„Cînd scriu, nu am în minte niciodată premii, promovare, cîștiguri din vînzări, vandabilitate, și nu știu cum sînt scriitorii aceia care le au“ - – interviu cu scriitorul Morten A. STRØKSNES –

Morten Strøksnes/ Photo: Cathrine Strøm

Sînteți jurnalist, fotograf, scriitor, istoric... În ce măsură acest profil profesional eclectic a influențat scriitura dumneavoastră? 

Scrisul a funcționat dintotdeauna pentru mine ca un exercițiu al spontaneității, nu prea ai cum să prevezi ce se va întîmpla cu textul tău. Cînd am scris Cartea mării, am făcut‑o în calitatea de scriitor. Jurnalismul e altceva, țin la această distincție a genurilor, pentru că atunci cînd fac jurnalism mă raportez altfel la subiectele pe care le documentez. La fel aș putea spune despre fotografie sau literatura de călătorie, un alt gen de care mă simt foarte apropiat. Pe scurt, mă raportez diferit la toate aceste genuri pentru că fiecare în parte vine cu propriile cerințe. Însă cînd scriu literatură, mă urmărește o senzație de libertate totală. 

Editura Polirom a publicat Cartea mării în 2020. Știu de la redactorii care au lucrat la acest manuscris că editarea a presupus un proces laborios din cauza jargonului specializat, pe de o parte, iar pe de altă parte, imaginarul ficțional al cărții e imersat în referințe la spațiul scandinav. În presa internațională a fost calificată drept o carte „foarte scandinavă“. Cu toate acestea, cum puteți explica succesul internațional fulminant pe care l‑a avut Cartea mării?

Cartea asta ar fi incomprehensibilă chiar și pentru un norvegian în general. Poate pentru cineva din nordul Norvegiei ar fi mai ușor să identifice referințele. Multe cuvinte vehiculate nu se regăsesc în dicționarele standard pentru că ele descriu viața din nord, cu tot ce înseamnă cultură, ecosistem și viață naturală specifice acestui spațiu. Din punctul acesta de vedere, nordul s‑a demarcat dintotdeauna de sud și a prezentat aceste singularități la care generația mea, de exemplu, încă a ținut mult, dar care par a dispărea pe măsură ce se succed generațiile mai recente și pe măsură ce trece timpul. Am scris în parte această carte și dintr‑un gest de prezervare a acestei culturi. De exemplu, cultura pescuitului, imaginarul maritim... toate acestea sînt esențiale pentru literatura pe care o scriu. Iar cînd a apărut cartea, nu mă gîndeam că va avea vreun succes editorial. Imediat ce am terminat manuscrisul și l‑am trimis editoarei mele, ea s‑a arătat nespus de entuziastă. M‑a surprins într‑un fel reacția ei, doar era vorba de doi bărbați de vîrstă medie care pleacă într‑o aventură pe o barcă. Însă trebuie să mai zic că succesul internațional al cărții se datorează, în parte, și agentei mele, Monica Gram, care a purtat volumul cu ea pe la toate tîrgurile mari de carte.

Cum a fost receptată cartea în țările nordice, dincolo de premiile literare cîștigate, în ce măsură cititorii din spațiul scandinav mai sînt interesați de subiecte atît de ancorate în cultura nordică?

Adevărul este că n‑aș putea spune că, de exemplu, în Danemarca sau în Suedia cartea s‑a bucurat de o primire mai diferită decît în Norvegia. Imediat ce cartea a apărut în ediția originală, s‑a bucurat de o receptare și o apreciere masive, absolut neașteptate pentru mine. Au început să apară cronicile de întîmpinare pe mai toate platformele culturale importante și s‑a vorbit despre carte în termeni generoși. Apoi au mai venit premiile, care țin să menționez că pentru mine, ca scriitor, nu înseamnă mult, însă pentru o carte e important pe undeva. Am primit Premiul Uniunii Criticilor din Norvegia și multe alte nominalizări locale, iar cel mai important a fost totuși Premiul Brage (Brageprisen). În sfîrșit, cred că ar fi important să mai spun că dinamica aceasta a succesului de care se bucură o carte ține și de un oarecare hazard. E ca o constelație. Spui că lucrurile s‑au aliniat în favoarea cății tale și iei lucrurile exact așa cum sînt. 

Ce impact a avut obținerea acestor premii literare asupra cărții?

Aș fi ipocrit să spun că n‑au avut impact. Premiile literare funcționează ca o recomandare pentru o carte și joacă un rol important în ceea ce se numește „internaționalizarea“ unui scriitor. Țin minte cum, de exemplu, toți editorii au reperat cartea mea, la Tîrgul Internațional de la Frankfurt, după premiile obținute mai întîi, iar agenta mea, Monica, le folosește drept instrumente de recomandare. Cred că așa funcționează lumea asta editorială. Uite, de exemplu, știu sute de cărți strălucite care au rămas îngropate tocmai din cauză că au fost trecute cu vederea de către instituția premiului literar. În fond, și aici cred că e vorba despre un fel de a surprinde un moment, de a scrie cartea la momentul și la timpul potrivit. Cînd scriu, nu am în minte niciodată premii, promovare, cîștiguri din vînzări, vandabilitate, și nu știu cum sînt scriitorii aceia care le au. Revenind la premiu, uite, cînd am devenit un autor premiat, am învățat că în profesia asta e vorba și de strategii de vînzare, de „branding“, lucruri la care eu stau cît se poate de prost, însă trebuie să spun că lucrurile astea nu au schimbat niciodată nimic în mine, ca scriitor.

Piața de carte norvegiană este cît se poate de stabilă în raport cu piețele de carte restrînse din punct de vedere al accesului la resurse și al consumului, precum e cazul României. Credeți că lucrul acesta are de‑a face cu educația literară din sistemul școlar norvegian?

În ceea ce privește piața de carte, pot spune doar că în Norvegia poți trăi decent din scris. Uite, mulți scriitori români pe care i‑am întîlnit la FILIT mi‑au zis contrariul despre situația autorilor în România. Înțeleg că aici toți scriitorii se ocupă de scris doar parțial, fiindcă sînt nevoiți să aibă alte ocupații lucrative în paralel. În Norvegia nu‑i așa. Există un sistem de grant‑uri bine pus la punct și generos la care avem acces cu toții, indiferent de ceea ce scriem. Nu știu cît de bine se corelează acest lucru cu cifrele de vînzare sau cu prosperitatea pieței. Nu am expertiză nici în curriculum‑ul școlar, nu știu dacă sînt în măsură să mă pronunț asupra modului în care își fac treaba profesorii de literatură. Însă pot să spun că există o îngrijorare generală în ceea ce privește viitorul cititului. Procentele de cititori și de cărți citite este în scădere în rîndul tinerilor și al copiilor. Accesul precoce la gadget‑uri și la toate platformele de social media reprezintă un pericol pentru viitorul cărții, mai precis al consumului ei. Realitatea și mai tristă este că, în afara școlii, mulți dintre copiii și tinerii din Norvegia nu au expunere la literatură deloc și nu au o bibliotecă acasă. 

Revenind asupra scrisului dumneavoastră: cît de tipică este Cartea mării pentru literatura pe care o scrieți?

Nu sînt genul de scriitor care să se cantoneze într‑un fel „particular/individual“ de a face literatură. Am fost dintotdeauna un scriitor eclectic din punctul acesta de vedere și am scris despre lucrurile la care eram conectat și care îmi erau apropiate. Cartea mării s‑a legat de Lofoten, de mitologia nordului, de imaginarul maritim, biologie marină, oceanografie, ecologie și, deloc în ultimul rînd, de călăuza noastră prin acest univers: Hugo Aasjord. O să mai spun despre Cartea mării și că a fost scrisă de un scriitor activist. Sînt în mod public implicat în boicotarea exploatării petroliere și, mai ales, piscicole a zonelor nordice din Norvegia (n‑am mîncat niciodată somon din comerț și nici nu o voi face). 

Acum aproape un an am publicat o nouă carte, care mai degrabă este o monografie a unei mari personalități, Carl Lumholtz, un om care m‑a fascinat dintotdeauna și pe care l‑am luat drept reper în formarea mea. E o carte care atinge aproape 1.000 de pagini și am lucrat la acest manuscris aproape zece ani. Am făcut cercetări arhivistice și pot spune că forma finală a cărții e rezultatul unui efort mare de a condensa arhivele lui Lumholtz. Apariția cărții a coincis cu centenarul Carl Lumholtz. El este unul dintre cei mai relevanți exploratori și proto‑antropologi norvegieni, a fost de asemenea colecționar, scriitor și a explorat zone din Australia, Mexic, deșerturile din Statele Unite. În cadrul acestui proiect monografic, am luat la pas călătoriile întreprinse de el și am încercat să reconstitui traseul lui. Acesta mi s‑a părut un exercițiu crucial de recuperare a unei figuri invizibile în cultura noastră, care, modest și retras în munca lui pe care o efectuase în mare parte pe teren, nu în Norvegia, n‑a reușit să semneze opere canonice și a rămas îngropat în arhive.

De care dintre autorii nordici vă simțiți mai apropiat?

Ar fi greu de spus, în primul rînd pentru că pot spune că ceea ce fac eu conține ceva singular, nu cred că scriitura mea ar suferi comparație cu scriitura unui alt autor (congener sau nu) tocmai pentru că simt că fac ceva foarte diferit de ceea ce fac alți scriitori. Cînd eram tînăr într‑adevăr îl admiram foarte mult, din punct de vedere literar, pe V.S. Nai­paul. Cam atît însă. Aș putea să mai spun doar că m‑am simțit dintotdeauna apropiat de literatura islandeză. Am o mare admirație pentru scriitorii din Islanda. De exemplu, Jón Kalman Stefánsson este un om care mi‑e apropiat, întotdeauna mi‑au făcut o adevărată plăcere intîlnirile cu el și mereu am băut mult împreună.

Cartea mării are și o dimensiune poetică. În raport cu care dintre scriituri vă simțiți mai încrezător? În beletristică sau non‑ficțiune?

Cînd scrii, întotdeauna te folosești de aceleași instrumente de luptă, indiferent de ceea ce scrii, că e roman sau poezie, folosești aceleași tehnici. Atunci cînd scrii non‑ficțiune, lucrurile se schimbă puțin. Cumva simt că în non‑ficțiune există lucruri pe care nu le poți face. Cu toate acestea, eu am încetat să mai simt o diferență crucială între cele două. Mi se pară că această frontieră care se trasează între ele nu este viabilă. Pentru mine sînt interșanjabile. Îmi place să mă joc cu ele, să strecor non‑ficțiunea în texte ficționale și invers. Cred din ce în ce mai puțin în aceste clasificări cu care operează școala și teoriile literare.

interviu realizat de Ioana MOROȘAN