„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
Familiar, în regia lui Călin Netzer, deschide anul cinematografic românesc 2024. Scenariul este scris de Călin Netzer împreună cu Iulia Lumânare, care interpretează rolul principal feminin și este și director de casting. Co-producție România-Franța-Taiwan, Familiar spune povestea unui regizor care face un film despre emigrarea familiei sale în Germania, în anii ’80. În rolurile principale joacă Emanuel Pârvu, Ana Ciontea, Adrian Titieni, Victoria Moraru și Vlad Ivanov. Barbu Bălășoiu și Andrei Butică semnează imaginea filmului, iar Dana Bunescu montajul. Am invitat-o pe Iulia Lumânare să vorbească despre implicarea ei în acest film.
Dacă purificarea prin artă a fost unul din punctele de plecare, cum ați ajuns la povestea din Familiar?
Călin (Netzer, nota red.) și cu mine ne-am dezbărat de însemnătatea și semnificațiile artei. De toată mitizarea care planează în jurul ei. Iconoclastic, poate. Sîntem două naturi analitice, cerebrale, raționale, care s-au scuturat de metehnele gîndirii magice și care se încăpățînează să privească realitatea ca pe ceea ce e. Fără s-o ascundă, s-o cosmetizeze, s-o sublimeze. Fără s-o facă acceptabilă. Ci s-o înfrunte și să facă cu ei înșiși, nu cu ea, tot ce pot ca să o accepte pentru ceea ce e. Exact ca în film, am vrut să scriem un scenariu inspirat din povestea emigrării familiei lui în Germania, în perioada comunistă. În cele trei luni de cercetare, atît istorică, cît și personală, procesul a început să intervină cu tonuri acute în realitatea pe care o trăiam. Trecutul venea peste noi și noi eram cei care trăiam într-un scenariu pe care nu-l puteam controla. De parcă altcineva ne scria pe noi. Și-atunci Călin a spus că ăsta e filmul pe care vrea, de fapt, să îl facă.
Cum ați ajuns să introduceți în scenariu pista detectivistică în care personajul principal Dragoș Binder, interpretat de Emanuel Pârvu, ajunge să-și citească dosarul de Securitate la CNSAS?
Este și asta inspirată tot din realitatea trăită. Eu am devenit cercetător CNSAS, mi-am petrecut zile întregi acolo, citind sute de pagini de orori făcute de oameni oamenilor. Au existat dosare de urmărire pentru fiecare emigrant, pentru fiecare cetățean pe care statul român l-a vîndut nemților. Nu doar în România erau urmăriți de Securitate, ci chiar și în Germania, după ce ajungeau acolo, pentru o perioadă de cîțiva ani. Era și asta o parte consistentă a scenariului, dar, pe parcurs, a fost redusă, pentru că implicațiile sînt complicat de redat într-un film care nu vorbește despre asta în mod principal. Canibaliza demersul celălalt, cel personal, al lui Dragoș.
Imaginea marchează o trecere rapidă și abia perceptibilă de la România la Germania (cele două spații în care se derulează acțiunea). De ce ați optat pentru linii spațiale, și uneori temporale, atît de fragile? Care a fost miza?
Așa le resimte personajul, Dragoș Binder. Fragilitatea este unul dintre aspectele pentru care ne-am luptat amîndoi, Călin și cu mine, pe ce fronturi s-a putut, ca să ajungă să respire în și din film. Pentru că tot ceea ce i se întâmplă lui Dragoș și tot ceea ce el face să se întîmple în jur rezidă într-o fragilitate trecută și care n-a ajuns niciodată să se maturizeze. Filmul a devenit o esență. Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii. Pentru că am încercat să redăm, într-un segment de timp extrem de redus, o poveste care ar fi avut nevoie de dimensiunile unei miniserii ca să poată fi puse toate în pagină și interconectate, așa cum se întîmplă în realitatea trăită a unei familii cu o astfel de poveste. Ne-am gîndit, și nu o dată, să scriem și varianta de miniserie. A fost un proces frustrant și dureros, pentru că simțeam cum, la fiecare renunțare, parcă filmul pierdea ceva. Pe atunci, viitorul film. Dar am învățat să renunțăm. Să tăiem în carne vie și să acceptăm că ecranul de cinema nu este atît de generos pe cît am fi avut nevoie.
Personajul Dragoș Binder recreează mizanscena trecutului, dar se lovește și de un prezent foarte violent. Cum ați gîndit scena confruntării cu tatăl (interpretat de Adrian Titieni) și de ce, în partea a doua a filmului, el este practic „înlocuit” de Stern (jucat de Vlad Ivanov)?
„Secvența bătăii”, cum o știm noi de la repetiții, a venit ca o necesitate. Nu puteam spune altfel tot ceea ce era de spus despre relația celor doi. Doar așa puteam trimite spectatorul cu emoția acolo unde le simte Dragoș pe toate ale lui. Acolo unde le simte și Emil pe toate ale lui. Din aceeași nevoie de a esențializa o relație veche de aproape 50 de ani, în care durerile nu s-au mărturisit sau, dacă s-au mărturisit, n-au fost auzite. Doi oameni chinuiți și incapabili să se găsească unul pe celălalt, pentru că fiecare dintre ei își dorește ca celălalt să fie altfel. Neacceptarea realității este, de fapt, o formă de inadaptare care duce individul la alienare, în cele din urmă. Dar, pînă să ajungă acolo, își va căuta mai întîi surogate. Și asta reprezintă personajul Stern. Un surogat. Cel care i-a luat locul lui Emil atunci cînd a fugit din România, lăsîndu-și fiul de numai 6 ani fără tată. Motivațiile unui adult nu valorează nimic pentru un copil. Copilul știe doar că a fost abandonat. Și Dragoș, pe măsură ce se afundă în poveste, se afundă și în regresie. Într-un fel, redevine băiatul de 6 ani care nu i-a reproșat niciodată tatălui acest abandon.
Tema mamă-fiu este definitorie pentru toate filmele regizate de Călin Netzer. Care credeți că sînt similitudinile între Poziția copilului și Familiar?
Cred că Poziția copilului, Ana, mon amour și Familiar pot fi considerate un fel de trilogie. Sau, mai degrabă, de triptic. Temele se repetă, pentru că universul e același, dar de fiecare dată o alta capătă prim-planul. Relațiile de orice fel sînt obsesiile autorului. Nu doar cea mamă-fiu. Ci și relația de cuplu, relația tată-fiu, relația individului cu sine. Toate se regăsesc în fiecare dintre filmele lui. Și, în fiecare dintre ele, personajul devine captiv. Mi se pare, mai degrabă, că despre asta vorbesc toate cele trei filme. Despre singurătatea individului în relații, rezultată din incapacitatea lui de a nu se pierde în ele. Ca un copil abandonat care, atunci cînd întîlnește iubirea, sau ce crede el că ar fi iubirea, se dăruiește cu totul, în speranța că, de data asta, nu va mai fi abandonat. Dar uită că, în dăruirea asta, este el cel care se abandonează pe sine.
Cum ați ales actorii? Unde a fost greu să luați o decizie și de ce?
Alegerile s-au făcut în urma procesului de casting. Dar, în două dintre cazuri, eu am fost foarte convinsă. Emanuel Pârvu și Victoria Ecaterina Moraru. Emi mi-a fost coleg de facultate, îl cunoșteam destul de bine ca să pot identifica similitudinile cu personajul. Vicky mi-a fost studentă, nu în mod direct, era la o altă grupă decît cea la care predam eu la UNATC, dar mi-a fost evident din prima că ea este Adriana. Adrian Titieni era opțiunea evidentă pentru amîndoi pentru Emil, ni-l și imaginam cum joacă atunci cînd scriam. La Valeria a fost o căutare. Eram deja familiarizați cu opțiunile de cînd făcuserăm casting-ul la Ana, mon amour. Cele mai multe dintre ele fuseseră și opțiunile de la Poziția copilului. Dar era clar că voiam altceva pentru acest nou portret de mamă. Tocmai ca să nu se repete, ci să aducă valențe noi. Și Ana Ciontea a fost cea care ne-a convins. În ce îl privește pe Vlad Ivanov, mi-am manifestat direct dorința de a juca cu el, Stern avînd o singură secvență majoră, cu Ilinca (interpretată de Iulia Lumânare, nota red.). Și Călin a jubilat la acest gînd.
Unde au avut loc filmările și ce secvențe din scenariu au fost, sau nu, sacrificate?
București și Stuttgart. S-a filmat în locații reale. Cu excepția secvenței din mașină, de pe autostrada din Germania, s-a filmat acolo unde spune scenariul că se întîmplă acțiunea. Sau foarte aproape de locul indicat. Există cîteva secvențe tăiate din montajul final. Una între Dragoș și Ilinca, atunci cînd ea vine la el acasă, după citirea dosarului la CNSAS, în care cei doi redevin familiari unul cu celălalt și relația e ușor mai confuză. S-a tăiat secvența în care Dragoș și Valeria (Ana Ciontea, nota red.) ajung acasă, la întoarcerea din Germania, și Emil vine cu soluția pentru scenariul lui Dragoș, pentru că „acum știe tot”. Alte cîteva secvențe au fost scurtate.
Sînteți, din cîte știu, la a treia experiență în calitate de scenaristă. Scrieți cu ușurință la un scenariu sau, dimpotrivă, vă „urniți greu”?
Nu mă urnesc deloc greu. E o bucurie de fiecare dată cînd încep unul, apoi lucrurile se complică, te pot copleși. Orice început e solar, pentru că încă nu știi mare lucru despre povestea pe care urmează să o spui. Știi doar că ești sedus de ea și vrei s-o spui. Dar, ca s-o spui, trebuie să o cercetezi pe toate fețele, să te așezi în toate perspectivele, adică de partea fiecărui personaj care participă la ea. Și asta nu e ușor niciodată, pentru că întotdeauna tinzi să fii de acord cu una anume. Și viața nu e așa. Viața e de acord cu toate.
Personajul Ilinca din Familiar are o formă stranie de atașament față de interpretul principal din film. Este iubita lui, dar de multe ori pare că acea mise-en-abîme, filmul din film, o preocupă cel mai mult. Mă înșel?
Ilinca nu este iubita lui. A fost. Și, poate, la un anumit nivel, aspiră să mai fie. Sau poate ăsta e doar dezideratul lui Dragoș: ca Ilinca să mai fie disponibilă emoțional pentru el, chiar dacă el nu e. Ilinca este, în mod evident, atașată de Dragoș. Este și ea tarată de complexe de vinovăție care nu îi aparțin și care o fac să aibă nevoie să fie necesară. Asta e vital pentru ea. Proiectează și ea mult asupra lui Dragoș, dar filmul nu este despre Ilinca, așa încît publicul nu află de unde vin toate astea. Nici pe Dragoș nu îl interesează prea tare să intre acolo, și nici ea nu e obișnuită să fie mai importantă decît el. Rămâne un mister. El are nevoie de ea ca să facă filmul și ea nu cere mai mult. „Orice, numai să fie Drăgoșelu bine.” Pînă la un punct.
De ce filmul se numește Familiar?
Pentru că, deși credem că sîntem în căutarea fericirii, ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar. Oricît de nociv este acel familiar. Și pentru că este exact ceea ce invităm spectatorul să cerceteze despre sine: cît din ceea ce trăiește îl face fericit și cît îi este, de fapt, doar familiar.
Ce planuri legate de filme aveți?
Sînt la începutul procesului de casting pentru un alt lungmetraj de debut, la care am co-scris, împreună cu regizoarea Miruna Minculescu. Tot împreună cu ea e în plan să finalizăm un proiect de film independent. Am filmat prima jumătate acum doi ani. Repet la un proiect de teatru, Angajare de clovn, cu regizorul Cosmin Pleșa. Aștept să se concretizeze finanțările pentru alte două proiecte de lungmetraj la care am scris, unul în România, altul în Germania. Și lucrez cu studenții, la Masteratul de actorie de film, al Universității „Ovidius“ din Constanța, împreună cu colegii mei, profesori de data asta, Emanuel Pârvu și Adrian Titieni.
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
