Poveştile pierdute ale oului roşu
(Apărut în Dilema veche, nr. 117, 20 aprilie 2006)
Muzeul Ţăranului Român a organizat în weekendul trecut Praznicul Floriilor, la care au participat 150 de meşteri din ţară. Au fost de toate: oale, ţesături, împletituri, icoane, flori, muzică, ciorbă de peşte şi peşte la grătar, dar, mai ales, ouă pictate şi împestriţate. „Legendele de întemeiere” ale oului de Paşti sînt multe şi variate. Trei dintre ele o au în centru pe Maica Domnului. Potrivit celei dintîi, Maria era urmărită de iudei şi, pentru a le distrage atenţia, vopseşte nişte ouă şi le aruncă peste umăr. Într-o altă variantă, urmăritorii aruncă cu pietre înspre ea, dar pietrele se transformă, în zbor, în ouă roşii. Cea mai cunoscută legendă ne spune că Maria Magdalena sau Fecioara Maria aduce pe Golgota un coş cu ouă cu care încearcă să îi îmbuneze pe soldaţii romani care îl păzeau pe Mîntuitor. Sîngele Lui se prelinge de pe cruce, înroşind astfel ouăle.
În trecut, gospodinele de la ţară vopseau ouăle pentru Paşti în Joia Mare. Existau două categorii: ouă roşii, numite şi „merişoare”, şi ouă cu modele („încondeiate”, „scrise”, „pictate” cu ceară, „chinuite”, „muncite”). „Ouăle chinuite” nu se dădeau de pomană, pentru că se credea că nu sînt primite de Dumnezeu. În unele locuri se vopseau cîteva ouă în negru pentru sufletele celor morţi. De Paşti, în prima zi, ouăle se ciocneau după o anumită regulă: capul cu capul şi dosul cu dosul. În prima zi se ciocnea numai capul cu capul. Ţăranii credeau că aceia care vor ciocni ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă...
Am profitat de ocazia Praznicului Floriilor de la MŢR şi am plecat în urmărirea „tradiţionalului ou de Paşte”. Identificarea vînzătorilor de ouă a fost dificilă, navigînd printre standuri cu figurine din turtă dulce marca „Onu Avram, meşter popular din Argeş”, purtînd certificatul „tradiţie, calitate, devotament”; cergi de lînă din „Maramureş, Săpînţa, Cimitirul Vesel”, după cum m-a asigurat vînzătoarea, care a simţit nevoia să pluseze: „Lîna permută circulaţia aerului; cergile sînt universale, vara ţin răcoare şi iarna cald, facem după tradiţiile vechi, de două mii de ani prelucrăm lîna...”; cozonac secuiesc din Tîrgu-Mureş – Kürtös-Kalács, măşti populare; „palinca de Sighişoara din pivniţa lui Teo”; fragmente de frescă sau pergamente la preţul de 200 RON; podoabe; „farfurii din ceramică smălţuită cu motive tradiţionale originare din zona Horezu” (şarpele casei, cocoşul de Horez, Pomul vieţii); icoane pe lemn şi sticlă; suc de mere ecologic din livada de meri istorici de la Mălîncrav (citim pe prospect: „Mărul a fost dintotdeauna strîns legat de istoria satului Mălîncrav, situat la 25 de km sud-vest de Sighişoara şi atestat încă din anul 1035”)...
Majoritatea exponanţilor de ouă proveneau din Suceava, purtau „costum tradiţional” şi îşi organizau marfa după criterii diferite. Unii le împărţeau în două clase: „ouă tradiţionale” cu motivele clasice – crucea pascală, crucea ciobanului, floarea pascală, coarnele berbecului, calea rătăcită (la întrebarea de ce sînt denumite aşa, am primit două răspunsuri: „pentru că spirala desenată pe ele e fără sfîrşit” şi „pentru că drumurile pe la noi prin Suceava sînt rătăcite”) şi ouă noi, cu motive mai puţin simbolice. După „sursă”, am întîlnit ouă de găină, de gîscă şi de struţ de la 100 la 300 RON bucata. În ultimii ani, se pare că ouăle de struţ s-au vîndut foarte bine. I-am întrebat cum de le-a venit ideea să încondeieze un ou atît de exotic: „Păi, dacă încondeiem ouă de bibilică, de găină sau de gîscă, de ce să nu facem şi ouă de struţ?”. O altă împărţire a mărfii s-a făcut după schema „natural-artificial”: ouă naturale, pictate – ouă încondeiate, cu mărgele (la preţul de 6 RON pentru că „îţi ia patru ore ca să încondeiezi cu acu’”). Maria Zilnici, creator popular, a vopsit un ou de struţ în verde „pentru că aşa îl face struţul”. În sfîrşit, organizarea se făcea după potenţialul client: ouă cu motive tradiţionale – pentru amatorii de tradiţie, ouă noi şi ouă pentru copii – cu vulpiţe, ursuleţi, iepuraşi „care sînt interesaţi şi ei în legea lor”, după cum m-a asigurat vînzătoarea din Cîmpulung Moldovenesc. I-am chestionat pe comercianţi asupra legendelor despre ouăle de Paşti. Cu greu am obţinut a treia variantă a legendei pe care am rezumat-o mai sus, semn că oul rămîne, deşi povestea lui se pierde.
Se spune că diavolul a fost ţintuit de Dumnezeu în fundul iadului. În disperarea lui, întreabă în fiecare an dacă românii mai colindă şi dacă mai fac ouă de Paşte. Ţăranii credeau odată că, în clipa în care aceste două obiceiuri vor dispărea, Satana va pune stăpînire pe pămînt. Mă întreb dacă nu există şi o altă variantă de sfîrşit: o lume de obiecte fără identitate, nesusţinute de poveste. Care ar fi rostul scriitorului în acest caz? Să umble de la o comunitate la alta ca Mascarita, eroul lui Llosa din Povestaşul, într-o tentativă de păstrare a identităţii, printr-un efort colectiv de memorie, sau să se retragă solitar şi să inventeze în delir istorii muritoare asemenea condeierului don Pedro Camacho?
Ciprian Voicilă este sociolog la Muzeul Ţăranului Român.
© Foto: Lucian Muntean
