Mircea CĂRTĂRESCU

Ne părăsim propria viață, tot mai des, în favoarea altor vieți, construite de mintea noastră ca jocuri secunde și paradisuri artificiale.

Nimeni nu i-a făcut vreodată concurență lui Dante, nici ca forță poetică și satirică, nici ca viziune, nici ca bogăție a fețelor răului și-ale binelui, nici ca arhitectură a lumilor imaginare.

Croh, tata Croh, era în centrul întregii povești. El vorbea ultimul și, ascultîndu-l cum îți discută povestirea, înțelegeai și tu, în fine, ce-ai vrut să spui în ea.

Nu poți iubi ceva dacă nu-l înțelegi. Iar literatura e mai greu de-nțeles, presupune o implicare mai mare decît în orice altă artă. Cititorul scrie cartea alături de scriitor, de-aici imensa satisfacție a lecturii.

Nu e de mirare că intelectualul din lumea actuală se simte furios și frustrat, și asta nu datorită unui ego exacerbat, ci sentimentului de neputință.

Eu vreau să scriu, asta e viața mea. Îmi place să scriu, îmi iau toată stima de sine din asta, oricîtă suferință mi-ar aduce.

Citesc pasionat despre toate. Tehnologia computerelor și genetica sînt chiar două hobby-uri constante ale mele. Știu în detaliu tot ce e the state of the art în amîndouă. Sper doar ca oamenii să nu-și bată joc de viitorul incredibil pe care l-ar putea avea datorită pr

A da muie înseamnă, fără-ndoială, în imaginaţia primitivă a junilor din galerii, a umili femeia, a o pune la locul ei, a te reasigura că "toate sînt tîrfe", că „femeia nu e om", adică a-ţi exercita, sadic, puterea asupra ei. Acest raport de putere şi umilire e transferat şi în zona confruntării sportive. „I-am avut", „le-am tras-o", „le-am dat muie" e aici sinonim cu „i-am învins". Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că se

Nebun, sublim nebun, hilar nebun, nebun înţelept şi nebun jucăuş, MHS e suveran în lumea sa de hîrtie. Sînt momente în scrierile sale cînd ingeniosul nu mai este deloc temperat. Atunci levitează deasupra peisajului abstrus al literaturii, şi ne aduce şi pe noi în stare de levitaţie.

Aș lăsa baltă și eternele teorii puerile ale „genului liric“ sau „genului epic“, epitetele, metaforele și comparațiile, rudimentele de naratologie, confuzia totală a analizelor de texte poetice. Astea sînt meșteșuguri de tîmpenie, chiar dacă s-a renunțat la „comentariile literare“ în favoarea testelor-grilă. Aș merge numai pe trezirea apetitului pentru lectură. Lectură incitantă, rapidă, interesantă pentru tineri. Literatură serioasă aș face în cercuri, cenacluri și cursuri de creative writing, 

Şcoala e a școlarilor, nu a profesorilor. Aș lăsa baltă eternele teorii puerile ale „genului liric“ sau „genului epic“, epitetele, metaforele și comparațiile, rudimentele de naratologie, confuzia totală a analizelor de texte poetice. Astea sînt meșteșuguri de tîmpenie, chiar dacă s-a renunțat la „comentariile literare“ în favoarea testelor-grilă.

Confuzia oamenilor tineri din acest moment vine și din lipsa obișnuinței lecturii, a disciplinei intelectuale. Nu-i poți scoate din deruta lor arătîndu-le cu degetul în ce direcție trebuie să se ducă, ci doar indirect, prin exemplu personal.

Salina din Turda este lucrul cel mai uimitor pe care l-am văzut în ultimii ani, la noi și aiurea.

Îmi amintesc atît de bine starea mea de panică pe cînd stăteam la măsuță, cu bannerul Dilemei în spate, jucîndu-mă nervos cu una dintre pălăriile de pai care, în acel an, au fost „mascota“ festivalului.

Pe 8 decembrie m-am căsătorit cu Ştefana, la Consiliul Popular al Sectorului 2, pe Olari, la minus douăzeci de grade temperatură, pe o ninsoare feerică şi tristă. Îmi amintesc cum am ieşit pe Moşilor, între blocurile ca nişte bucăţi de carton murdar, pe şoseaua aproape pustie, încadrată de uriaşe mormane de zăpadă.

În ceea ce mă priveşte, fiecare premiu pe care l-am primit în cei patruzeci de ani despre care v-am vorbit m-a luat prin surprindere şi mi-a dat acel sentiment ambiguu în legătură cu care vechii greci foloseau cuvîntul hybris.

Perioada cea mai obscură, mai ciudată, care mă intrigă cel mai mult din toată viaţa mea, sunt primii ani de copilărie. Aş vrea să-i pot visa cândva. Să-i pot desluşi cumva. Chiar să fac o şedinţă de hipnotism şi să mi-i pot aduce aminte limpede.

Doamne, verde e gardul viu! ruginite sînt tomberoanele!

Bineînţeles, stînd la coadă la aparatul de cafea, cu nasul proptit între omoplaţii geneticianului maghiar de reputaţie internaţională, m-am luminat tot la faţă cînd l-am văzut pe Predrag apărînd în uşă.

Insula "normalităţii" culturale va fi erodată de oceanul mediatic din jur.

Nu am încredere în viteză. Poate şi din cauza moştenirii mele bănăţene, prezenţa de spirit şi promptitudinea reacţiilor nu mă prea dau afară din casă. M-am căit întotdeauna de tot ce am făcut în pripă, de fiecare pagină pe care-am dat-o la tipar fără s-o revăd, de orice decizie pusă în aplicare pe loc. Citesc încet şi scriu încet, aproape incredibil de încet.

E trei şi jumătate noaptea, n-am putut dormi o clipă. Anotimpul trece, singur veghez. Sînt santinela, cel ce veghează somnul celorlalţi, de care scria Kafka. Scriu aici, dar nici cu a zecea parte din puterea mea de altădată. M-am obişnuit, din ticăloasa nevoie de a supravieţui, să scriu repede, uşor, la suprafaţă, să scriu, să descriu. Am uitat cine sînt şi ce trebuie să fac pe acest fund de mare. Am fost într-un fel părăsit, lăsat de capul meu.

Singurul domeniu literar străin mie pînă azi este teatrul – de fapt, am scris odată o mică piesă care s-a publicat şi jucat în Italia, dar a fost o excepţie. Nu am intenţia programatică să „ratez“ toate genurile, am făcut-o doar din curiozitate şi a­muzament. Sînt fericit că am deja 26 de ani de la debut şi că am rămas la fel de disponibil pen­tru orice experienţă, ca şi la prima carte.

Am cincizeci şi patru de ani. Oricum aş lua-o, două treimi din viaţă au trecut. Am ajuns să-mi amintesc bine lucruri petrecute acum jumătate de veac. Tinereţea mea a fost acum treizeci de ani. Am prieteni pe care nu i-am văzut de două decenii.

Cum pur şi simplu habar n-am cine mai sînt astăzi idolii, am întrebat-o pe fiică-mea, care, avînd cincisprezece ani, ar fi putut să fie mai în temă. "Păi, nimeni", mi-a răspuns ea, lăţită pe fotoliu şi gîfîind, fiindcă dansaserăm vreo jumătate de oră pe Chuck Berry ca nebunii. "S-a terminat cu idolii. Acum e-nghesuială mare în topuri, unii intră, alţii ies, colegîştele mele fredonează azi din A.S.I.A., mîine din Ca$$a Loco, dar nimeni nu mai are un cult pentru careva.

Pentru mine, fotbalul s-a asociat mereu bucuriei, mîndriei că pot aprecia o fază bună, triumfului cînd naţionala cîştigă. Amărăciunii cînd pierde. În ultimul an, însă, ca în multe alte domenii ale vieţii noastre publice, am trăit sentimentul că simpatica şi necesara subcultură a fotbalului a devenit subumanitate şi că microbiştii s-au transformat în microbi...

dimineaţă rece dar luminoasă de aprilie suntem în anul Domnului 1992 troleibuzul 66 abia se târăşte prin mijlocul circulaţiei eu, pe banchetă, citesc „Păianjenul negru“ mă uit din când în când pe geam la lumea colorată şi enervarea în mine creşte:

Colegii îi ziceau Emin sau Eminache.

25 februarie Ca să nu uit. Aseară, la "Edgar’s", întîlnire cu Darwin, excentricul englez. Cină informală cu jurnaliştii....

La întrebarea dacă un scriitor trebuie să aibă cultură ştiinţifică răspund, nu foarte decis, dar măcar audibil: nu....

De ceva vreme încoace, trăim într-o societate lipsită de repere şi de un sistem de valori. Nu-mi dau seama dacă această stare de fapt a început să devină mai pregnantă în anul 2003, atunci cînd Mircea Cărtărescu a surprins-o în articolul de mai jos. Nici dacă conţine într-adevăr vreo dilemă. Ceea ce mi se pare îngrijorător este că facem parte deja dintr-o lume fără nuanţe, în care noi, cîţiva, încă ne dorim să comparăm, să ne raportăm sau, pur şi simplu, să descoperim "idoli" care seamănă cu pri

1. În 2007, am fost cu toţii martorii unei noi încercări, cea mai radicală de pînă acum, a preşedintelui şi a electoratului, de a aşeza România pe liniile de ghidaj ale normalităţii politice....

dialog cu Mircea CĂRTĂRESCU Succesul cărţilor şi miturile intelectualilor Simona Sora: Aş începe discuţia din "actualitatea fierbinte", adică de la cartea De ce iubim femeile, cel mai mare succ...

Cum la erata precedentă nu am promis - din prudenţă profesională - că nu se va mai repeta, avem acum ocazia de a ne arăta consecvenţa....