„Putem vorbi azi de o criză a omului și de instaurarea unei epoci «post-umane»“ – interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU
În decembrie 2019, Mircea Cărtărescu a răspuns întrebărilor website-ului literar maghiar Litera (litera.hu), în cadrul unui ciclu de interviuri despre dilemele intelectuale ale secolului XXI, pe care publicația le-a realizat cu scriitori reprezentativi ai lumii, grupate sub titlul „The State of Things“. Ne face plăcere să oferim și cititorilor români acest interviu. (S. V.)
În lumina ultimilor 30 de ani, se poate spune că noi trăim într-o epocă nouă, după un moment de răscruce? Care ar fi caracteristicile acestei epoci?
Răspunsul la această întrebare depinde de cine sîntem „noi“: noi, românii, noi, est-europenii, noi, europenii, noi, umanitatea? Pentru noi, românii, două evenimente esențiale au fost cele care ne‑au schimbat viața în ultimii treizeci de ani: revoluția din decembrie 1989, care-a dus la schimbarea (chiar dacă parțială și progresivă) a sistemului politic, cu trecerea de la o lume totalitară la una democratică, cu dobîndirea libertăților civice: de exprimare liberă, de călătorie, libertatea presei și a Justiției, libera inițiativă în afaceri etc., și integrarea în Uniunea Europeană în 2007, decisivă pentru consolidarea democrației și pentru statul de drept. De-a lungul întregii perioade, partidele și societatea civilă de orientare pro-democratică și pro-europeană au avut de luptat cu un mare partid inerțial, retrograd, naționalist și corupt, reprezentant al părții din populație nostalgică a comunismului și neadaptată la viitor, orientată către paternalismul specific unor autocrații din estul euro-asiatic. Această luptă se desfășoară pînă astăzi, cînd idealul european pare să fi captivat definitiv majoritatea cetățenilor.
Restul estului Europei nu pare a fi însă la fel de sigur pe opțiunile sale liberale și europene. Dimpotrivă, un val de naționalism, în general propagat de o dreaptă radicală, a cuprins statele cunoscute ca „grupul de la Vișegrad“: Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria, care au glisat către un iliberalism accentuat, cu limitarea libertăților cetățenești de către regimuri autoritare și cu o politică protecționistă, antiimigrație. Aceste țări s-au dovedit și cele mai vulnerabile la propaganda rusească antieuropeană, cîteva, ca Ungaria, devenind aliate aproape oficiale ale regimului de la Moscova. „Europa cu două viteze“ de azi, în care Cortina de Fier pare să se fi reinstaurat între Est și Vest, e mai curînd produsul acestor state iliberale decît al „aroganței“ occidentale, cum pretind ele. Aceste state foste „socialiste“ au împins zona gri în care se zbat, precare politic și economic, Ucraina, Belarus sau Moldova, pînă în inima Europei.
Uniunea Europeană a avut atîtea probleme în ultimii zece ani, încît e de mirare că încă există. De la Grexit la Brexit, la criza imigranților, la ravagiile terorismului islamist, la propaganda rusească, la mișcările separatiste, la recrudescența neonazismului, la birocrația Bruxelles-ului, la diferența de viziune dintre Vest și Est, la, în sfîrșit, năucitoarea afirmație a lui Donald Trump că Europa e „adversarul economic“ al Statelor Unite, cu consecințele de rigoare ale acestei neașteptate antipatii, totul a părut să ducă, aproape inevitabil, la destrămarea acestei construcții politice. Faptul că ea a rezistat acestui deceniu e în sine o victorie, iar această victorie trebuie consolidată. Spațiul „fără frontiere“ al UE ar trebui să devină cîndva modelul lumii fără frontiere, unificate, pe care ne-o dorim cu toții. Dincolo de toate variabilele socio-politice, economice și ideologice, o scădere a proiectului european e de natură psihologică: locuitorii Europei unite nu au încă sentimentul real al cetățeniei, așa cum îl au pentru propria lor țară. O conștiință europeană care să compenseze tribalismele locale nu s-a dezvoltat încă, și în lipsa ei nu se poate realiza suficientă cedare de suveranitate ca să putem vorbi de o reală uniune și nu doar de o confederație de state cu legi, idealuri și interese uneori opuse.
Lumea, în fine, trece prin schimbări atît de copleșitoare, încît e cu neputință să enumeri toate cauzele și consecințele acestora. Imediat vizibilă este însă ruperea ei în două, polarizarea ei între liberalism și iliberalism, progresism și reacționarism, radicalism și toleranță, fără ca aceste dualități să se suprapună exact. Revoluția tehnologică din ultimele decenii a schimbat fața lumii cu promisiunile ei care păreau pînă de curînd domeniul autorilor de sci-fi: interconectarea generală prin Internet, medii și rețele sociale, eradicarea maladiilor prin editarea genetică, obținerea energiei gratuite și inepuizabile, perfecționarea inteligenței artificiale, vizitarea planetelor din sistemul solar. Științele par și ele a fi în pragul unor revelații care vor schimba imaginea noastră despre lume. În plan politic, revoluția tehnologică a produs în tinerele generații o „superdemocratizare“ și un nou val de idealism militant care-au dus la continuarea și radicalizarea luptelor de emancipare din anii ’60 și ’70: feminism, antirasism, ecologism, sensibilitate la drepturile comunităților LGBTQ etc. O altă consecință este dominația fără precedent a unor concerne legate de noile tehnologii: Google, Microsoft, Apple, Amazon etc.
Fiecare latură pozitivă a recentei revoluții tehnologice este însă umbrită de pericole supreme, căci tehnologia este doar o unealtă care poate fi folosită pentru scopuri bune sau rele. Dezvoltarea inteligenței artificiale, de exemplu, poate duce la supravegherea în masă a populației și la apariția unei superinteligențe care-ar putea suprima definitiv omul biologic, așa cum îl cunoaștem azi. Editarea genetică poate avea de asemenea consecințe sinistre. Rețelele sociale pot fi, și au fost, infestate de fake news, deep fake news și conturi proliferante care pot fi folosite pentru subminarea procesului democratic. Dezvoltarea roboticii va duce la pierderea a milioane de locuri de muncă.
În consecință, dacă o parte din populația lumii este sedusă de viitorul luminos promis de noile tehnologii: confort suprem, entertainment non-stop, dizolvarea inegalităților între oameni, comunicare totală și instantanee, globalizare în general (viziune comparabilă cu cea din „Imagine“ a lui John Lennon), cealaltă parte resimte o puternică frică de viitor și se retrage în citadela valorilor tradiționale amenințate de revoluția în curs: familie, religie, naționalism. Fundamentalismul religios, guvernările autoritare sau chiar dictatoriale, refuzul noii lumi, percepute ca imorale și anarhice, sînt, cel puțin parțial, consecința unei schimbări prea rapide a lumii, căreia o mare parte din umanitate nu-i poate face față fără schimbarea radicală și dureroasă a stilului de viață.
Această falie între viitor și trecut, care-a mai apărut și-n alte epoci (vezi revolta împotriva mașinilor de la-nceputul revoluției industriale) este azi mai vizibilă ca oricînd. Ea caracterizează lumea cu multiple viteze în care trăim. Diverse entități politice dominante în acest moment – Statele Unite, China, Rusia, statele teocratice – gestionează marea falie în moduri diferite, manipulînd tehnologia în folosul propriilor interese. Există și vaste „zone gri“ între ele, în care acționează numeroase entități nestatale, precum hacker-ii din Internetul întunecat, teroriștii de diverse orientări etc. Ne aflăm de fapt într-o „Brave New World“ pe care nimeni nu știe cum s-o controleze și ale cărei consecințe nimeni nu le poate prevedea. Un fel de aer apocaliptic plutește deasupra întregului tablou. Unele voci vorbesc deja de dispariția speciei umane în decurs de cîteva decenii, înlocuită poate de inteligența artificială sau de neantul etern. Mai mult decît de o criză tehnologică sau politică, putem vorbi azi de o criză a omului și de instaurarea unei epoci „post-umane“.
Cum s-a schimbat rolul intelectualilor în aceste circumstanțe? Este nevoie de noi strategii?
Este un truism faptul că în noua lume construită pe entertainment nelimitat, pe pluralitate extremă de discursuri și pe o paradoxală izolare a actorilor sociali (închiși fiecare în „bula“ lui din rețelele sociale), intelectualul de tip clasic își pierde în mare parte prestigiul, vizibilitatea, relevanța, într-un cuvînt puterea. Ca opinion maker, el a fost înlocuit de noile vedete din medii, de blogger-i, vlogger-i, influencer-i, trendsetter-i, care alcătuiesc un fel de rețea informală, o spumă de vectori locali, unii dintre ei cu milioane de followers. Nu doar intelectualul ca „om al cetății“, așa cum a fost definit de Zola, își pierde influența, ci și toți cei care aveau pînă de curînd o autoritate oarecare, bazată pe realizări obiective: filozoful, omul de știință, scriitorul, profesorul. Fiecare dintre ei se simte constrîns să adopte o atitudine, să se situeze de-o parte sau de alta a faliei, să accepte eticheta de „progresist“ sau de „conservator“, să intre, adică, într-un joc politic care de cele mai multe ori îl frustrează și-l stînjenește. Intelectualul de azi nu mai poate vorbi în numele unor principii general umane ca libertatea, demnitatea, performativitatea fără să devină suspect în ochii ambelor ideologii radical opuse. Într-un fel, el retrăiește drama din perioada anilor ’30 și ’40, cînd, într-o lume radicalizată între fascism și comunism, a simțit povara unei enorme presiuni de-a se identifica cu una dintre cele două mișcări (ce s-au dovedit la fel de criminale în următoarele decenii). El retrăiește azi minciuna oficializată, brutalitatea tribunalelor morale, stigmatizarea oricărei încercări de gîndire liberă.
Nu e de mirare că intelectualul din lumea actuală se simte furios și frustrat, și asta nu datorită unui ego exacerbat, ci sentimentului de neputință. El devine o Cassandră neascultată de nimeni într-o lume care, cum spunea Shakespeare, „și-a ieșit din țîțîni“. Pentru că intelectualul adevărat a fost întotdeauna un umanist, un om al echilibrului și-al rațiunii, un păstrător al marii tradiții a culturii înalte și, în același timp, un arbitru al inovațiilor, avangardelor și-al gîndirii out of the box. Epoca actuală tinde să sfărîme ordinea culturală modernă și postmodernă și să schimbe radical însăși noțiunea de „intelectual“ (dacă ea mai există cu adevărat).
Pe ce se poate baza, în ce poate avea încredere și ce poate spera intelectualul secolului XXI?
Ca și în anii ’30 și ’40, cînd foarte puțini intelectuali, gînditori, scriitori și artiști și-au păstrat independența de gîndire, departe de seducția vocilor de sirenă dinspre extrema dreaptă și cea stîngă, este posibil, cred, și azi, ca voci ale rațiunii, deschise atît spre trecut, cît și spre viitor, să se facă auzite. Dar ele nu mai pot avea pretenția să fie ascultate universal. Orice discurs de astăzi se află în concurență cu toate celelalte discursuri. De fapt, astăzi este dominant numai un singur zgomot, singurul care, probabil, se poate auzi și din Sirius: cel al idolilor împinși unii-mpotriva celorlalți de mulțimi mai mari sau mai mici, și care se sfărîmă unii de alții. Trăim azi un amurg al zeilor pe care Nietzsche nici n-ar fi-ndrăznit să și-l imagineze.
Nu știu în ce-și mai pun intelectualii speranța. Eu mi-o pun în valorile-n care-am crezut întotdeauna: în dragostea pentru oameni și-n gîndirea echilibrată. În ciuda relativismului post-Internet, nici dragostea, nici demnitatea umană, nici simțul dreptății, nici frumusețea n-au dispărut din lume, cum n-au dispărut din epoca bronzului încoace, în ciuda celor patru revoluții tehnologico-industriale prin care-am trecut de-atunci pînă azi. Numai că azi accelerarea exponențială a cunoașterii și-a puterii de-a manipula mediul dă o impresie de greață existențială, ca învîrtirea tot mai rapidă a unui carusel din care nu mai poți coborî. Cred în creativitate, în geniul unor oameni, în bunătatea altora, în îndreptățirea tuturor, indiferent de tot ce-i desparte, de a participa egal la umanitate. Această credință e de ajuns pentru mine ca să găsesc puterea de a continua.
Capacitatea noastră de a controla propria realitate este tot mai discutabilă și asta e nu doar evident, ci și înspăimîntător. Criza refugiaților continuă să producă reacții de furie politică, suspiciune, segregare. Schimbările climatice amenință direct posibilitatea vieții pe Pămînt. În aceste circumstanțe, artiștii mai pot să surprindă și să redea în limbajul lor natura și anvergura acestor crize?
Marea problemă a artiștilor în lumea de azi nu e nici una dintre cele menționate în întrebare (ele sînt problemele noastre ale tuturor). De fapt, problema artistului este uciderea libertății sale prin comercializarea forțată și excesivă a actului creator ca urmare a superdemocratizării consumului. Nu doar intelectualii sînt furioși astăzi, ci și muzicienii, artiștii vizuali, cineaștii, actorii, fotografii și scriitorii, care-și văd munca pervertită și înregimentată, castrată de funcția ei de (auto)cunoaștere și transformată în soporifice pentru consumatori. Dispariția perspectivei istorice, a evaluării critice, a educației artistice care formează gustul tinerilor este o catastrofă pentru arte, risipite, fărîmițate, ideologizate stupid și vîndute cinic către firmele de streaming. După numărul de evenimente artistice, am putea crede că epoca noastră e a unei înfloriri fără precedent a tuturor artelor. În realitate, imensa majoritate a miilor și zecilor de mii de filme, cîntece sau romane sînt pur și simplu gunoi, mai nocive pentru public decît dacă n-ar fi existat deloc. Operele de artă în care auzi o voce umană se pierd printre celelalte și sînt uitate într-un sezon, odată cu ele. S-a vorbit mult despre creativitatea de pe Internet, s-a spus că de-acum oricine poate fi un artist (idealul de acum aproape un veac al suprarealiștilor), și este foarte adevărat. Dar cînd toți sînt artiști nu e nimeni artist. Nici o ierarhie, nici o catalogare, nici o posibilitate de persistență-n memorie nu mai pot interveni pentru ca arta să rămînă un sistem, și nu o grămadă de „conținut“ care ne inundă de pretutindeni. Nu se poate face artă adevărată cu box-office-ul ca unic criteriu de evaluare. Arta e azi prea multă și prea stupidă și prea comercializată pentru ca un artist să-și mai poată păstra demnitatea și individualitatea. La fel ca și-n cazul ideii de „intelectual“, cea de „artist“ tinde să sufere schimbări majore, să se transforme pînă la nemairecunoaștere.
Există în literatură un trend specific sfîrșitului de mileniu și anilor 2000?
Literatura lumii numără azi puțini mari scriitori în viață, și nu e de mirare. Receptarea critică nu mai are nici unde, nici cum să se exercite. Singurul criteriu care decide în privința vizibilității unui autor sînt vînzările, la fel ca în cazul filmelor sau al muzicii. E motivul pentru care nu expertiza critică, ci editurile și instituția premiilor literare sînt cele mai importante instanțe pentru crearea imaginii unui autor. Cine te publică? În ce fel te sprijină? Ce premii literare ai primit? Sînt întrebările care au luat locul celor clasice: ce fel de literatură scrii? Ce calități stilistice are ea? Cărui curent literar îi aparține? Din ce generație face parte autorul? Scriitorul sau scriitoarea „normali“, preocupați de condiția umană, descendenți ai lui Faulkner, Kafka, Virginia Woolf sau Joyce, nu mai vorbesc de poet sau eseist, au dificultăți din ce în ce mai mari să se afirme, literatura lor pare azi „elitistă“ și puțin accesibilă. În consecință, în ciuda unor premii și-a aprecierii unor critici, ea nu se vinde (decît atît cît s-a vîndut literatura adevărată întotdeauna), deci nu mai există decît sporadic. Cîteva edituri mici sau mijlocii duc mai departe o tradiție de trei milenii de scris literar, de care nu-i mai pasă nimănui. Există și romane care se vînd în milioane de exemplare și sînt imediat vizibile în toate librăriile: cele „populare“: „fantasy“, „crime novels“, romane pentru copii, romane sentimentale. Desigur, ele au existat întotdeauna, dar azi aceste manifestări de „popular culture“ s-au eliberat de privirea condescendentă de altădată și au ocupat întregul prim-plan al literaturii. Asemenea insectelor fără apărare care mimează insectele agresive, romanele mainstream sînt constrînse la mezalianțe și hibridizări cu acest strat de folclor urban ca să poată supraviețui. Ca actor social, scriitorul mainstream și-a pierdut strălucirea de altădată și nu mai e vedetă a lumii culturale, nici opinion maker. De-aici starea sa de confuzie și depresie. Conștiința faptului că, dac-ar publica azi o combinație de Divina Commedia, Război și pace și Finnegans Wake, ar avea doar cîteva recenzii (care-ar repeta cele scrise pe coperta a patra) și nu și-ar vedea niciodată romanul în vreo librărie mai centrală îl face pe scriitorul de azi să se gîndească la abandon și la tăcere. De altfel, încă din 1979, J.-F. Lyotard scria că peste doar cîteva decenii singurele teme rămase scriitorului vor fi neantul, utopia și tăcerea. Bineînțeles, la toate acestea se adaugă ideologizarea excesivă, războaiele culturale, abandonul cititului în epoca mediatică și multe alte fenomene care nu fac bine nici literaturii de azi, nici scriitorului ca persoană publică.
În multe țări, se pare că intelectualitatea independentă atașată valorilor democratice este prinsă într-o capcană. În nenumărate cazuri, nu există soluții simple pentru asemenea intelectuali, aflați sub presiunea autorităților. Unele guverne restricționează circulația informației, centralizează presa sau sînt pe punctul de a aboli cu totul libera exprimare. Rezistența, ca și angajamentul responsabil pun serioase dificultăți. Ce soluții ar fi acolo unde există asemenea probleme?
Libertatea de exprimare, ca și orice altă formă de libertate, nu poate fi negociată. Faimoasa opoziție liberal vs iliberal în privința formelor de guvernare ale statelor actuale tocmai despre asta vorbește: în ce măsură discursul individual și public sînt libere? În statele iliberale, cele mai multe discursuri (și în general pluralitatea punctelor de vedere) sînt sugrumate ca să se poată auzi discursul unic, cel oficial, vocea dictatorului sau a partidului de guvernămînt. Orice comunitate umană are nevoie de toate vocile ei. Pluralismul e semnul democrației. Dincolo de aceste evidențe apar însă paradoxurile democrației, pentru rezolvarea sau măcar atenuarea cărora e nevoie de înțelepciune și discernămînt. Oare chiar toate discursurile trebuie să fie libere? Chiar și cele care nu fac bine comunității? Vom admite pe temeiul libertății de expresie și discursurile urii? Vom tolera propaganda neonazistă, negaționismul, fundamentalismul religios, pornografia infantilă, fanatismul de extremă stîngă? Dar cine va decide ce anume face bine comunității și ce nu? Nu cred că există aici o rețetă unică. Fiecare astfel de discurs e gradual. Fiecare comunitate umană trebuie să decidă cît de departe e prea departe. Personal, ca scriitor și intelectual umanist, care-a trecut prin experiența dictaturii, voi condamna întotdeauna suprimarea dreptului la liberă exprimare în țările cu regimuri totalitare sau autoritare. Voi fi însă împotriva discursurilor urii oriunde ar apărea ele. Toleranța democratică nu trebuie să devină pretext pentru exprimarea urii, violenței, extremismului și intoleranței, rasismului și sexismului. Orice discurs care vine în contradicție cu drepturile omului mi-e suspect și-mi cere să-l privesc mai îndeaproape. De cele mai multe ori, el se dovedește produsul unei minți înguste, urîte și fanatice, cu care mi-e silă să am de-a face.
Foto: Nemethi Barna
