Un gînd despre iubire la Pascal

((Apărut în Dilema veche, nr 339, 12-18 august 2010)

Un gînd despre iubire la Pascal

Într-un „Discurs despre pasiunile iubirii“ al cărui manuscris a fost descoperit de Victor Cousin la mijlocul secolului al XIX-lea, Blaise Pascal, încă neconvertit (ceea ce, pentru unii, pune în discuţie autenticitatea manuscrisului), vorbeşte, neaşteptat de liber, despre amorul lumesc. Una dintre temele discursului este perfecta înrudire dintre iubire şi raţiune. Poeţii greşesc – spune Pascal – cînd îşi imaginează că iubirea e oarbă. Există, chiar şi pentru cele mai furtunoase pasiuni, premise şi justificări solide, fie ele şi nemărturisite sau nevalidate de conştiinţa diurnă. Cu alte cuvinte, e falsă ideea că iubirile vin asupra noastră ca o pacoste, ca o fatalitate, ca un impuls neptunian irepresibil. Observaţia atentă şi un spirit analitic bine exersat vor descoperi, întotdeauna, motivaţii lăuntrice şi determinări contextuale, de natură să explice disponibilitatea insului faţă de „atacul“ îndrăgostirii. Inima are – după faimoasa formulare a lui Pascal însuşi –„raţiuni“, pe care „raţiunea nu le cunoaşte“. Dar ele nu sînt mai puţin raţiuni. Fapt e că iubirea e, simultan, patimă şi gînd, sentiment şi idee, foc şi lumină. Şi tocmai ca „gînd“, ca angajare mentală (la fel de intensă pe cît e de intensă angajarea afectivă şi cea trupească), iubirea se poate epuiza în obsesivitate. Iar obsesivitatea e primejdioasă. Iată textul lui Pascal: „Ataşamentul pentru unul şi acelaşi gînd istoveşte şi ruinează spiritul omului. De aceea, pentru soliditatea şi durata plăcerii de a iubi, trebuie, din cînd în cînd, să uiţi că iubeşti. Nu comiţi, prin aceasta, o infidelitate, căci nu iubeşti pe altcineva. Pur şi simplu îţi refaci forţele pentru a iubi mai bine. Iar asta se întîmplă fără să-ţi dai seama; spiritul merge de la sine în acest sens; natura însăşi o vrea şi o porunceşte. Trebuie să mărturisim, e drept, că avem de-a face cu o componentă nefericită a naturii umane şi că am prefera să nu fim obligaţi la această deviere a gîndului; dar altă soluţie nu există“.

S-ar zice că metoda optimă de a evita monomania secătuitoare, sărăcirea trăirii, obsesivitatea este intermitenţa, suspendarea conştientă a „fluxului continuu“, înţelepciunea lui „din cînd în cînd“. O iubire care confiscă, pe termen lung, toate energiile spiritului, care evacuează, radical, întregul spectru al reflexivităţii şi al acţiunii personale se surpă în propria ei autarhie, se stinge în linearitate, începe să semene a autism. Sîntem în aşa fel alcătuiţi, încît un grafic afectiv egal, fără breşă, fără „regrupări“ întremătoare, sfîrşeşte într-o nesănătoasă entropie emoţională. Ni se ard siguranţele. Din punctul meu de vedere, această incompatibilitate între iubirea pămîntească şi intensitatea constantă a angajamentului sufletesc e una dintre consecinţele „păcatului originar“. Între nevoia de iubire (absolută) a omului „căzut“ şi capacitatea lui de a asuma o asemenea iubire în mod absolut s-a produs o fisură, o pană de curent, un dereglaj „nefericit“ cum spune Pascal. Altfel spus, am ajuns alergici la absolut. Contactul cu orice formă de manifestare a absolutului ne erodează, ne dislocă, ne provoacă arsuri.

Dacă, în plan mundan, intermitenţa este tratamentul obsesivităţii, se pune întrebarea în ce măsură am putea identifica, totuşi, un teritoriu în care continuitatea să fie posibilă, sau măcar vizată ca ţintă, ca obiect al unei căutări de fiecare clipă. Acest teritoriu există: este „iubirea sacră“. Misticii de pe toată planeta cu asta se ocupă: cu refacerea circuitelor ruinate de eroarea originară. Mistica este efortul de a recupla tema iubirii la tema continuităţii, a unei intensităţi fără întreruperi, fără fragmente, fără „căderi“. Acest efort, care nu e străin, nici el, de obstacole şi neîmpliniri, se concentrează însă asupra unei „persoane“ de alt format decît acela al partenerului uman. El este modelul însuşi al iubirii continue, neobosite şi necondiţionate. S-ar putea spune, prin urmare, că, în starea lui de acum, omul nu e capabil să iubească fără întrerupere, decît dacă e iubit fără întrerupere. Iar asta nu poate veni decît din afara sferei umanului. „Amorul profan“, rămas în limitele experienţei curente, nu se poate salva decît prin intermitenţă. Dar pentru a se salva cu adevărat, pentru a ieşi din intermitenţă, el trebuie să facă experienţa „amorului sacru“. Să-şi propună, adică, „asemănarea“ cu prototipul unei iubiri, pe care indigenţa oamenilor şi a lumii nu o descumpănesc, nu o şubrezesc, nu o descurajează. Iubirea despre care e vorba în capitolul 13 al primei scrisori adresate de Apostolul Pavel corintenilor.