Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină

Printre cărțile la care țineam cel mai mult în copilărie se afla un volum cu miturile grecești. Fratele meu mai mare, pe atunci un nedormit medic rezident, mi l-a cumpărat dintr-o librărie cu aspect de labirint din apropierea apartamentului său din Londra. Librăria nu mai există, din păcate, dar am încă Children of the Gods de Kenneth McLeish, cu ilustrații de Elisabeth Frink. Mi-a infiltrat toată imaginația de copil și a fost unul dintre lucrurile care m-au făcut să-i studiez pe clasici și să devin scriitoare.

Poate că de vină au fost acele imagini, acele desene în creion care m-au impresionat cel mai tare: Artemis cu trupul ei suplu și atletic, Hades, impenetrabilul rege al morților, măreț și înspăimîntător în carul său, cu ochii umbriți de coiful întunecat. Bineînțeles că și poveștile erau minunate, ciudate și sălbatice, pline de vrăjitoare puternice, zei imprevizibili și ucigași mînuitori de săbii. Erau și foarte intense: despre familii care se omoară între ele, sarcini imposibile stabilite de regi cruzi, iubiri care nu se sfîrșesc bine, războaie, călătorii și pierderi cumplite. Erau pline de magie, de făpturi care-și schimbă forma, de monștri, de coborîri în tărîmul morților. Muritorii și nemuritorii trăiau în aceeași lume, ceea ce uneori era periculos, iar alteori, incitant. 

Poveștile erau, desigur, fantastice. Totuși, frații chiar se luptă între ei. Oamenii spun adevărul, dar nu sînt crezuți. Războaiele îi distrug pe cei nevinovați. Îndrăgostiții sînt despărțiți. Părinții suportă durerea pierderii copiilor. Femeile sînt tratate cu violență de către bărbați. E posibil ca pînă și cei mai înțelepți oameni să nu vadă ce se întîmplă. Legea pămîntului poate să contrazică ceea ce știi că e corect. Boli misterioase distrug orașe. Inundații și incendii despart vieți. Pentru greci, cuvîntul mythos însemna doar o poveste tradițională. În secolul XXI, am lăsat de mult în urmă contextul politic și religios în care au circulat la început poveștile – dar forța acestora se păstrează. Miturile grecești sînt în continuare relevante pentru noi, deoarece scot la iveală înseși extremele experienței umane: catastrofele neașteptate și inexplicabile, răsturnările radicale de situații, evenimentele aparent arbitrare care transformă vieți. Pe scurt, se ocupă de aspectele dure, esențiale, ale condiției umane.

Pentru vechii greci și romani, miturile erau pretutindeni. Poveștile erau pictate pe vasele din care oamenii mîncau și beau, erau cioplite pe frontoanele templelor în fața cărora aduceau ofrande zeilor, erau materia primă a cîntecelor pe care le intonau și a ritualurilor pe care le făceau. Miturile ofereau un limbaj cultural comun și o rețea tentaculară, în permanentă dezvoltare, de căi de înțelegere a esenței lumii, a umanității și a vieții divine.

Miturile explicau stelele. Vorbeau despre crearea plantelor și animalelor, a stîncilor și izvoarelor. Pluteau deasupra specificului local, explicînd originea orașelor, a culturilor regionale și a familiilor. Consolidau obiceiuri și norme, oferind uneori o justificare narativă pentru obiceiuri opresive, îndreptate printre altele împotriva femeilor și a străinilor.

Pentru un popor răspîndit pe tot cuprinsul bazinului mediteraneean și al Mării Negre – cultura greacă depășea cu mult granițele actualului stat grec –, miturile mai ofereau și un sentiment comun de identitate culturală. Poveștile din cartea aceasta sînt inspirate din surse scrise de oameni nu doar din Grecia, ci și din ceea ce în zilele noastre numim Algeria, Libia, Egipt, Turcia și Italia. Lumea pe care o umpleau de povești se întindea din Grecia pînă în Georgia, din Spania pînă în Siria, din Afganistan pînă în Sudan.

Adesea, grecii erau sceptici cu privire la propriile lor mituri. Filozofii timpurii puneau la îndoială faptul că evenimentele descrise în poveștile vechi chiar s-au întîmplat. Dar pînă și Platon cel rațional inventa uneori legende ca să-și consolideze argumentele filozofice. De la el avem ideea orașului pierdut Atlantida, iar Republica lui se termină cu celebrul „mit al lui Er“, o poveste cutremurătoare și ciudată despre călătoria sufletelor omenești după moarte. Nimeni nu s-ar descurca fără mituri.

Prima mea grijă cînd am conceput cartea aceasta a fost să decid cum să încadrez și cum să organizez poveștile alese. Am avut în vedere cel mai important dintre toate compendiile de mituri: Metamorfozele lui Ovidiu, un poem epic despre transformări legendare. Conținutul său nu poate fi separat de structură: poemul se transformă organic pe măsură ce evoluează, desfășurînd pe nesimțite fiecare poveste din cea anterioară. Forma în sine este una expresivă. Nimic nu este stabil, ne comunică ea. Totul depinde de altceva, materia e în continuă mișcare.

În mod evident, nu mi-am propus să îl întrec pe Ovidiu, dar mi-am dat seama că, precum Ovidiu, voiam ca forma poveștilor alese de mine să fie una expresivă în sine. M-am gîndit la ceilalți scriitori antici care-și structuraseră poemele mitologice sau compendiile pe baza unor teme variate. Un text vechi folosise personajele feminine ca principiu organizator: opera incompletă Catalogul femeilor, atribuită la un moment dat lui Hesiod. Rezultatul este important și adesea frumos, dar este o operă concentrată în mare parte pe stabilirea genealogiilor eroilor, iar rolul principal al femeilor este de a naște. A existat de asemenea Ornithogonia lui Boios – acum pierdută –, despre originile mitice ale păsărilor, cărțulia cu povești erotice Perì Erôtikôn Pathêmátôn / Despre întristările dragostei de Parthenios din Niceea (despre care se spune că a fost profesorul de greacă al lui Vergiliu) și colecția incompletă de mituri despre stele, Catasterismi, atribuită polimatului originar din Libia, Eratostene.

„Femeile țes”

Am decis să structurez miturile grecești ca pe niște povești spuse de personaje feminine. Sau, ca să fiu mai exactă, femeile mele nu spun poveștile. Ele mai degrabă au țesut basmele sub forma unor pînze complicate. În mare parte, cartea este alcătuită din descrierile pe care le fac acestor tapiserii imaginare. Ideea se bazează pe un motiv recurent în literatura clasică: cel de a spune povești prin intermediul descrierilor operelor de artă spectaculoase, o convenție literară cunoscută sub denumirea de „ecfrază”. Cea dintîi ecfrază și cea mai cunoscută este descrierea scenelor care decorează scutul lui Ahile, în Iliada. Mult mai tîrziu, în secolul I î.Hr., toată povestea lui Tezeu, a Ariadnei și a Minotaurului a fost spusă de poetul roman Catullus printr-o lungă descriere a modelelor întrețesute într-o cuvertură de pat. O caracteristică a ecfrazei era aceea că obiectul descris putea uneori să prindă viață sub forma unei povești, evadînd din starea de obiect imaginat. Totuși, mai exact, ideea este inspirată din momente ale literaturii clasice în care personaje feminine preiau controlul unei povești. În uimitor de multe astfel de situații, acest lucru se petrece prin intermediul actului de a țese.

Să ne gîndim, de exemplu, la Elena din Troia. Cînd ne întîlnim prima oară cu acest personaj literar cît se poate de celebru, în Cîntul 3 al Iliadei, Elena stă așezată la războiul ei de țesut, ocupată să țeasă poveștile luptelor dintre greci și troieni. Este singurul personaj din poveste care are înțelepciunea de a sta departe de evenimentele care se desfășoară în fața ochilor ei, de a le interpreta și a le transforma în artă. Este interesant că un comentator timpuriu al poemului, din perioada Antichității, consemna cu privire la acest fragment: „Poetul și-a alcătuit un model demn de travaliul său poetic“. După cum observa criticul din vechime, atît scriitorul, cît și personajul produc artă din același material – poetul în versuri, Elena în tapiserie.

În Odiseea, Penelopa își așteaptă soțul, pe Odiseu, acasă pe insula Itaca. Acesta a lipsit vreme de douăzeci de ani: zece ani petrecuți în asediul Troiei și alți zece cine știe pe unde. E probabil mort. A venit vremea ca Penelopa să se recăsătorească. Le spune pretendenților care o hăituiesc că va alege un soț după ce va fi terminat de țesut giulgiul socrului ei. Țese în fiecare zi. În fiecare noapte deșiră ce a lucrat, întîrziind luarea unei decizii. Pentru a descrie acest sistem, care este și unul specific pentru intriga narațiunii, folosește verbul tolupeuein, care înseamnă a răsuci firul de lînă pentru țesut – sau, în sens metaforic, să pui la cale un șiretlic.

În Metamorfozele lui Ovidiu, Filomela, o prințesă ateniană, a fost întemnițată și violată. Făptașul – cumnatul ei, Tereu – i-a tăiat limba ca să o împiedice să spună cuiva. Dar ea își țese povestea și astfel depune mărturie despre nelegiuire, împingînd intriga spre un deznodămînt sumbru.

Într-o altă parte din Metamorfoze, o tînără pe nume Arahne o provoacă pe zeița Minerva (varianta romană a Atenei) la un concurs de țesut tapiserii. Arahne țese un model care prezintă fărădelegile cumplite înfăptuite de zei; Minerva – care este, semnificativ, zeița victoriei militare – țese poveștile pedepselor cumplite care îi așteaptă pe oameni dacă se pun cu zeii. Curînd, Arahne va descoperi care sînt consecințele modelului pe care l-a ales.

Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte. Începe chiar Atena; pînă la urmă, ea este cea care a inventat războiul de țesut și deține cunoașterea cosmologică necesară pentru a descrie cum a apărut lumea. După ea, Alcitoe, o țesătoare care apare în Metamorfoze, ne deapănă povești despre cea mai vestită și mai veche dintre cetățile grecești, Teba. Urmează Filomela – pe ea o pun să țeasă povești de dragoste, ca un fel de dorință împlinită sau amuletă împotriva dezastrului. Volumul nu respectă o cronologie strictă, deși, ca în multe compendii mitologice de la Pseudo-Apolodor încoace, am început cu crearea universului și am terminat cu perioada imediat următoare Războiului Troian – într-un moment în care lumea veche, cea în care oamenii puteau să se însoțească cu zei nemuritori, pare că dispare ușor-ușor.

(fragment din volumul Miturile grecești. Repovestire din perspectivă feminină, cu ilustrații de Chris Ofili, traducere de Andreea Călin, volum recent apărut la Orion, imprint Nemira)

Charlotte Higgins (n. 1972) este jurnalistă culturală și autoare a trei cărți, premiate, despre Antichitate. Este redactor cultural la The Guardian, colaborează cu The New Yorker și The New Statesman.