Fenicienii, oamenii purpurii
Acum două milenii și jumătate, un călător din Halicarnas a făcut o vizită la Tyr, mai exact ca să viziteze un templu de o frumusețe nemaivăzută, de care auzise la el acasă. Era bogat înzestrat și împodobit, cu neobișnuită extravaganță. Călătorul a stat de vorbă cu preoții, care i-au spus că, pînă în acel moment, cetatea și templul dăinuiau de 2.300 de ani. Numele călătorului era Herodot și venise la Tyr ca să viziteze templul legendar al lui Heracles-Melkart – divinitatea care patrona orașul. Iată ce a scris în Istoriile sale: „Am plecat cu corabia și la Tyrul Feniciei, aflînd că acolo se găsește un preacinstit templu al lui Heracles. L-am văzut bogat împodobit cu multe alte odoare, printre care înăuntru se înălțau doi stîlpi, unul de aur curat, celălalt din piatră de smarald, care noaptea strălucea cu o puternică lucire. Ajungînd să stau de vorbă cu preoții zeului, i-am întrebat cîtă vreme trecuse de la ctitorirea templului... ei ziceau că templul zeului a fost zidit odată cu întemeierea Tyrului, iar de cînd e locuit Tyrul, să fi tot trecut 2,300 de ani” (Istorii 1, traducere de Adelina Piatkowski și Felicia Vanţ-Ştef, Editura Științifică, 1961).
Însă zeul venerat în acest templu nu era Heracles ori „Hercule” pe care și-l vor imagina cititorii apuseni. La fel de puternic, și eminamente mai apropiat de divinitate, un personaj cu barbă și de obicei înzestrat cu o legătură în jurul coapselor, și nu înfășurat în blană de leu, zeul acestui templu era domnul Tyrului, zeul fenician Melkart, care îi număra printre devotații lui pe Hannibal al Cartaginei și căruia, după colonizarea feniciană, i-au fost dedicate temple peste tot în Mediterana. În imaginația greacă, Heracles și Melkart se puteau confunda, fiind interșanjabili.
Însă miturile și identitățile lor erau de fapt cît se poate de diferite. Heracles este semizeu și faima i se datorează muncilor sale. Melkart este unul dintre zeii cei mai importanți din panteonul fenician – fiind fiul lui Baal creatorul, patronul Tyrului, domn peste marinari și explorări. Murea în fiecare an la sfîrșitul iernii, fiind înmormîntat, ca să învie după trei zile, într-un ciclu cunoscut drept egersis, „trezirea” lui Melkart.
Templul fenician al lui Melkart s-a pierdut de mult. Nu s-a găsit nici o urmă din el în diversele situri arheologice de la Tyr. Dar, în 2018, s-a întîmplat ca o echipă de arheologi de la universitățile din Barcelona și Varșovia să facă o descoperire. Săpînd în terenul năpădit de vegetație, aflat lîngă ruinele catedralei cruciaților și numit „jungla”, oamenii de pe șantier au început să aducă la lumină un drum pentru procesiuni, din piatră albă, care ducea spre vestigiile unei clădiri cu o fundație monumentală, monolită. Și nu după mult timp au priceput că găsiseră un templu, dar nu au avut dovezile necesare ca să anunțe public pînă în 2021. Știrea a ajuns apoi pe prima pagină a ziarelor.
Pe măsură ce continuau săpăturile, arheologii au început să remarce elemente arhitecturale stranii. Nu era un templu roman tipic – cu siguranță era roman, judecînd după vîrstă și tipul de piatră folosit, dar era proiectat altfel decît toate celelalte temple romane văzute de ei în Liban. Avea o structură complet diferită: o cale de acces îngustă, două coloane masive și o încăpere subterană ciudată, aproape ca un mormînt, însă gol. Era construit în stil de templu din Canaan, iar intrarea se înălța la vremea ei la cincisprezece metri.
Pe măsură ce săpau, arheologii așteptau cu nerăbdare solstițiul de vară. Dacă în acea zi de 22 iunie soarele va apune în spatele altarului monumental, era suficient – aveau ei sentimentul – să tragă concluzia că nu era un templu oarecare, ci chiar sanctuarul roman al lui Melkart – zeitatea feniciană venerată în continuare de poporul din Tyr, în bună parte din perioada romană – un intrus în panteonul roman. Învierea lui Melkart era legată de solstițiul de vară – Melkart era în esență un zeu al soarelui –, prin urmare părea să fie o dovadă limpede că templul avea legătură cu el. Dincolo de asta, ce alt motiv ar fi justificat înălțarea unui templu roman în stil fenician/canaanit? Și de ce ar fi existat un mormînt subteran gol dacă nu pentru ritualul morții și renașterii zeului – egersis a lui Melkart? Dar în lipsa unei inscripții sau a unei dedicații clare, nu aveau suficiente dovezi să dea de știre în toată lumea că descoperiseră templul lui Melkart, cu toate că majoritatea erau convinși de asta. Cînd am văzut discul roșu al soarelui apărînd în centrul altarului, și eu am fost convinsă, la rîndul meu.
Tyr, bijuteria Mediteranei
Pare o ironie a sorții că un popor despre care se afirmă atît de des că a creat alfabetul nu a produs nici o literatură proprie. Fenicienii, practic, nu contează în istoria scrisă. Mai tot ceea ce au scris ei a fost pe papirus subțire, care nu s-a păstrat, iar civilizațiile următoare nu au avut grijă de operele lor, ca de cele ale grecilor, romanilor și israeliților. Există inscripții, săpate în piatră și lut, dar ele sînt puține și izolate, prin urmare nu iau niciodată forma unei narațiuni istorice autentice. Despre Tyr și locuitorii lui se întîlnesc referiri favorabile în toate culturile, în scrierile egiptenilor, asirienilor, babilonienilor, persanilor, evreilor, grecilor, romanilor – listă care ar putea continua. Laude la adresa iscusinței lor de navigatori și meșteșugari apar peste tot, din Iliada pînă în Biblie. Homer îi considera meșteșugari și negustori pricepuți. La el apare cea dintîi menționare scrisă a fenicienilor, dar ca locuitori ai Sidonului și nu ai Tyrului – deși în multe cazuri „sidonian” pare să fi semnificat tyrian ori fenician în general, și nu neapărat doar un locuitor al Sidonului. Homer pomenește de calitatea mărfurilor comercializate de ei, punînd la dispoziție cupele din argint lucrate cu măiestrie drept premiu în jocurile organizate cu prilejul funeraliilor lui Patroclu. Și Hecuba oferă în dar Athenei un veșmînt brodat de femeile feniciene cînd fiul ei, Hector, pleacă la luptă.
Denumirea de fenicieni este știută de mulți, în schimb se cunosc puține detalii despre cine erau și ce credeau ei despre sine sau măcar de unde veneau. Cu toate astea, există dovezi că fenicienii au întemeiat acest oraș, i-au dat măreție și i-au creat reputația de bijuterie strălucitoare a Mediteranei. Orașul a fost așezat pe o insulă, la 600 de metri de țărm. Insula era apărată de ziduri inexpugnabile ce se ridicau din mare, iar casele ei aveau o arhitectură sofisticată, cu mai multe niveluri. Ca insulă, era ușor de apărat, la vreme de pace menținea relații strînse cu comunitățile de pe uscat și făcea cu regularitate schimburi cu provizii aduse din așezările de pe coastă și din zona fertilă mai îndepărtată de țărm. De maximă importanță erau cele două porturi naturale ale cetății. Astăzi, portul egiptean este blocat de sedimente, în schimb cel sidonian (cu dimensiuni mult reduse) este locul în care acostează navele pescarilor, sub protecția Sfintei Fecioare.
Preoții lui Melkart i-au spus lui Herodot că orașul fusese întemeiat în 2750 î.Hr. Dovezile arheologice susțin acest punct de vedere, arătînd că Tyrul era locuit de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. Cum se numără printre cele mai vechi orașe din lume, istoria lui timpurie este greu de trasat. Ca atîtea alte cetăți antice, originile Tyrului rămîn neclare. Unele surse consideră că ar fi fost întemeiat de sidonieni, în vreme ce din tabletele cuneiforme descoperite la Ugarit, în Siria, aflăm că cetatea ar fi fost opera unui anume „Uzus”. Alții susțin că însuși Melkart l-ar fi ctitorit, atribuindu-i numele în onoarea mult iubitei sale Tyrus. Aceeași Tyrus al cărei cîine neascultător, alergînd pe malul mării, a mușcat o cochilie de murex și tot botul i s-a umplut de purpură, culoare pe care Tyrus nu o mai văzuse pînă atunci. Odată ce i-a trecut spaima, a început să acorde multă atenție acelei culori și i-a cerut iubitului ei o rochie în aceeași nuanță. Melkart nu s-a lăsat rugat mult și a adunat toți melcii murex pe care i-a putut găsi și i-a fiert, ca să extragă vopseaua bogată. Purpura de Tyr avea să fie culoarea straielor împărătești multe secole la rînd. Iustinian și Teodora, împăratul și împărăteasa Bizanțului, sînt înfățișați în toată splendoarea purpurei de Tyr în bazilica San Vitale din Ravenna.
Oricît ar fi de seducător mitul fondator al lui Melkart și al Tyrului, este foarte probabil o invenție din secole mai recente. Numele timpuriu al cetății venea de la vechiul cuvînt canaanit sur, stîncă, de unde derivă și denumirea arabă modernă a orașului, Sour, în schimb nu este limpede de unde provine denumirea de Tyr. Istoricii consideră de multe ori că fenicienii și canaaniții sînt noțiuni interșanjabile. Poporul identificat de greci drept fenician a venit la Tyr în secolul al XIV-lea î.Hr. și a întemeiat orașul sub numele cu care este cunoscut acum fie datorită lui Melkart, fie dintr-un alt motiv necunoscut. El rezultase din amestecul canaaniților băștinași cu „Popoarele mării”, a căror sosire a produs și perturbări. Aceste „Popoare ale mării“ au rămas în mare măsură lipsite de o identitate certă în învățătura modernă, titlul atribuit lor avînd scopul de a servi drept semn de întrebare față de un grup enigmatic care a început să atace Egiptul chiar în ajunul și în timpul prăbușirii din Epoca Bronzului.
Cetățenii de la începuturile Tyrului erau în primul și în primul rînd comercianți și meșteri. Ei au fost constructorii templului lui Solomon, meșterii flotelor comandate de faraonii Egiptului, țesătorii și vopsitorii mantiilor de purpură ale împăraților. Erau suflători de sticlă și fierari talentați, ale căror lucrări măiestre erau dăruite eroilor de la Troia. Și, nu în ultimul rînd, erau navigatorii care au traversat Mediterana și au ieșit în largul Atlanticului. Erau un popor care – chiar dacă nu a lăsat mărturii scrise despre propria sa istorie – și-a lăsat în schimb amprenta lui culturală, arheologică și, cel mai interesant dintre toate, genetică în întregul bazin al Mediteranei.
Nostalgia legată de fenicieni rămîne intensă la Tyr, în rîndul comunității creștine în orice caz, după cum am aflat din conversația cu Bachir. Sîmbătă seara, creștinii mai bogați din Tyr sau cei veniți în week-end de la Beirut se strîng pe terasa hotelului numit El, în amintirea unei zeități feniciene, și comandă cocktailuri scumpe – „Astarte” și „Tyrian Purple”. În schimb, un prieten din mediul șiit mi-a spus fără menajamente că tyrienii de astăzi sînt arabi, iar fenicienii reprezintă o istorie goală, un simplu mit: „Nu vei găsi fenicieni în Tyr,” mi-a zis. A rîs de naivitatea mea, explicîndu-mi că singurii libanezi care se consideră fenicieni trăiesc în nord, în părțile creștine ale țării. Tyr este oraș șiit.
În linii mari, este adevărat. La Tyr sînt mai puțin de 3.000 de creștini din cei 200.000 de locuitori. Dacă aș sta de vorbă cu fiecare în parte, majoritatea mi-ar vorbi la fel ca prietenul meu. Face parte dintr-un curent politic și religios mai amplu – cei din mediul creștin îi identifică drept fenicieni pe strămoșii lor antici, iar cei din mediul islamic se identifică cu arabii. „Fenicianismul”, așa cum s-a făcut cunoscut, a fost susținut după crearea Libanului modern de diverse partide politice, mai ales de cele cu lideri creștini și druzi. Povestea a luat o întorsătură mai sumbră în timpul distrugătorului război civil dintre 1975 și 1989, cînd „noul fenicianism” a fost preluat de militanții creștini de extremă dreapta și folosit ca modalitate de a deosebi creștinii de musulmani, adoptînd o linie distinct rasistă. Nu-i de mirare că toate comunitățile șiite din Tyr nu se lasă convinse de ideea unor strămoși fenicieni comuni. În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
(fragment în avanpremieră din volumul Amurgul cetăților. Mediterana și capitalele ei pierdute, aflat în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts, în traducerea lui Mihai Moroiu)
Katherine Pangonis a studiat literatura și istoria la Oxford University și la University College London. Este specialistă în istoria lumii medievale a Mediteranei și Orientului Mijlociu.
