„Vreau să dau totul din mine şi cu orice preţ“

- interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU -

Mircea Cărtărescu este autorul unui spectaculos traseu literar: de la statutul de cel mai bun poet al generaţiei ’80, la cel mai vîndut şi tradus prozator român contemporan. I-au fost traduse 30 de cărţi în 12 limbi: De ce iubim femeile (140.000 de exemplare vîndute în România) a ajuns la a treia ediţie în Spania şi tocmai a fost tradusă în por­tu­gheză, iar primul volum din Orbitor a apărut recent şi în ita­liană. Anul acesta mai urmează Travesti în polonezăşi No­stalgia în bulgară. Reprezentat din acest an în lumea în­treagă de Editura Suhrkamp, Mircea Cărtărescu se află în prezent cu o bursă la Stuttgart definitivînd ultima parte a trilogiei Orbitor, preconizată să apară în toamnă, un proiect romanesc de o amploare fără egal în literatura ro­mână, la a cărui apariţie Dan C. Mihăilescu se întreba în­tr-un nestăvilit şir retoric: „Cine ar fi crezut în urmă cu două­zeci de ani, cînd Mircea Cărtărescu turmenta la mo­dul cel mai anglo-saxon tradiţionalista noastră piaţă li­terară cu poezia sa ca un moog synthesizer, că post­mo­der­nul, beatnicul liric va deveni un prozator de forţă?... Te puteai gîndi la ultraîmbibatul de rock şi blues ca la un maniac al cronicarilor şi al lui Cantemir?...“

Aderarea României la UE este o mare şansă inclusiv pentru cultură: străpunge zidul ce a se­parat-o de culturile occidentale şi poate în­lă­tura unele prejudecăţi. Aţi resimţit creşterea interesului faţă de cultura ţării noastre, de cînd sînteţi în Germania?

Filmul românesc a înregistrat un adevărat triumf în ultimii ani şi e de aşteptat ca şi celelalte zone ale artei să aibă acelaşi succes. Eu cred că exis­tă în România artişti foarte buni şi – ca să mă re­strîng la domeniul literar – literatura română prin vîrfurile ei merită cu asupra de măsură să fie cu­noscută. Mai întîi ar trebui traduse romanele, pentru că romanul este cea mai viguroasă zonă ar­tistică în literatură. Cred că avem cîţiva ro­mancieri de primă mînă în toate generaţiile, nu numai după standardele româneşti, ci şi după ca­nonul occidental.

În Germania cărţile dvs. nu sînt traduse în aceeaşi proporţie ca în alte ţări. Şi nu mă refer la trilogia Orbitor care a avut şi o soartă relativ nefericită, transferată fiind în program de la o editură la alta, mă refer la De ce iubim femeile, car­te pe care o aşteptăm aici cu atît mai mult cu cît există deja un „pandant“ de cu totul alt stil: cartea lui Peter Esterházy, O femeie. Cine le-a citit pe amîndouăîşi dă seama cît sînt de di­ferite şi de complementare în acelaşi timp.

Cartea este deja cumpărată de o mulţime de e­dituri din diverse ţări. Anul următor va aduce o bună diseminare europeană a acestei cărţi. În Ger­mania am bune speranţe, mai ales după con­tactul cu Editura Suhrkamp, care-mi va publica eşa­lonat scrierile în următorii ani, şi-mi va fi şi agent literar pentru întreaga lume. De ce iubim femeile se va publica la această mare editură în primăvara lui 2008.

De ce iubim femeile s-a bucurat de un excepţional succes în Spania...

Da, în România ea a fost un best-seller, s-au vîn­dut pînă la această oră o sută patruzeci de mii de exemplare... Am făcut foarte repede cîteva con­tracte, dintre care unul în Bulgaria, unde cartea a apărut deja, şi altul în Spania, unde prima ediţie s-a epuizat în cîteva luni; a apărut ediţia a doua, care este şi ea în curs de epuizare, volumul intrînd în circuite speciale de carte, în cluburi ale cărţii... Un lucru foarte simpatic s-a întîmplat la Sara­gosa, unde municipalitatea foloseşte frag­men­te din această carte într-o campanie de luptă împotriva violenţei domestice, afişîndu-le pe panouri în zona urbană, în autobuze, pe zidurile oraşului... De curînd a apărut şi ediţia por­tugheză.

Succesul deosebit al acestei cărţi, care neîndoielnic se datorează stilului, nu este el de­ter­minat, în parte, şi de o temă care pluteşte în aer?

Au funcţionat mai multe mecanisme în re­u­şita acestei cărţi. Fără îndoială, primul dintre ele ţine de obsesiile mele care apar în toate cărţile, şi a­nume de latura mea feminină, despre care am scris întotdeauna. Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi văzut lumea cu ochii unei fe­mei. În al doilea rînd, este vorba de marea mea tan­dreţe faţă de femei, de faptul că am avut norocul să cunosc femei care mi-au iluminat viaţa, pentru care am avut şi am o infinită re­cunoştinţă. Cartea aceasta este şi un omagiu adus acestor femei. Şi apoi, a fost întîlnirea cu Elle, ediţia autohtonă, care m-a invitat să scriu în fie­care lună cîte o povestire pe temele fe­mi­nităţii. Toate condiţiile fiind întrunite, s-a născut această carte care s-a făcut – aşa cum am spus-o de atîtea ori – aproape singură. Terminasem de scris ultima povestire şi încă nu ştiam că va fi o carte. Le-am adunat aproape întîmplător, soţia mea le-a citit şi le-a dat – ca să zic aşa – „bunul de ti­par“, cum face cu toate cărţile mele, iar apoi le-am arătat editorului meu care, după ce le-a citit, le-a publicat în doar zece zile.

Nu este prima dată că scrieţi o carte oare­cum „la comandă“. Ceva asemănător s-a în­tîm­plat şi cu Enciclopedia Zmeilor, o altă carte care a avut parte de un succes rar întîlnit. Cum ve­deţi această relaţie, foarte complicată de altfel, între o comandă sau un impuls exterior şi impetuozitatea interioară cu care autorul se aşază la masa de scris?

Situaţia cărţilor mele „minore“ e următoarea. În ultimii 12 ani am lucrat la o carte foarte mare, în care am proiectat nu numai conţinutul minţii mele, ci şi cel al trupului meu, o carte scrisă din toate fibrele corpului, o carte visceralăşi ce­rebrală care aproape că m-a răpus. Încă n-am ter­minat Orbitor, dar sînt foarte aproape de asta. Ca să nu mă termine el pe mine, adică din raţiuni – să zic aşa – de „sănătate“, de igienă mintală, n-am pu­tut scrie volumele lui dintr-o suflare. Între primul şi al doilea volum am făcut o întrerupere de doi ani, între al doilea şi al treilea – una de aproape patru ani, în care mi-am propus să nu scriu nimic dens şi complicat, din motivul amintit. Şi atunci am scris lucruri divergente faţă de această carte, lu­cruri oarecum exterioare liniei mele principale.

Am încercat foarte multe domenii în acest răstimp: am scris cărţi pentru copii, pentru femei, publicistică, eseuri, jurnal şi chiar studii ample, ca Postmodernismul românesc. Am în­cercat să merg pe căi mai simple, să fac o literatură mai profesională, să scriu chiar şi „la co­mandă“, aşa cum aţi spus. Nu am nici o problemă în privinţa asta, dimpotrivă, sînt foarte încîntat că am fost în stare să scriu şi lucruri de felul acesta, adaptate unui public-ţintă, că nu scriu doar „cum cîntă pasărea“...

În ce alt domeniu aţi dori să vă mai avîntaţi?

Singurul domeniu literar străin mie pînă azi este teatrul – de fapt, am scris odată o mică piesă care s-a publicat şi jucat în Italia, dar a fost o excepţie. Nu am intenţia programatică să „ratez“ toate genurile, am făcut-o doar din curiozitate şi a­muzament. Sînt fericit că am deja 26 de ani de la debut şi că am rămas la fel de disponibil pen­tru orice experienţă, ca şi la prima carte. Am o mare dorinţă de a continua, de a da tot ce se poate da din mine şi cu orice preţ. Voi încerca, atît cît voi mai fi lăsat să continui în literatură, cît voi mai putea ţine pixul în mînă, să mai scriu lu­cruri demne de mine.

Aţi spus „atît cît voi mai fi lăsat“ – este o dra­mă pe care o încearcă mulţi artişti din ţările post­comuniste în care domneşte o permanentă nelinişte exterioară ce poate perturba procesul creaţiei. Un artist are nevoie de linişte, de o re­cluziune protectoare pentru a crea. De aici, de la Schloss Solitude, unde vă a­flaţi într-o claustrare benefică, cum vedeţi re­venirea în România?

Pentru mine, Schloss Solitude este paradisul pe pămînt. Am locuit în multe locuri din lume, am avut burse în spaţii de invidiat, dar nicăieri pe lume nu m-am simţit mai bine ca aici. Păduri şi păşuni cît vezi cu ochii, crescătorii de cai, umbra unui castel baroc căzînd asupra ta ca pe cadranul unui gnomon... Nici o localitate pe aproape zece kilometri împrejur... Ceea ce am primit de la a­ceastă bursă a fost cel mai preţios lucru pe care şi-l poate dori un scriitor: timp liber. Mi-a dat timp, timp, timp nesfîrşit pentru scris, lucrul care mi-a lipsit cel mai mult în ultimii ani şi a cărui lipsă a fost frustrarea mea cea mai mare. De ani de zile nu mai avusesem timp pentru ceea ce Enes­cu numea adevărata profesie a artistului, me­ditaţia. Scriitor nu este cel care scrie, este cel care are timpul şi libertatea interioră de a-şi în­ţelege propria situaţie, aşa cum spunea Kafka. Acest an de vacanţă, în care am scris cel mai mult din toată viaţa mea de autor, dar în primul rînd în care mi-am tras răsuflarea după irespirabila ne­bunie românească, este marele dar pe care mi l-au dat Schloss Solitude şi Germania. Le sînt e­norm recunoscător.

De bursele de la Solitude au profitat mai mulţi scriitori români şi fiecare a lăsat în ur­ma sa o carte tradusă în germană, editată de Academie. Astfel se pot spulbera unele pre­ju­decăţi şi carenţe de informaţii despre li­te­ratura română. Ce prejudecăţi v-a fost dat să în­fruntaţi; aţi venit şi dvs. cu unele prejudecăţi aici?

Trăiesc de mai multă veme în spaţiul german, am mai avut două burse la Berlin – Anna Krüger Stipend şi DAAD, iar apoi am predat, timp de un an, la Universitatea din Viena. Fără îndoială că în mediile academice în care am trăit prejudecăţile nu se văd. Ele, dacă există, sînt foarte bine stă­pînite şi cuvîntul de ordine este corectitudinea po­litică decentă, fără ridicolele ei exagerări. Nu am fost pus, slavă Domnului, în situaţii în care să erupă la suprafaţă pejudecăţile despre România, care, evident, există realmente în mediile oc­ci­dentale, nu şi fără vina noastră, aş zice... Cred că integrarea României în Uniunea Europeană va aduce în primul rînd nu atît cîştiguri economice, cît cîştiguri de „imagine“. Sper că România va în­ceta să mai fie oaia neagră a familiei europene. Aş­tept, în anii următori, să devenim măcar oaia gri... Azi europenii vin în contact cu oamenii sim­pli din România, oameni cinstiţi care fac munci foarte grele, pe care occidentalii nu le-ar face. Va­lurile următoare vor fi însă de computerişti, de teh­nicieni, de medici, de oameni cu educaţie care vor schimba încetul cu încetul imaginea noas­tră... Şi artiştii fac foarte mult din acest punct de vedere.

Am scris riscînd să-mi cer uneori şi scuze

Cum aţi perceput dimensiunile reale ale ac­tualului conflict rezultat şi dintr-o de­sin­cro­nizare a evoluţiilor istorice între anumite ti­puri de culturăşi civilizaţie?

Sînt foarte dezamăgit de cursul istoriei recente, trebuie să spun de la bun început că, du­pă căderea Zidului despărţitor al Berlinului şi, de fapt, după sfîrşitul războiului rece, am crezut sincer că era ideologiilor s-a încheiat. Şi timp de vreo doisprezece ani, pînă la evenimentele de la 11 septembrie 2001, am trăit în această iluzie. Car­tea mea Postmodernismul românesc este un fruct al acestei mari iluzii. Atunci chiar am crezut în teza lui Fukuyama că istoria s-a sfîrşit fiindcă ab­solut toate ţările, chiar şi cele din culturi foarte di­ferite faţă de a noastră – cele orientale, de exem­plu – şi-au luat drept model democraţia de tip american. Astăzi îmi dau seama cît de multă ilu­zie era în această convingere. Cum vedem azi pre­tutindeni în jur, nu numai că războiul ideo­logiilor nu a încetat, ci este mai aprins ca oricînd. Lu­mea se află azi într-o situaţie cu mult mai periculoasă decît în perioada războiului rece. Exis­tau atunci două puteri adverse care ţineau lumea într-un statu quo, într-o anormală nor­malitate. Astăzi răul vine din foarte multe zone care nu sînt neapărat pe „axa răului“, cum a fost ea definită. Există iar plăci tectonice ideologice care se ciocnesc violent şi care ameninţă să dis­trugă cu adevărat lumea noastră. Din păcate, marea iluzie care a fost America a suferit foarte mult datorită guvernării actuale. Actuala ad­ministraţie americană este astăzi o parte din pro­blemă, şi nu soluţia problemei. Sînt silit să gîn­desc astfel după foarte multe rezistenţe in­te­rioare.

În ce măsură un scriitor este dispus sau tentat să-şi asume o autoritate morală? I se în­cre­dinţează din afară această autoritate?

Eu cred că, dacă un scriitor este moral, este moral în tot ce face în viaţa lui de zi cu zi, în literaturăşi în publicistică. Nu cred că e posibil ca un autor să fie cinstit în romanele sale şi să fie ipocrit în publicistică. Modelul meu – am spus-o întotdeauna – este un personaj al lui Camil Pe­tres­cu, Demetru Ladima, un ziarist dintre cele două războaie, care spunea: „Eu sînt un om care scrie. Dacă nu scriu în ce cred, la ce să mai scriu?“. Am scris întotdeauna exact ce cred, riscînd să greşesc, riscînd să-mi cer scuze apoi, riscînd să-mi repar greşelile, dar în fiecare articol în care mi-am pus nu autoritatea, ci – aş spune – obrazul, am încercat să fiu cinstit faţă de mine însumi.

Întrebarea mea nu a fost întîmplătoare fiindcă – după cum ştiţi – Germania a fost sce­na unor intense dezbateri în cazul scriitorului Günter Grass care şi-a ascuns înrolarea în SS în timpul adolescenţei. Opinia publicăşi-a pier­dut încrederea în opiniile unor scriitori în ma­terie de politică. Relaţia scriitorului cu politica a fost însă întotdeauna una mult mai strînsă decît şi-ar fi dorit-o poate scriitorii înşişi. Şi poate de aceea publicul cititor aş­teaptă din partea scriitorilor un sfat înţelept, îi consideră mai mult decît nişte oameni obiş­nuiţi. Ei creează lumi, universuri noi, ne dau şansa să mai trăim cîteva vieţi citindu-le cărţile...

Da, spre deosebire de analiştii politici, de pildă, sau de politicienii înşişi, scriitorii au o re­laţie mult mai „umorală“ cu politica, pentru că ei sînt oameni emoţionali. Este motivul pentru care au greşit atît de des de-a lungul timpului. Dacă ne gîndim la relaţia intelectualităţii occidentale şi chiar a celei americane cu comunismul, lucrurile sînt foarte limpezi. Sau, dimpotrivă, la relaţia cu na­zismul. Oameni foarte inteligenţi, ca aproape toţi poeţii suprarealişti francezi, au fost extrem de obedienţi faţă de Uniunea Sovietică, faţă de Stalin, apoi faţă de Mao. Apoi, Sartre a sprijinit revoluţia culturală chinezăşi chiar pe khmerii roşii... Sigur că tot ce afirmau părinţii co­mu­nismului suna foarte bine, umanist şi generos: li­bertate, egalitate pentru toţi, un stat al oamenilor mun­cii care se îndrepta către idealul umanităţii, co­munismul, teoria suna foarte frumos. Scriitorii sînt spirite feminine, foarte devotate. Cred că cei mai mulţi nu au comis aceste greşeli din ticăloşie, ci din naivitate şi dintr-un fel de spirit generos care nu-şi găsea ieşirea în alte părţi. Lu­mea protocapitalistă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era atît de îngrozitoare, încît foarte mulţi intelectuali au sim­ţit nevoia aderării la tot felul de doctrine aşa-zis revoluţionare. Mai trist este că unii dintre a­ceştia nu s-au dezis niciodată de greşelile din tinereţe: nici cei care au aderat la extrema dreaptă, nici cei de extremă stîngă. E foarte trist să vezi cinismul unora dintre ei, care şi astăzi sus­ţin aceleaşi idei...

Nevoia de a deveni artizanal...

De unde această încăpăţînare de a scrie cu mîna?      

Întotdeauna am simţit nevoia să merg într-un fel contra curentului. Dacă el este unul teh­no­logic, abstractizant, într-un anume fel de­zu­ma­ni­zant, aşa cum este scrisul la tastatură pe com­puter, eu simt, dimpotrivă, nevoia să devin arti­zanal. Este direcţia artizanală a scrisului meu, fap­tul că produsele mele sînt unicate, ca nişte co­voare persiene ţesute de mînă. Eu consider că ade­vărata carte pe care am scris-o este cea care ră­mîne în caietele mele, că volumele publicate sînt, de fapt, cópii ale ei. A scrie de mînă este în a­celaşi timp mult mai angajant. După cum am mai spus, sentimentul meu, cînd scriu, este că o fac cu întregul corp. Mă ajută în scris enorm fap­tul că mîna mea participă la migălirea acestor „bu­­clişoare“, făcînd, ca la şcoală, o literă după alta, tră­gînd liniuţe, punînd virguliţe sub ele... Mi se pare că o carte scrisă de mînă are alt feeling şi, într-un fel, se deschide altfel decît o carte scrisă la com­puter. În timp ce fac buclişoarele acestea, scriind migălos şi extrem de încet, am timp să me­ditez, să mă gîndesc la următorul cuvînt, la ur­mătoarea frază, am timp să dezvolt acea artă care seamănă cu dantelăria, care a produs cele mai re­uşite pagini scrise de mine. Eu mă consider un scrii­tor oarecum „preindustrial“ un „meşteşugar“ ca­re-şi face arta lui cu aceeaşi încăpăţînare din­tot­deauna, mizînd pe faptul că încă are căutare lucrul unic şi preţios: vechile covoare albe de Bu­hara sînt uluitor de scumpe, pe cînd cele făcute la maşină nu mai au nimic din aura lor.

Această corporalitate a actului scriiturii nu se mai păstrează atunci cînd scrieţi pu­bli­cistică. De ce publicistica este atît de greu de scris de mînă?

Astăzi, într-adevăr, computerul este un in­strument mai bun pentru publicistică, decît sti­loul sau pixul, pentru că el te grăbeşte. Scrisul pu­blicistic este rapid, pe cînd scrisul literar tre­buie să fie cît mai lent cu putinţă. Sînt două feluri de mesaj, două feluri de scris, două scopuri di­ferite, două publicuri diferite. Cînd scriu la com­pu­ter, încerc să fac frazele cît mai scurte şi mai lim­pezi. Pentru ca ele să se înşurubeze în mintea omului mediu, care nu are timp de migăleli şi cizelări. Şi în presăscriu într-un fel cu tot corpul, dar altfel: încerc să-l conving, aproape să-l hip­no­ti­zez pe omul care mă citeşte într-un ziar de mare tiraj. Cred că scrisul la computer – scrisul de articole – echivalează cu designul sau cu ar­hi­tectura industrială, care trebuie să fie foarte sim­ple, fără ornamente şi farafastîcuri, e un scris pur funcţional.

Fiindcă aţi vorbit de arhitectură: stăm aici de vorbă în aripa dreaptă sau în aripa stîngă a Academiei Solitude?

Stăm în partea cea mai din dreapta a aripii stîngi, în ultimul studiou dintr-o foarte frumoasă clădire în formă de semicerc, care înconjoară cas­telul. E o construcţie minunată care domină, de pe vîrful unui deal, împrejurimile. La poalele lui se văd, ca o mare de acoperişuri cu olane, oră­şelele de la marginea Stuttgart-ului. Cerul e aici enorm şi adînc cum n-am mai văzut nicăieri. După scrisul de dimineaţă, după-amiezele fac plim­bări lungi prin pădure. Cred că niciodată n-am fost mai fericit într-un loc şi nu m-am simţit mai acasă.

a consemnat Rodica BINDER

______

Născut pe 1 iunie 1956 în Bucureşti, Mircea Cărtărescua absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti în 1980. A publicat volumele de versuri (selectiv): Faruri, vitrine, fotografii (1980), Aer cu diamante (1982, volum colectiv), Poeme de amor (1983), Totul (1985), Levantul (1990), Cincizeci de sonete (2003), Poeme în garanţie (carte şi CD, 2005); volumele de proză: Desant ’83 (volum colectiv), Visul/Nostalgia (1989), Travesti (1994), Orbitor 1 şi 2 (1996, 2002), Enciclopedia Zmeilor (2002), Jurnal 1 şi 2 (2001, 2005) şi De ce iubim femeile (2004); eseurile: Visul chimeric (1992) şi Postmodernismul românesc (1999); precum şi volumele de publicistică Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli (2003) şi Baroane! (2005). Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, ASPRO, ASR, AER, precum şi de nenumărate reviste culturale. Volumul Nostalgia a primit în 2005 Premiul „Giuseppe Acerbi“ în Italia. Lui Mircea Cărtărescu i-au fost traduse 30 de cărţi în 12 limbi. Printre cele mai recente traduceri se numără versiunea portugheză a povestirilor din De ce iubim femeile şi primul volum din Orbitor în italiană; iar pînă la sfîrşitul anului vor apărea versiunea în polonă a romanului Travesti şi povestirile din Nostalgia în bulgară. Din acest an scriitorul va fi reprezentat în lumea întreagă de Editura Suhrkamp. Lector la catedra de Istoria Literaturii Române a Facultăţii de Litere din Bucureşti, Mircea Cărtărescu se află în prezent cu o bursă la Stuttgart, definitivînd ultima parte a trilogiei Orbitor, preconizată să apară în toamnă.