Bîta de baseball
Apărut în Dilema veche, nr. 224, 28 mai 2008
Din vila de alături unde a venit un grup de copii să-şi petreacă sfîrşitul de săptămînă la munte, iese un puşti cu o bîtă de baseball în mînă. O vîntură marţial prin aer şi o ia în jos, spre oraş. Pe balcon, cîteva fete se agită zgomotos şi îşi fac poze reciproc cu mobilul. Fată, stai şi tu într-o parte, să se vadă părul! - dă indicaţii una dintre ele. Cealaltă se aşază în profil şi îşi răsfiră părul, proaspăt şamponat, cu degetele. Mobilul imortalizează gestul. Sînt prea mici pentru a-şi exhiba şi alte farmece...
Ieşisem în curte şi priveam înspre crucea de pe Caraiman în căutare de inspiraţie. Trebuie să răspund la un interviu despre valorile tineretului de astăzi şi nu prea ştiu ce să scriu. Realizez brusc că, într-o variantă infantilă şi prescurtată, aceste "valori" tocmai se plimbaseră prin faţa ochilor mei: bîta de baseball şi şamponul, puterea şi seducţia. Împreună, egal reuşită. Valorile tineretului de astăzi, dar mai ales valoarea centrală a întregii noastre societăţi actuale.
S-ar părea că tocmai am spus o platitudine: ce societate şi ce individ, de aici sau de aiurea, şi-ar dori altceva decît reuşita în viaţă? Ce e rău sau bun şi ce e specific, deci, în asta? Nimic! Cel puţin la prima vedere. La o privire mai atentă, încep să apară însă şi particularităţile, dincolo de bine şi de rău. Reuşita este, de fapt, o simplă şi firească aspiraţie, de oricînd şi de pretutindeni. Ceea ce diferă, de la o societate la alta sau de la o epocă la alta, este conţinutul cu care se umple această dorinţă de "reuşită", ce anume trebuie să faci în viaţă, în mod concret, pentru ca să consideri că ai reuşit şi să fii recunoscut ca atare şi de alţii. Altminteri, în sine, "reuşita" este o formă goală. Or, puterea şi seducţia ar putea constitui doar cu greu conţinutul propriu-zis al unei reuşite, ele fiind, eventual, doar mijloace pe drumul reuşitei, şi nu obiective, scopuri în sine ale acesteia. Sînt şi ele, de fapt, forme vide. Mai departe, "bîta de baseball" şi "şamponul" nu sînt nici ele propriu-zis componente ale reuşitei, aşa cum familia şi vaca, pămîntul şi reputaţia de bun gospodar erau, de pildă, conţinuturi ale rostului ţărănesc. Ele pot fi, cel mult, semne ale unei reuşite promise, imagini ale unui statut de "winner" în devenire. În lipsa unui "mod de întrebuinţare" al reuşitei, elaborat şi acreditat social, fiecare este liber să-şi imagineze cum arată reuşita. Şi, eventual, să se uite la cei care declară public că au reuşit pentru a face şi ei la fel. Imaginea publică a reuşitei ia astfel locul reuşitei propriu-zise, semnul vizibil al valorii ţinînd loc de valoare. Ne-am procurat bîta de baseball, dar o folosim ca pe un trofeu de învingător, şi nu ca pe un simplu accesoriu pentru a cîştiga un joc de echipă. Bîta de baseball ca "signifiant flotant" al dezirabilităţii sociale, ar fi spus structuraliştii...
Idealul cel mai răspîndit - şi mai tiranic - al societăţii noastre actuale pare să fie astfel următorul: cînd te scoli dimineaţa şi te uiţi în oglindă trebuie să vezi pe chip semnele reuşitei, iar cînd ieşi pe stradă trebuie să le arăţi tuturor că eşti un winner. Şi dacă nu ai prea multă încredere în puterea ta de seducţie, îţi procuri o bîtă de baseball care să fie suficient de "grăitoare", în locul tău. Ea poate lua orice înfăţişare pentru a transmite mesajul puterii tale implacabile în trafic şi la slujbă, cu vecinii pe stradă sau cu adversarii într-un talk-show, ziua sau noaptea. Iar această în-chipuire se vrea răspîndită relativ uniform, egalitar, într-un soi de democraţie a imaginarului care a ridicat-o la rangul de model. Sîntem astfel o societate care nu se luptă atît pentru egalitatea de şanse, cît pentru distribuţia egală a aparenţelor de reuşită, care (îşi) produce pierderi fără prea mari remuşcări, consumînd în acelaşi timp, frenetic, semne ale cîştigului. Există însă şi ceva bun în acest lucru: angoasaţi să nu ratăm reuşita noastră cea de toate zilele, sîntem astfel o societate extrem de dinamică. Şi din acest ne-astîmpăr nu se poate să nu iasă, din cînd în cînd, şi lucruri bune. Ah, Doamne, doar de ne-am maturiza mai repede!...
Am terminat de notat aceste cîteva idei pentru interviul cu pricina şi mă uit din nou în zare. La capătul străzii tocmai apare băiatul din vila de alături, cu bîta sa de baseball într-o mînă şi o pungă de pop-corn în cealaltă. Se mai uită o dată, triumfător, de-a lungul străzii, apoi intră în casă.
