Lucruri pe care le luăm cu noi
Oricine pleacă la drum ia cu sine strictul necesar. Dar "strictul necesar" nu a fost nici mereu acelaşi, nici, pentru toţi, acelaşi. El include, în formularea lui Jacques Attali, "obiectele nomade", care ne însoţesc oricînd şi oriunde, cîteodată chiar fără voia noastră. Încă din secolul al XIII-lea, un om în vîrstă nu pleca de acasă fără ochelari. Ceasul de buzunar, apărut mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, se purta cu grijă, agăţat de lanţ. Punga cu bani, căci fără ea nu se putea, făcea din cel care o purta o ţintă bună de tîlhărit. La drum lung, evlavioşii luau cu ei şi un altar portativ, pentru momentele de reculegere. Unii mai luau cu ei şi cîte o carte de ţinut în buzunar, nu neapărat una de rugăciuni.
De-a lungul vieţii, am schimbat de cîteva ori obiectele care m-au însoţit. Primul ceas de mînă, semn al ieşirii din copilărie, îl purtam, în primele zile, cu ostentaţie. Nu punga cu monede, ci portofelul cu bancnote şi acte mă însoţea, asigurîndu-mi tonusul psihic. Am cunoscut "tranzistoarele", adică aparatele de radio în miniatură, pe care oamenii - nu cei de calitate - începuseră să le poarte după ei. Ziarele şi revistele au înlocuit cărţile, păstrate, acestea, acasă, pentru o lectură liniştită. În traficul de azi, prefer să fac invers, cartea în format mic fiind, la înghesuială, mai comodă. Am fost, multă vreme, frustrat de lipsa posibilităţilor de comunicare din timpul drumurilor. Reproşurile celor care mă căutau în zadar la telefonul de acasă m-au determinat să fiu printre primii care şi-au instalat un robot care să răspundă şi să înregistreze mesajele. Curînd însă, telefonul celular, devenit însoţitor permanent, l-a făcut pe cel de acasă aproape inutil. O frustrare a persistat totuşi pînă de curînd: rămînea acasă ecranul monitorului, prin care să pot plonja în lumea virtuală. Laptopul portabil cu conexiune prin telefonul mobil, sau, în locuri privilegiate, prin radio, avea să mă vindece de ea. Cînd transportul lui e dificil, mă mulţumesc să umblu cu stick-ul de memorie la gît, folosind orice desktop disponibil, care-mi iese în cale. Plănuiesc să achiziţionez cît mai curînd telefonul combinat cu calculator. Aspir la condiţia de a fi mereu conectat, branşat, oriunde m-aş afla. În felul acesta pot evada din orice spaţiu vid de semnificaţie, cum ar fi sala de aşteptare a unui aeroport, în spaţiul virtual, care promite cunoaşterea şi oferă, de cele mai multe ori, distracţia.
Cei mai mulţi posesori de obiecte nomade urmăresc distracţia permanentă. Cînd nu-şi sună prietenii aşa, într-o doară, ascultă melodiile înregistrate pe celular sau pe iPod. Joaca la telefon sau la calculator a devenit perpetuă. De cele mai multe ori, branşarea rimează cu infantilizarea. Jacques Attali, care a abordat, la debutul său, muzica din perspectivă sociologică, afirmă că oamenii se vor plictisi curînd să stocheze muzica gata făcută de alţii, pentru a o avea mereu în urechi. După el, obiectul nomad al viitorului este instrumentul muzical la purtător, care va permite fiecăruia, cu un sumar antrenament, să-şi producă propriile melodii şi să le difuzeze peste tot. Obiectele nomade dau mai puţin senzaţia de libertate, cît pe cea de securitate. Poţi suna oricînd, de oriunde, pentru a cere ajutor. Aflat într-un automobil dotat cu GPS, eşti ghidat de la distanţă, prin satelit. Ţi se semnalizează obstacolele, dar şi capcanele agenţilor de circulaţie. Nu eşti niciodată singur, iar, cînd gîndurile te năpădesc, scapi uşor de ele, conectîndu-te la altceva.
Libertatea o găseşti în singurătate, în timp ce securitatea în conectare. Resturile de risc, de neprevăzut, sînt, într-o lume branşată, din ce în ce mai puţine. În curînd, se pare, vom purta cu noi obiecte nomade fără să o ştim, ca în cîntecelul "duce măgarul, nu ştie ce duce". Este vorba de cipurile RFID, identificatoare implantate în obiecte, care le semnalizează continuu poziţia. Pantofii pe care-i purtăm, de pildă, vor semnala celor "în drept" coordonatele noastre spaţiale. Avocaţii procedeului subliniază importanţa lui pentru securitatea noastră personală şi a mediului în care trăim. Contrar aparenţelor, branşarea nu stimulează fantezia, ci o disciplinează. Un hippie de ieri dorea să-şi elibereze imaginaţia, un zippie de azi acceptă ca imaginaţia să-i fie ocupată cu imagini.
Aparut în Dilema veche, nr.203, 30 Dec 2007
Foto: Joe Mabel
