Sosul de ciocolată şi vopseaua roşie

În 1960, Hitchcock adapta, cu o fidelitate aproape exemplară, romanul unui anume Henry Bloch, publicat cu un an în urmă şi elogios recenzat de The New York Times. Legenda spune chiar că maestrul Hitch ar fi cumpărat sute de exemplare ale cărţii, în încercarea de a o face inaccesibilă celor mai mulţi cititori şi de a păstra, astfel, secretul poveştii. O dată filmul terminat, nu a organizat nici o proiecţie de presă, obligîndu-i pe exploatanţi să interzică accesul în sala de cinema după începerea filmului. Turnat în alb/negru şi-n mare viteză, cu aceeaşi echipă cu care lucra şi la seria TV "Alfred Hitchcock prezintă", făcînd apel la colaboratorii săi-fetiş (Bernard Herrmann - muzica, Saul Bass - genericul), Psycho - căci despre el este vorba - e cel mai mare succes de box-office din cariera lui Hitchcock. Paradoxal, critica vremii îl pune la zid, fără a folosi însă acel argument-şablon care-i uşurează munca atunci cînd are în faţă un remake ("nici nu se compară cu originalul"!). Iar asta pentru că, pur şi simplu, "originalul Psycho" (romanul omonim al lui Bloch) îşi va cîştiga renumele abia ulterior (şi graţie) versiunii sale cinematografice, care, la rîndul ei, îşi va căpăta faima de "capodoperă a genului horror" ceva mai tîrziu. Fără a minimaliza reuşita lui Hitchcock, trebuie spus că scenaristul Joseph Stefano a contribuit doar la scrierea dialogurilor, luîndu-şi insesizabile libertăţi de la roman: de pildă, a suprimat dialogurile dintre Norman Bates şi mama sa, modificîndu-i celui dintîi aspectul fizic - în carte, Norman e incomparabil mai gras şi mai bătrîn decît Anthony Perkins. Atît. Motelul, proprietarul lui, mama împăiată, musca pe care, în final, Norman o cruţă, ideea genială de a o omorî pe protagonistă în prima jumătate a filmului - toate acestea existau deja în carte. Ba chiar şi celebra crimă de sub duş, "chiar dacă nimeni altcineva n-ar fi putut s-o filmeze aşa cum a făcut-o Hitchcock ". (cf. Bloch) 

Ar fi interesant de imaginat ce s-ar fi ales de film dacă romanul inspirator "apuca" să devină popular. (Probabil că Hitchcock nu l-ar mai fi făcut...) Pentru că, se ştie: cultul originalului este o meteahnă incurabilă a criticii de film. Pentru ea, cu cît un film copiază mai fidel originalul (fie el carte, piesă de teatru, serial de televiziune sau - culme a îndrăznelii, taxată corespunzător - un film), cu atît mai inutilă e întreprinderea respectivă. Cu cît un film îşi ia libertăţi faţă de materialul original, cu atît este mai atacabil de cei care stau la pîndă cu foarfecele comparaţiei. Iar dacă originalul e decretat o capodoperă, cu atît mai blasfemiatoare e tentativa de a-l reproduce. E cazul lui Psycho '98, remake color după Psycho '60, cu Anne Heche, Vince Vaughn şi vopsea roşie în rolurile deţinute în original de Janet Leigh, Anthony Perkins şi sosul de ciocolată. Ambiţionîndu-se să copieze la fotogramă "originalul hitchcockian" - caz de fidelitate unică în istoria cinematografului - , regizorul american Gus Van Sant nu a făcut decît să ridice mingi la fileu celor care nu au înţeles că versiunea sa era un remake de regie, şi nu de scenariu. Van Sant a respectat întocmai grila de turnaj a lui Hitchcock (durata filmărilor, ordinea lor etc.), a folosit aceleaşi "story-board"-uri (desene pregătitoare) şi platouri de filmare, găsind chiar un echivalent amuzant al antologicei treceri prin cadru a lui Hitchcock: acolo unde acesta era văzut din spate, apare însuşi Van Sant, cu faţa, conversînd cu un bărbat văzut din spate şi a cărui siluetă îl evocă pe Hitchcock! Mai mult: a interzis, ca şi Hitchcock, orice proiecţie de presă. Ar fi putut supralicita, acordînd aceleaşi interviuri aceloraşi reviste, dîndu-le aceleaşi răspunsuri ca şi Hitchcock... E limpede, în aceste condiţii, că intenţia lui Van Sant a fost de a virusa concepţia generală asupra remake-ului, care implică, invariabil, o comparaţie. "Filmul meu nu e gîndit să fie mai bun sau mai prost decît originalul, ci să fie, pur şi simplu, originalul. E, dacă vreţi, echivalentul unei traduceri într-o altă limbă." 

S-ar putea spune că Psycho '98 le aparţine, în egală măsură, lui Hitchcock şi lui Van Sant, sau nu aparţine nimănui. Într-o lume fidelă (încă) filmului de autor, Psycho '98 este primul film fără autor. E, în acelaşi timp, originalul şi copia, umbra, fantoma şi visul lui Psycho '60, e - de ce să ne ascundem după degete ? - filmul pe care l-ar fi făcut astăzi Hitchcock. Psycho '98 conţine, de altfel, cîteva planuri (cel din deschidere, luat din elicopter, sau cel din duş în care Anne Heche e văzută de sus, goală) pe care Hitchcock nu le-a putut filma sau păstra în varianta sa finală din raţiuni tehnice sau din motive de cenzură. Fiica lui, Patricia (care are un mic rol de secretară în Psycho '60), a susţinut în totalitate proiectul lui Van Sant, afirmînd că tatăl ei ar fi adorat ideea unui remake identic. Psihoza fidelităţii ar putea merge chiar mai departe: Pierre Huyghe (autorul unui alt remake hitchcockian, cadru cu cadru, al Ferestrei din spate, dar pe video) îşi manifesta interesul pentru un Psycho filmat cu aceeaşi actori, dar bătrîni. (Sau, adăugăm noi, cu copiii acestora, de ce nu?) Cahiers du Cinéma (februarie '99) emitea ipoteza unui remake perfect, a unei sosii cinematografice, turnate tot în alb/negru, cu actori leit lui Perkins şi Leigh. Că aceeaşi revistă (extatică la adresa lui Psycho '98, pentru care, iniţial, a intenţionat să scrie o cronică-remake a celei apărute în '60), e, la rîndu-i, fidelă autorilor (printre care şi Van Sant) pe care nu i-ar supune vreodată vreunui duş rece, e deja altă problemă...

Apărut în Dilema veche, Nr.156 , 02 februarie 2007