„Mă numesc Cărtărescu dintr-o greşeală de transcriere la primărie“
Mircea Cărtărescu e invitat în redacţia „Adevărul“ pentru o emisiune. Poartă un tricou roşu aprins şi blugi obişnuiţi. Se recomandă, spune că e aşteptat şi aşteaptă. Portarul, zelos, nu-l pofteşte înăuntru, dar pune mâna pe telefon şi sună în redacţie: „Alo, e aici un domn, Cărtăreanu îl cheamă, e invitat la noi“. Mircea Cărtărescu nu schiţează absolut niciun gest. Altădată, când era să treacă graniţa la unguri, vameşul, care aflase din zbor că domnul din faţa lui, pe nume Mircea, ar fi apărut la televizor, are o revelaţie brutală: „Aoleu, domnu’ Mircea Badea, respect!“. Mircea Cărtărescu povesteşte amuzat episodul. Despre confuziile mai frecvente, „Cărturescu“, asemenea librăriei, nu mai spunem. Dar, oricât de nefireşti ar putea părea aceste confuzii, nu-i absolut nimic necorespunzător ori, mai mult, supărător. Mircea Cărtărescu rămâne cel mai bine vândut scriitor român, poate cel mai bun, oricum omul de care s-a apropiat cel mai des un cuvânt ca o piatră preţioasă: „Nobel“. Încurcăturile acestea caraghioase nu sunt deloc o noutate pentru Mircea Cărtărescu. De fapt, pe el îl cheamă aşa tot ca urmare a unei confuzii. Aşa a fost să fie.
Spuneţi că v-a marcat cel mai mult în copilărie „Contele de Monte Cristo“. Aţi împrumutat ceva de la acest personaj?
Într-adevăr, am fost fascinat de cartea lui Dumas pentru că are subiectul cel mai minunat care poate fi conceput de un autor. Este resurecţia fluturelui din omidă. Edmond Dantès, un personaj complet anonim, este închis în crisalida castelului d’If, acolo unde capătă toată cunoaşterea, dar şi puterea concretizată prin bogăţie. Apoi, se întoarce în lume total schimbat. Metamorfoza lui este completă.
De ce e special?
Mi se pare un personaj exemplar pentru condiţia umană, deşi, fireşte, la nivelul unui roman popular. Nu e întâmplător că Dostoievski îşi lua uneori modelele de la aceşti autori din secolul al XIX-lea, care scriau roman-foileton, Paul Féval, de pildă, sau Alexandre Dumas. Într-un fel, marile romane dostoievskiene păstrează încă organele atavice ale romanului de mistere. Dincolo de scriitură, care cuprinde ca ingrediente obligatorii melodrama şi kitsch-ul, găsim în ele destine exemplare, ca şi nuclee narative cu un potenţial extraordinar.
Dumneavoastră vorbiţi cu experienţa de-acum. Ce vă fascina în copilărie la personaj?
La vremea în care m-am apropiat de el, abia dacă ştiam să citesc. Puteam să parcurg rândurile unei cărţi, dar nu ştiam să selectez esenţialul. Îmi atrăgeau însă atenţia câteva momente, cele pe care încă le ţin minte din cărţile copilăriei. Cu cât aceste cărţi erau mai primitive, cu cât erau adaptate mai curând unui public neinstruit în literatură, cu atât aceste arhetipuri se văd mai bine. Căci despre asta e vorba: erau personaje arhetipale, imaginate de scriitori intuitivi, fără multă şcoală, dar care ştiau ce vrea publicul.
Povesteaţi că, până la 1 an, n-aţi coborât din pat. De ce?
Faptul că mama nu m-a coborât din pat e din cauza condiţiilor în care trăiam – era la jumătatea anilor ’50, erau o sărăcie şi-o foamete îngrozitoare. Ai mei trăiau într-o singură cămăruţă de câţiva metri pătraţi, cu ciment pe jos. Condiţii improprii pentru creşterea unui copil. Faptul că nu m-a lăsat pe ciment până am împlinit vârsta de 1 an şi jumătate, poate 2, este explicabil. Într-una dintre cele mai vechi amintiri ale mele mă văd pe marginea patului, în braţele mamei, care îmi citea dintr-o carte foarte mare, ilustrată.
Rusească?
Unele dintre cărţile astea erau ruseşti, pentru că mai ales ele se găseau în vremea aceea. De pildă, era faimoasa „Unchiul Stiopa miliţianul“, despre care am tot pomenit. Personajul principal, un miliţian, putea să alerge foarte repede şi să-i prindă pe borfaşi pentru că era încălţat cu pantofi fermecaţi. Ştiam pe de rost cărticica aia de vreo 30 de pagini înainte să împlinesc 3 ani. Mai aveam „Svetlana nu merge la şcoală“, dar am citit până la urmă şi basme româneşti. Perioada cea mai obscură, mai ciudată, care mă intrigă cel mai mult din toată viaţa mea, sunt primii ani de copilărie. Aş vrea să-i pot visa cândva. Să-i pot desluşi cumva. Chiar să fac o şedinţă de hipnotism şi să mi-i pot aduce aminte limpede.
Oricum, aveţi amintiri clare de la vârste fragede.
Unele amintiri de felul acesta pot fi amintiri-paravan, amintiri induse sau amintiri false. Sau amintiri reale care se petrec, de fapt, la vârste mult mai mari decât am crezut eu. Însă pot face anumite corelaţii. De pildă, cu locuinţele în care am stat ori cu fotografiile pe care le păstrez. Cea mai veche amintire, însă foarte clară, din prima locuinţă în care au stat părinţii mei – am locuit acolo până la 3 ani – pare să fie de la 1 an şi jumătate. E puţin cam ciudat, pentru că, de regulă, nu ai amintiri decât de la o vârstă mai mare de 2 ani. Dar eu ţin minte cum mi s-au făcut nişte fotografii în care apar plângând, foarte nefericit, într-o curte mică a locuinţei în care stăteau ai mei la grămadă cu alţi câţiva zeci de inşi. Ştiu că pot lega această poză de dimineaţa în care a venit cineva să mă fotogafieze. Îmi amintesc foarte bine că am crezut că era doctorul. Mi-era o frică îngrozitoare de doctori încă de pe-atunci. Văzând că îndreaptă spre mine un aparat, bineînţeles că am intrat în panică şi am început să plâng. Purtam un soi de şpilhozen, era vară şi stăteam într-un crâng de liliac, ţinând un pumn la ochi şi plângând în faţa fotografului.
Fragmente dintr-un interviu realizat de Laurențiu UNGUREANU și Doinel TRONARU pentru Adevărul de Weekend.. Citiți interviul integral aici.
