Niciodată singură, trei zile
Dacă scot din calcul şahul şi bridge-ul, ca nespecifice, şi Minesweeper ca tembelizant, Age of Empires rămîne singurul joc pe computer pe care l-am jucat. Una dintre căile de a cîştiga în lupta cu, după caz, teutonii, burgunzii, kara-kitaii etc. este să construieşti - deturnînd masiv resurse pe care altfel le-ai folosi pentru apărare şi dezvoltarea productivităţii - o "Minune a lumii" şi să reuşeşti să o aperi de duşmani un anumit interval. Pînă acum, chiar dacă raportez viteza tranziţiilor între o epocă şi alta a jocului la timpul istoric real, "minunile" nu mi-au rezistat mai mult de cele trei zile pe care le acordă zicerea populară. De fapt, ca să fiu sincer, nici n-am construit vreuna, dar la anumite variante de campanie, cînd depăşeşti un anumit nivel, primeşti automat o astfel de operă în grijă. Desfăşurarea jocului mai verifică, adesea, o zicere oarecum simetrică faţă de cea pomenită mai sus: aceea că o nenorocire nu vine niciodată singură. Dacă inamicul ţi-a scufundat, de pildă, toată flota, e în firea lucrurilor să-ţi distrugă, imediat, şi docurile în care ai fi putut să ţi-o refaci.
Poate că un personaj real din "epoca imperiilor", înviat în epoca IT, ar privi ceea ce se întîmplă pe ecranul meu ca pe o vrăjitorie; cu o mentalitate pozitivă, înţelegînd că e vorba despre o evoluţie a tehnicii, ar putea-o considera o "minunăţie" - în spiritul în care, de pildă, ar fi aşa ceva cortul uriaş al lui Ginghis-Khan (1000 de unitaţi de hrană, 1000 de aur, 1000 de lemn si 1000 de piatră, în scenariul în care se impune pedepsirea trădătorilor kuşluc). Păşim, aşadar, în al doilea nivel al acestui articol; sarcina: distincţiile terminologice.
Există două condiţii pentru ca un fapt să poată fi numit minune (nu mă refer aici la criteriile comisiilor de la Lourdes): acesta trebuie să încalce nişte constrîngeri cotidiene (mai specific, doar pe cele considerate "legi ale naturii"); apoi, realizarea sa trebuie să fie cauza unei mari mulţumiri, bucurii. Astfel, este de presupus că materializarea, din senin, a unui personaj din Age of Empires în carne şi oase lîngă mine nu ar putea fi considerată o minune "prototipică"; ea ar contrazice constrîngerile fizice curente, dar, prin aceasta, ar fi doar un motiv de uluială, nu şi unul de euforie.
În varianta "slabă" a primului criteriu - în fapt, mai degrabă printr-o hiperbolă - drept "minune" sau "miraculos" este descris şi ceva care este improbabil spre limita extremă, cu aceeaşi condiţie secundă - de a fi, în aceeaşi măsură, îmbucurător. În acest caz, de altfel, se spune mai curînd "ca prin minune/miracol", exprimarea marcînd conştiinţa devierii termenului. (Acum cîţiva ani, în septembrie, la 2 Mai, am găsit, la vreo 50 de metri de cort, cu cîteva minute înainte de apusul soarelui, biletul de tren pentru întoarcerea acasă, pierdut în dimineaţa respectivă. Asta în condiţiile în care nu mai aveam la mine nici bani, nici prieteni în jur de la care să împrumut. Dacă aş fi fost cu adevărat ameninţat de inaniţie şi de ruperea de "civilizaţie", aş fi putut să numesc "miraculoasă" o astfel de întîmplare?). Nivelul trei: paradoxuri psihologice.
Evitarea sau rezolvarea unei situaţii rele produce bucurie; pierderea unei situaţii bune produce tristeţe. Chiar dacă, eventual, ambele (evitarea răului şi pierderea binelui) converg în starea finală, medie. Nu e vorba numai despre schimbările spectaculoase exemplificate de o "înţelepciune" ea însăşi cam mijlocie, de genul destinului care îi poate muta pe ex-locatarul unui palat şi pe ex-homeless pe aceeaşi scară de bloc, cu aceeaşi ofertă fericind şi nefericind. Acelaşi fenomen se manifestă şi la un plus/minus de cîteva procente la salariu sau la inflaţie. (Ce bucurie nemaipomenită ar fi fost să-mi găsesc paşaportul furat cu două săptămîni înainte de un voiaj de mult plănuit! Şi ce supărare să-l găsesc şi să-l pierd din nou a doua zi!).
Am ieşit din zona supranaturalului, şi nu întîmplător. Putem remarca, în treacăt, că nu există ceva care să se opună, pe ambele coordonate, minunii. Nenorocirea nu trebuie să reprezinte o încălcare a unor constrîngeri. În tragedie se presupune o anumită doză de improbabilitate ("concurs de împrejurări nefericit", "ceasul rău"), dar legile naturii sînt respectate, ba chiar contribuie la deznodămîntul regretabil.
Iar dacă miracolele sînt cele mai îmbucurătoare lucruri care se pot întîmpla pe lume, ce fel de miracole au loc în Paradis?
În utopia mea personală (cu două leme: orice nenorocire ţine trei zile şi o minune nu vine niciodată singură) mai e nevoie de ele şi acolo.
Apărut în Dilema 440, august 2001
