„Îmi doresc să nu ajung să mă joc pe mine” - interviu
interviu apărut în Dilema veche nr. 97 / 2995
La începutul acestei luni, la Teatrul de Comedie, a avut loc premiera spectacolului Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei după Însemnările unui nebun de N.V. Gogol, regia şi adaptarea Iarina Demian, cu Tudor Chirilă, Adina Andre i, Alina Grigore ş.a., decoruri şi costume Ştefania Cenean, ilustraţia muzicală Tudor Chirilă. Tudor Giurgiu a terminat filmările la Legături bolnăvicioase; săptămâna trecută, la Sala Palatului, Vama Veche a cîntat în concert piese de pe noul album ce va apărea în primăvara anului viitor; iar pe 28 noiembrie, la Ateneul Român, va avea loc prima ediţie a Premiilor „Ioan Chirilă”. Toate acestea îl au în comun pe Tudor Chirilă.
Cum îţi place să lucrezi împreună cu Iarina Demian, mama ta?
Pînă acum, am lucrat împreună la trei spectacole şi a fost din ce în ce mai bine. Între timp, fiecare ne-am stilizat metoda de lucru. Spectacolele lucrate împreună au fost foarte diferite: de la umorul negru din O, tată, sărmane tată..., la A fost odată în Brooklyn, comedia realistă a lui Neil Simon, apoi la Chiriţa of Bîrzoieni, musicalul adaptat după Alecsandri... Cred că pînă la Ferdinand..., O, tată, sărmane tată... este cel mai complex spectacol mamei mele. Odată cu Ferdinand... însă, vizunea regizorală şi modul de lucru cu actorul s-au îmbogăţit şi au căpătat noi valenţe care fac din Iarina un regizor excepţional.
Preferi să dai replici sau să faci one man show?
Cred că teatrul este mai mult relaţie decît monolog. Am ţinut să fac monologul din Ferdinand... din mai multe motive, însă orgoliul de a face one man show nu este unul dintre ele. E mai bine să joci în relaţie cu cineva şi, oricum, nu sînt multe texte care să-ţi creeze premizele unui one man show reuşit şi care să nu fie stand up comedy. Textul lui Gogol este ofertant; altfel, să stai singur pe scenă, asta presupune un risc foarte mare. Şi mi se pare plictisitor. Iarina nu a gîndit spectacolul ca pe un monolog şi, chiar dacă nu avem replici directe, există relaţii de joc între mine şi celelalte personaje. Se creează, astfel, puncte de referinţă pe scenă pentru actor. Or acesta e meritul Iarinei.
Nu ţi-ar plăcea să joci şi altceva decît comedie?
Cînd eram în facultate aveam complexul că nu pot juca comedie. Mi se părea că sînt genul de băiat frumuşel care nu poate face lumea să rîdă. Nu mi-ar plăcea să joc un realism psihologic profund, îmi place tragi-comedia, este exact combinaţia the best an actor can get. Ştiu sigur ce vreau: să nu fiu eu, să creez personaje. Îmi doresc să nu ajung să mă joc pe mine. După rolul homosexualului din piesa lui Labiche, l-am făcut pe Malvolio, apoi pe Charles in Chiriţa şi acum pe Axenti Ivanovici. Altfel, sigur, mi-ar plăcea să colaborez şi cu alte teatre. Chiar mă gîndesc serios la asta.
Ai filmat recent cu Tudor Giurgiu.
Da, tocmai am terminat filmul Legături bolnăvicioase, după cartea Ceciliei Ştefănescu, unde joc un personaj destul de ciudat, un tip care este blocat intr-o relaţie de iubire cu sora lui. Iniţial, mi-a fost greu să accept. Trebuie să-ţi motivezi opţiunea, trebuie să ştii ce te mînă în orice demers artistic. Or mie mi se părea un personaj şocant ale cărui date psihologice trebuia să mi le asum şi să le justific într-un fel tocmai pentru a putea accepta rolul. Fiind însă atît de diferit de mine, mi s-a părut o provocare. Teatrul este despre a te transpune, a întruchipa, iar eu nu sînt fanul actorilor care se joacă pe sine. Una dintre cele mai mari creaţii pe care le-am văzut este Once upon a time in America, unde Robert de Niro joacă trei vîrste. Sper să am ocazia să joc mai mult în filme.
Chiar şi în telenovele?
Cred că aceste producţii ar trebui făcute numai cu actori. Mă refer la rolurile principale. Cred că un amator deţine mijloace de expresie limitate la noţiunea de „a te juca pe tine” sau „a fi firesc” ori asta nu e suficient după părerea mea. Dar, dacă ar exista un scenariu bun de sitcom, de tip Seinfeld... Eu am văzut scenariile lor: nu sînt motivante, nu e nimic acolo, trebuie să te joci tot pe tine. Situaţiile sînt puerile. De fapt, nici nu cred că se caută altceva. Doar nu deschide televiziunea orizontul cultural al filmului românesc! Sigur, banii sînt importanţi, dar nu cred că avem timp în viaţă să ne pierdem în compromisuri atît de mari.
Repet însă, dacă ar exista un scenariu foarte bun şi, mai ales, timp, nu un episod filmat în 12 ore şi doar cu 3 camere... Ai să rîzi, dar şi ei au evoluat. Lacrimi de iubire e mai bună decît Numai iubirea. La nivelul lor de producţie. Cine ştie, poate că aceste telenovele sînt pasul înspre seriale gen NYPD Blue sau Sopranos. Nu aş refuza să joc în Sopranos.
În Vama Veche te joci pe tine?
E greu să apari pe scenă ca un cocoşat şi să cînţi rock. (Rîde.) Noi transmitem un mesaj social şi sentimental pornit chiar din stările noastre şi e normal să fiu mai apoape de mine în Vama Veche. Dar Vama Veche nu e debuşeul exprimării mele sau al prezentării omului Tudor Chirilă. Cred că omul Tudor Chirilă s-a pierdut undeva pe drum, între Vama Veche şi teatru, şi nu cred că mai e cineva dispus să-l descopere şi nici nu cred că mai interesează pe cineva cine e acest om.
Te frustrează?
Da. Mă frustrează uşurinţa cu care oamenii sînt dispuşi să te judece în funcţie de ce primesc.
Dar tu ce ţi-ai închipuit?
Cînd începi nu vrei decît să ajungi, nu-ţi mai pui problema cum va fi produsul şi dacă va fi OK. Nu mi-am închipuit, totuşi, că oameni apropiaţi ţie şi care lucrează cu tine nu vor mai fi în stare să vadă dincolo de Malvolio, Ferdinand şi Vama Veche, să te vadă pe tine, cel care te speli pe dinţi seara înainte de culcare. Este frustrant.
Ce s-a întîmplat la Stufstock?
Lumea chiar nu a înţeles reacţia mea de atunci. Eu am spus că acolo a cîştigat sistemul. Atîta vreme cît am luptat pentrum prezervarea unui loc în spiritul unei idei, iar acolo prevalează agentul economic, atunci înseamnă că sistemul a cîştigat în acest mic sătuc. Eu sînt împotriva acestui sistem, iar acum tot ce mi-a mai rămas e marea. Nu vreau însă să mai creez o polemică.
Dar sistemul s-a folosit chiar de voi pentru a pătrunde în Vama Veche.
Tu crezi că trupele Chicago sau Boston au distrus oraşele alea!? A scoate un loc în prim plan nu atrage după sine distrugerea lui. Problema e că nu avem respectul cuvenit faţă de un astfel de loc. Sînt eu vinovat de faptul că nu am prevăzut că sîntem nişte barbari şi că vom face praf un paradis!? Eu nu mă simt deloc vinovat faţă de ceea ce se întîmplă acolo.
Succesul trupei nu vă impune o reţetă?
Dimpotrivă, lumea ne acuză că nu mai sîntem cei de altădată. Dar Vama Veche trebuie să caute, să experimenteze. Şi apoi, dacă faci trei hituri comerciale, pe restul discului poţi experimenta. „Copilul şi durerea” e o piesă complet necomercială. Cu „Am să mă întorc bărbat” noi am spart reţeta: am fost primii care au avut curajul unei opere rock şi am scos un produs cu care publicul de la noi nu era obişnuit. „Vino să visezi sub apă” a părut o piesă complicată doar pentru că acolo a fost o măsură în plus; ne-am gîndit că n-o să meargă, dar a prins.
Discul nou e foarte schimbat, e mult mai alternativ, o să fie şi multe chitări... La un moment dat cîntăm şi boogie. Stilul nostru e să nu ne cantonăm într-un singur stil. Afară se cîntă foarte clasic. Maroon 5 cîntă un funk rock; se caută ritmuri melodice noi, structuri de ritm amestecate, s-a renunţat la sunete şi se merge mai mult pe compoziţie. Uite, Keane, cîntă cum o făceam noi la început: fără chitări.
Ce faci cînd nu faci muzică şi teatru?
Muzică şi teatru. Sînt un prost manager al timpului liber. M-aş duce la ski, aş înota mai mult, aş juca fotbal... Foarte puţini actori din generaţia mea acordă atenţie sportului şi mişcării. În orice oraş merg cu trupa eu întreb, mai întîi, de piscină.
Vorbeşte-ne despre Premiile „Ioan Chirilă”.
Premiile sînt un demers al Iarinei şi al Fundaţiei ArtEst şi au rostul de a premia pe cei care se apropie de stilul şi de spiritul personalităţii tatălui meu. Sînt şapte premii şi ele înseamnă şi bani: 3.000 de euro este premiul cel mare pentru Jurnalistul sportiv al anului, 1.000 de euro celelalte. Ne-am dori ca aceste premii să schimbe felul în care se face presă sportivă, să nu mai conteze senzaţionalul şi scandalul, să ajungi să-ţi cumperi ziarul pentru o semnătură, aşa cum se întîmpla odată cînd, lunea, scria tatăl meu. Juriul este alcătuit din personalităţi din afara sportului, obiectivi şi care dau greutate distincţiei: Radu Cosaşu, Dan C. Mihăilescu, Ioan Groşan, Robert Turcescu, Alex Ştefănescu...
Presa sportivă are probleme?
Grave, stilistic şi de discurs. Cu cîteva excepţii, la noi se face presă foarte rău. Se scrie monoton, anost... Tata făcea dintr-un şut la poartă o arie, spunea o poveste din fiecare pasă şi reuşea să extragă o idee mai presus de meciul care se jucase în acea zi. Astăzi, în presa sportivă nu găseşti decît consemnare şi consemnare. Dar, să nu ne amăgim, asta e o problemă a presei în general.
Copiii tăi vor face sport?
Toţi copii trebuie să facă sport. E imperios necesar. Cred însă că sportul de performanţă te îndepărtează de şcoala şi de asimilarea culturii generale. Nu sînt vorbe în vînt că cei care au făcut sport de performanţă au avut nişte copilării ratate. Nu ştiu dacă aş vrea să am un copil care să cîştige Roland Garros-ul, dar care la 30 de ani să aibă o criză de identitate. Ion Ţiriac e un caz fericit pentru că, după ce a terminat cu sportul, s-a orientat perfect în afaceri. Copiii mei? Eu mi-aş dori să nu experimenteze şocul terminării unei profesii – sportul chiar e o profesie – şi apoi, brusc, să se afle la început de drum fără alte cunoştinţe.
Tatăl tău era mulţumit de alegerea ta?
A fost fericit pentru că nu cred că şi-ar fi dorit să fac sport. El mi-a pus în mînă clasicii ruşi, m-a trimis la meditaţii de engleză şi m-a încurajat să merg la şcoala de muzică. El însuşi cînta la pian şi la vioară. Era fericit că mă orientasem spre cultură şi sper să nu îl dezamăgesc.
a consemnat Marius CHIVU
