Gulagul pe înțelesul copiilor – interviu cu Jurga VILÉ și Lina ITAGAKI –

Anca-Maria PĂNOIU
Publicat în Dilema Veche nr. 1027 din 14 decembrie – 20 decembrie 2023
image

Le-am întrebat pe Jurga Vilé și pe Lina Itagaki, autoarele romanului grafic Haiku siberian (Editura Frontiera), cum povestești despre gulag și deportare pe înțelesul copiilor. Le îndulcești? Le ocolești? În ce sol mai sădim astăzi semințele memoriei și ce arbori ar putea crește în urma acestui gest? Acest tandru și sfîșietor roman grafic spune povestea deportării unui băiețel și a familiei sale din Lituania anului 1941. În zorii zilei de 14 iunie, au zece minute la dispoziție să se pregătească de drum, pleacă în Siberia. Îi așteaptă o călătorie lungă și cîțiva ani în tundră, în care nu-i vor ocoli foamea, boala și moartea, însă nici dragostea și micile bucurii ale fiecărei zile. 

Cum poate fi sublimată oroarea deportării și a gulagului într-o poveste pentru copii? Ce se pierde și ce se cîștigă pe drum? 

Jurga Vilé: Nu toți membrii familiei mele au mers propriu-zis în gulag, ci numai bunicul (tatăl personajului Algis din carte – n. r.). Pentru cei care au ajuns acolo a fost într-adevăr îngrozitor, au fost puși la muncă forțată și li s-au întîmplat niște lucruri cumplite. Dar majoritatea lituanienilor au fost deportați în niște locuri pustii, unde la început nici nu aveau ce să facă. Locuiau în barăci, la marginea unor sate siberiene, și erau constrînși să facă tot felul de lucruri absurde, doar ca să-i țină ocupați. Mi s-a părut interesant să cercetez ce se întîmplă cînd ajungi într-un loc unde te simți străin și unde nici n-ai un rost, ceva concret de făcut. Apoi oroarea îi cuprinde puțin cîte puțin: vara se sfîrșește, hrana se termină, oamenii încep să moară. Și totuși, spre deosebire de cei din gulag, ei au avut timp să se pregătească. 

Un psihiatru specializat în lucrul cu copiii a observat că, citind cartea noastră, tinerii sînt totuși foarte protejați. Nu am lucrat intenționat la asta, dar cumva cred că am resimțit amîndouă o responsabilitate implicită în acest sens – atît în cuvinte, cît și în imagini. Apoi, am fost inspirată de carnetul în care bunica mea a notat tot ce li s-a întîmplat în timpul deportării: făcea însemnări foarte scurte și, cu toate că în jurul ei mureau oameni și nici măcar nu știa dacă îi vor supraviețui copiii, nu nota atrocitățile. Cel mai dur lucru pe care l-a scris a fost despre cum un gardian le-a omorît pisica. M-a inspirat felul ei de a vedea lucrurile într-o situație atît de dificilă. 

Lina Itagaki: Apropo de ce se pierde și ce se cîștigă: cred că, cel puțin în aparență, se pierd unele fapte istorice, pentru că nu amintim în carte toate lucrurile oribile întîmplate în Siberia. Dar apoi, cînd cresc, copiii au deja un teren de la care să pornească și pot citi cărțile serioase, ca să cunoască istoria în amănunt. Cîștigă în schimb lumina și speranța pe care au nevoie să le găsească în cărți. 

J. V.: Ne-am dorit să transmitem această lumină, ceva care să inspire. Mai ales în străinătate, oamenii vin la noi și ne spun că Haiku-ul siberian seamănă cu La vita è bella, filmul lui Roberto Benigni. Și noi le răspundem că da, e vorba despre același lucru.

Apropo de receptarea în alte țări, cum este primită cartea în spații culturale cărora le lipsește o proximitate istorică cu lumea sovietică și o memorie a deportărilor? 

J. V.: E interesant, pentru că, din experiența noastră de pînă acum, fiecare țară găsește similarități cu propriile momente istorice. Sigur, uneori experiența coincide: dacă prezentăm cartea în Polonia, știm că acolo există un muzeu dedicat fenomenului deportării și lucrurile stau la fel și în Letonia, și în Estonia. Dar și acolo unde nu s-au întîmplat astfel de lucruri, oamenii tot găsesc asemănări cu evenimente din familiile lor, povestea tot le aduce aminte de ceva – de pildă, se recunosc în situații în care au fost forțați să plece de acasă. În Franța, cititorii fac legătura imediat cu situația refugiaților. 

L. I.: Fiecare se identifică în felul lui cu personajul supraviețuitor. 

J. V.: Și mai ales acum, cu situația din Ucraina, oamenii vor să înțeleagă ce s-a petrecut atunci. Cînd am început să lucrăm la carte (ediția originală, în lituaniană, a apărut la Vilnius în 2017 – n. r.), părea că n-o să se mai întîmple niciodată, dar uite că acum se întîmplă. 

Cum v-ați întîlnit și cum s-a produs chimia din care a apărut această carte? 

J. V.: Am găsit-o pe Lina cu ajutorul editorului. Textul era deja scris și căutam de ceva vreme un ilustrator, dar fără prea mare succes. Ne-a atras atenția numele ei japonez, fiindcă există în carte această referire la cultura niponă. Lina era la primul ei proiect și și-a dorit foarte mult să ilustreze cartea. I-am văzut portofoliul, am discutat puțin, apoi editorul i-a spus că poate s-o ilustreze cum simte, i-a dat foarte multă libertate. După care ne-am separat, pentru că eu locuiam la vremea aceea în Spania, iar ea în Lituania, dar nu în capitală. 

L. I.: După ce am terminat Facultatea de Arte, am așteptat doi ani pînă să ilustrez o carte. Făceam benzi desenate cu subiect istoric, am fost publicată și într-o antologie, dar tot nu e ca și cum ai avea cartea ta. Așa că aș fi ilustrat orice, dar propunerea asta a fost ideală, asta și datorită legăturii cu Japonia. Apoi, am colaborat foarte strîns cu Jurga, aproape zilnic, însă doar online. Erau foarte multe lucruri de discutat – uneori a fost nevoie să-l implicăm și pe tatăl Jurgăi, care ne-a desenat, de exemplu, interiorul unui tren cu deportați, fiindcă nu există fotografii cu așa ceva. Fizic ne-am mai reîntîlnit abia cînd a apărut cartea. 

Cartea a fost un debut pentru amîndouă și s-a bucurat de foarte mult succes (a fost tradusă pînă acum în 13 limbi și distinsă cu numeroase premii, printre care prestigiosul premiu de literatură pentru copii White Raven în 2017 și o nominalizare la Festivalul Internațional de Bandă Desenată de la Angoulême în 2020 – n. r.). Cum a fost să aveți atîta succes încă de la început? 

L. I.: Ciudat. Cînd lucram la carte, eu habar n-aveam ce fac. Ilustram ceva. Apoi a devenit o carte și brusc a venit tot succesul, tot foarte ciudat. 

J. V.: Și eu am avut o experiență stranie. Stăteam pe atunci într-un sat andaluz unde locuia și o franțuzoaică ciudată – cumva, ciudata satului –, care m-a oprit odată pe stradă și mi-a îngăimat ceva despre articole și fotografii. De fapt, îmi vorbea despre succes. Mie mi se părea că tema e importantă numai pentru Lituania, apoi mă și grăbeam într-un fel, pentru că tata îmbătrînește și voiam să-i pun cartea în brațe cît încă nu era prea tîrziu. Dar apoi lucrurile au început să se întîmple atît de repede, încît nici n-am avut timp să ne dăm seama. 

Lina, dvs. ați urmat studii de economie, sînteți pasionată de cultura niponă, ați și trăit în Japonia. Apoi v-ați construit o carieră editorială și acum ilustrați bandă desenată. Cum se întîlnesc toate astea? 

L. I.: Am plecat în Japonia ca să studiez limba și acolo am devenit interesată de economie. Iar economia m-a adus într-un birou al unei companii producătoare de jocuri pe calculator, unde toți colegii erau artiști. Acolo, printre ei, am început să-mi doresc să învăț să desenez. Iar faptul că am și învățat m-a adus la Haiku-ul siberian. La început, am crezut că nu voi fi decît ilustratoare, dar acum am editura mea. Unde studiile de economie mă ajută din nou. Cred că nici o experiență din viață nu e inutilă. 

Toată cartea e îmbibată cu mirosuri, gusturi și sunete, pe lîngă faptul că e deja foarte vizuală. Ce rol au jucat simțurile în construirea acestui roman? Mă gîndesc, de pildă, la salvatorii Elena și Pranas, despre care se spune că miros a Lituania. Cum miroase Lituania pentru voi? 

J. V.: Povestea asta se întîmplă să fie despre Lituania, însă ar putea fi la fel de bine despre orice altă țară. Important este ce iei cu tine. Acolo unde persistă mirosul, persistă și memoria – ceva ce atingi sau simți. Poate că e amuzant, dar, pentru mine, Elena și Pranas miros a cîrnați. E un miros puternic, mai puternic decît cel de brînză, de exemplu. Apoi mai e și parfumul merelor, care se dovedește mai puternic decît mirosul de murdărie din vagon. Apoi praful, mierea, ciocolata, mîncarea erau mirosurile lucrurilor și oamenilor de acasă, care le lipseau. Cînd vorbesc astăzi cu copiii, e important să-i fac să se gîndească la ce ar lua cu ei dacă dintr-odată n-ar mai avea totul. 

L. I.: Eu n-aș ști să spun cum miroase Lituania. Mi se pare că o țară străină e mult mai ușor de mirosit. De exemplu, Bucureștiul miroase acum a frunze umede și a covrigi.

J. V.: Pentru mine, Lituania mai miroase și a umezeală. Poate a pămînt ud, sau poate a mere, dar mere putrede – oricum, mirosuri foarte, foarte puternice. 

În dimineața în care sînt deportați, părinții lui Algis își îmbracă cele mai bune haine. Băiatul însuși ia cîteva mere, pe gînsacul Martin și un album de fotografii. Ce ne spune asta despre felul de a fi al unei generații? Și care este, în opinia voastră, rolul obiectului-martor? 

J. V.: Dacă-i întrebi astăzi pe copii ce ar lua cu ei, îți spun că și-ar lua telefonul mobil. Pentru că și fotografiile, și amintirile sînt toate acolo. Nouă ni se pare puțin ciudat. Dar apoi, cînd stai de vorbă cu ei și le dai de gîndit, ajung să înțeleagă ce rost ar avea să iei un album sau o carte pe care probabil că ai citi-o de zeci de ori, pentru că ar fi singura ta carte. La fel și cu hainele, e o discuție interesantă: cînd pleci în necunoscut, nu știi cu cine te vei întîlni, așa că trebuie să fii prezentabil, nu? Apoi, în cazul acestor oameni, trebuie să ne gîndim că poate erau singurele lor haine bune. Poate că astăzi copiii nu mai sînt atît de atenți la aceste aspecte cînd citesc cartea, dar odată ce începi să vorbești cu ei, devine interesant. 

L. I.: Obiectul-martor e foarte bine punctat. Am fost odată într-un muzeu japonez despre Siberia și ghidul ne-a spus o mulțime de povești frumoase, profunde, iar mie nu-mi venea să cred că ele se pot ascunde în spatele unor obiecte atît de neînsemnate. O altă experiență am avut-o în Albania, unde am făcut o altă carte și i-am rugat pe profesorii veniți la un atelier să aducă un obiect din perioada dictaturii. Și au adus care o bijuterie, care o cărămidă. Te uiți și pare ceva cît se poate de neînsemnat. Dar apoi, cînd îi asculți povestea, îți vine să plîngi. 

Dacă această carte ar fi o sămînță și voi ați planta-o exact la fel cum copiii din poveste își plantează sîmburii de mere, ce arbore ar crește din ea? 

J. V.: La un moment dat, în carte apare un episod despre puterea plantelor. M-a marcat faptul că oamenii nu găseau ierburi pentru ceai, așa că își făceau infuziile din ace de pin. Iar pinii sînt veșnic verzi – și cresc și în Siberia, și în Lituania. Așa că da, ar crește un pin. 

L. I.: Scriem toate aceste cărți despre războaie și despre lucrurile îngrozitoare care s-au petrecut în istorie tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete. Așa că eu cred că din cartea asta ar crește un arbore al păcii. Un arbore al unei lumi care nu cunoaște războiul.

interviu realizat de Anca-Maria PĂNOIU

(varianta integrală pe dilemaveche.ro)

Ce anume vă oferă romanul grafic spre deosebire de alte genuri literare? 

J. V.: Cred că oferă multă libertate în scris. Poți să-ți imaginezi orice. Cuvintele pot să zboare și pot să se așeze oriunde: în text, în baloanele specifice benzii desenate, în ilustrații – peste tot. Iar mie îmi place întotdeauna să experimentez. E important să simt mereu textul altfel, să simt scrisul altfel. Sigur, ideea e cea mai importantă, direcția pe care i-o dai, însă îmi place să mă joc și cu structura, și cu forma. 

L. I.: Eu simt că pot să transform orice text în roman grafic. Așa am simțit la toate cărțile la care am lucrat. Simt că pot să convertesc orice text la acest mediu, însă desenatul durează foarte mult. Pot publica trei cărți pe an, însă un singur roman grafic. Și uneori chiar ajung să mă întreb dacă merită. Pentru mine e mediul cel mai dificil, genul cel mai dificil. 

Presupun că Algis cel adult a citit cartea. Ce efect a avut asupra lui? 

J. V.: Cred că încă procesează efectul. Pentru tata, toată povestea asta cu succesul și cu traducerile e cam copleșitoare. Dar s-a implicat mult în scrierea cărții. Mi-a dat cîteva idei foarte bune. Eu îmi imaginam altfel și el mă corecta. Ar fi vrut să mă corecteze mai mult, dar n-am vrut eu. Sigur, pînă la urmă am găsit calea de mijloc. Prin urmare, cartea n-a fost o surpriză prea mare pentru el, în schimb a fost foarte mișcat cînd am prezentat-o prima oară și a participat și el. Iar cînd mă întîlnesc cu copiii din străinătate, îmi pun multe întrebări despre el. Nu c-ar fi vreo celebritate, dar faptul că băiețelul din carte trăiește încă e ceva fabulos pentru ei. 

Astăzi trăim într-o perioadă în care subiectul traumei este dezbătut intens în spațiul public, adesea cu instrumente din domeniul psihologiei – uneori poate chiar supralicitat. Dar lucrurile nu stăteau la fel în 1941, cînd începe povestea. După părerea voastră, cum își depășeau traumele oamenii aceia? 

J. V.: Cred că nu i-a ajutat deloc faptul că nu-și puteau împărtăși experiențele. Pe de altă parte însă, în vremurile acelea oamenii nici măcar nu se gîndeau la traumă. Lucrurile li se întîmplau pur și simplu. De exemplu, bunica mea cred că a și murit fără să știe că ceea ce trăise ea era o traumă. Dar era traumatizată, asta sigur. Pentru că ea trăise conștient mult mai multe decît tata, care nu era decît un copilaș. El a putut să le pună pe toate deoparte, amintirile i-au revenit abia odată cu cartea. Dar pe vremea aceea oamenii își spuneau: „Bun, am venit aici. N-avem de ales, nu ne rămîne decît să ne facem viața aici“. Din punctul acesta de vedere, erau foarte puternici. Astăzi, nouă ni s-ar părea imposibil să procedăm așa. Și uneori mă gîndesc ce viață bună avuseseră totuși în Lituania. Chiar dacă la momentul respectiv devenea un pic haotică, tata și ai lui duceau o viață bună. Și totuși, n-au murit în Siberia. 

L. I.: Cred că trauma lor o purtăm cu noi. Și cred că le-o dăm mai departe copiilor noștri, și așa se transmite din generație în generație. Nu înțelegem de ce facem lucrurile așa cum le facem. Dar cred că deja copiii noștri sînt mai puțin traumatizați decît ne erau părinții. 

J. V.: Cred că eu am fost destul de traumatizată. În copilărie, tata ne spunea mereu că nu știm ce înseamnă să crești fără tată. La fel și cu mîncarea, ne repeta mereu ce înseamnă lipsurile. Iar eu, acum, îmi traumatizez copiii, le spun cît de important e să știi să supraviețuiești, n-au voie să se joace cu mîncarea. Sîntem foarte stricți în privința asta. Uneori, cînd le spun prietenilor că ei nu știu ce înseamnă frigul sau să fii bolnav, îmi răspund: „Bine-bine, dar nu crezi că ne servești puțin cam prea multă Siberie?“. În realitate însă, port Siberia cu mine în fiecare zi din viața mea. Mă simt ca și cînd eu însămi aș fi fost acolo.

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”
GRsnnKq5 jpeg

Adevarul.ro

image
INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu, despre complexul de a fi „mică și grasă“ și povara rolului Tanța GALERIE
Chiar dacă umbra Tanța a urmat-o ani de zile și i-a pus piedici, Nuami Dinescu a reușit să își pună numele în locul personajului.
image
Santorini „made in China”: Imagini surprinzătoare cu o copie perfectă a insulei grecești VIDEO
O tiktokeriță a dezvăluit că a vizitat cea mai emblematică insulă a Greciei la peste 7.000 de kilometri distanță - în China. Yasmin von Roon, în vârstă de 27 de ani, a rămas uluită când a descoperit stațiunea Dali’s Ideal State - o copie fidelă a insulei Santorini.
image
Instalația bizară care a supraviețuit din Primul Război Mondial. La ce folosea staţia de despăduchere „Larga” de la intrarea în Galați
Rămășițele unei stații de despăduchere pe linia ferată, din perioada Primului Război Mondial, pot fi văzute la marginea orașului Galați. Pe vreme aceea, călătorii care ajungeau din Rusia, dar şi vagoanele, erau supuse dezinfectării cu insecticidul acum interzis DDT.

HIstoria.ro

image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor.