„Un muzician are în el oricîtă muzică îi permite imaginația” – interviu cu Dan BYRON –
Trupa byron a lansat recent al optulea album, Efemeride, care beneficiază deja de un turneu național de promovare și este disponibil atît în format digital pe toate rețelele de streaming, cît și în format fizic, pe CD și vinil. Trupa byron înseamnă: Dan Byron la voce, chitară și flaut, Dan Georgescu la chitară, Sergiu „6” Mitrofan la pian și clape, László Demeter la bas și Andrei Ilie la tobe.
Ascultîndu-vă acest al optulea album, mi-am dat seama că nu e nici pop, nici rock progresiv. De fapt, ce muzică cîntați voi?
N-am știut niciodată și nici nu mi-am propus să aflu. Cred că, în timp, ne-am format o estetică proprie, care nu e neapărat vasală vreunui curent. Într-adevăr, sound-ul este de rock, dar structurile sînt destul de pop, iar conținutul versurilor mai degrabă de folk.
Oricum, încadrările mi s-au părut întotdeauna doar niște indicatoare orientative limitate, care, în epoca pe care o trăim, încep să-și piardă din ce în ce mai mult din relevanță, mulți artiști contemporani diversificîndu-și paleta destul cît să fie mai discutabil încadrabili. Pînă și starurile pop au pe scenă de cele mai multe ori trupe de rock, inclusiv în România. Dacă vei merge la un concert Irina Rimes, spre exemplu, vei fi surprins ce alternativ, ba chiar art sau chiar rock progresiv sună totul.
Efemeride e un album foarte omogen, intens metaforic, pare construit în jurul ideii anxietăților și mortalității, care începe și se termină în forță, fără momente de relaș. Albumele voastre sînt construite după un principiu anume sau se conturează pe măsură ce apar piesele?
E mai degrabă un proces intuitiv decît unul calculat. Știu că fiecare album pare să aibă o tematică bine stabilită de la bun început, însă asta se întîmplă și pentru că piesele sînt scrise cam în aceeași perioadă. Spre exemplu, Efemeride e scris în majoritate în anii de pandemie, cînd, oprindu-ne din viteza asta nebună, ne-am gîndit cu toții mai mult la noi, la propria noastră mortalitate și am conștientizat mai profund starea de anxietate a societății în care trăim. Drept urmare, nu putea să fie un album relaxat sau plin de joie de vivre decît dacă m-aș fi prefăcut sau dacă aș fi luat-o razna.
Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel în ceea ce privește chimia și munca din interiorul trupei după 17 ani? Ce vă mai motivează/întreține entuziasmul?
În ultimii ani am ajuns la un echilibru pe care doar îl visam odinioară. E drept că am început să ne depășim cu mult deadline-urile (Efemeride era inițial programat să apară acum mai bine de un an), ceea ce altădată nu prea făceam, însă nu ne afectează prea mult – nu mai e neapărat o miză apariția unui material nou, ci mai degrabă apariția unui material care să fie cel puțin la nivelul ultimului apărut, iar asta cîteodată mănîncă mai mult timp decît ai crede.
Echilibrul de care vorbeam e în mod clar o consecință a ultimei modificări de componență, dar și a faptului că publicul nostru a început să întinerească, insuflîndu-ne energie proaspătă, născătoare de entuziasm și motivație. Sînt destul de sigur că una dintre cauze este trecerea la limba română și sînt conștient că mulți ascultători recenți au impresia că Nouă(2019) este primul nostru album.
Albumul este disponibil în streaming, pe CD și vinil. Cum s-au schimbat preferințele de ascultare a muzicii ale fanilor voștri: mai cumpără muzica pe format fizic sau mai degrabă s-au retras în streaming? Tu cum mai asculți muzică?
Cei mai mulți ascultători de byron folosesc streaming-ul. Formatul fizic, fie el CD sau vinil, a devenit mai degrabă un soi de suvenir. Eu însumi ascult mai multă muzică pe streaming pentru că e mai la îndemînă și pentru că albumele apar în timp real. Îmi cumpăr în continuare și CD-uri, și viniluri, dar de cele mai multe ori sînt albume pe care le-am ascultat și răsascultat în streaming, rareori apărute în anul achiziției.
Ai avut cîteva concerte acustice cu Doru Trăscău, dar mereu m-am gîndit la cît de rare sînt, la noi, colaborările între generațiile de muzicieni români: Andrieș, Alifantis, Mircea Florian, Artan, ca să dau doar aceste nume dragi mie, foarte rar sau chiar deloc au apărut în proiectele generațiilor mai tinere de muzicieni. Cum vezi tu lucrurile?
Sînt bule diferite, chiar lumi diferite, iar generația mai nouă ori nu se regăsește în muzica celor pomeniți, ori e prea timidă să propună colaborări seniorilor. Cîndva nici nouă nu ne-a fost ușor să deschidem dialogul, tocmai din pricina piedestalului pe care îi consideram urcați, dar am avut surpriza să dăm peste oameni mult mai deschiși decît am fi bănuit, care ne vorbeau nu ca unora mult mai tineri și mai neexperimentați decît ei, ci ca unor egali.
Cum îți întreții inspirația pentru versuri? Uneori poți fi abstract, de cele mai multe ori metaforic, referințele mundane lipsesc…
Scriu mai mult decît public, exersez, citesc literatură și tocesc o idee de text pînă ajunge acceptabilă. Încerc să nu fiu foarte specific tocmai pentru a lăsa loc interpretărilor, iar metaforele sînt un vehicul destul de bun.
„Deocamdată rîdem, glumim”
Ai muzicieni, mai vechi sau mai noi, la care tragi cu ochiul? În ce măsură te interesează ce și cum se compune în jurul tău? De la, să zicem, Sufjan Stevens la Oigăn, de la Taylor Swift la Irina Rimes, de la Thundercat la Subcarpați?
Trag cu ochiul – de fapt, mai degrabă cu urechea – la orice muzică îmi iese în cale, mai degrabă de afară, dar și de la noi. Zic „mai degrabă de afară“ pentru că acolo s-au consumat deja niște etape, și nu e de mirare, la ei s-au născut genurile astea de muzică, iar parcursul lor nu s-a împiedicat de sisteme politice sau de cenzură. Nu mă plîng, mi se pare că muzica românească a ajuns foarte departe în ultimii ani.
Ai avut vreodată senzația că riști să compui același lucru? Te preocupă redundanța? Cîtă muzică crezi că poate avea în el un muzician?
Am avut norocul să studiez muzică de mic, așa că bazele mele teoretice sînt destul de solide. Învîrtitul în cerc se întîmplă de obicei atunci cînd nu știi că există și pătrat, iar pătratul poate oricînd să devină romb sau să-și lungească o latură transformîndu-se în trapez etc., ca să nu mai zic că îi poți scoate sau adăuga una și brusc ai cu totul altă formă. În muzică, variabilele sînt aproape infinite, iar un muzician are în el oricîtă muzică îi permite imaginația.
Ce părere ai de trupele care continuă să facă muzică nouă sau să țină concerte în ciuda vîrstei – vezi Aerosmith, Rolling Stones? Există vreun motiv real să te oprești, există vreun motiv real să continui?
Odată ce ai ajuns la un nivel e foarte greu să te oprești. Senzațiile pe care le trăiești pe scenă nu sînt comparabile cu nimic altceva și provoacă dependență. Mă întrebi de Aerosmith sau Rolling Stones, care încă se țin pe picioare, dar ce zici de ultimul turneu Genesis, cu Phil Collins stînd pe scaun?
Te-ar tenta să faci alt fel de muzică, să scoți un album solo la cobză sau la pian, să zicem, sau să explorezi un alt gen, colaborînd cu un artist dintr-un gen care nu te preocupă neapărat?
Sigur că m-ar tenta și probabil o să mai fac experimente – am lansat deja un album și un EP solo înregistrate în totalitate acasă, e drept că destul de apropiate ca stil de byron –, însă nu știu cînd, pentru că trupa îmi ocupă mai mult decît tot timpul.
Ai nostalgia MTV-ului de altădată, care difuza muzică, a concertelor fără telefoane mobile, a muzicii care trebuia căutată îndelung și obținută cu eforturi, a informațiilor parțiale despre trupe etc.?
Chiar deloc, mi se pare că e mai mișto acum. E drept că atunci cînd nu puteai face rost de muzică atît de ușor exista o anume satisfacție cînd cumpărai un album, dar asta nu făcea muzica să fie mai bună. Iar informațiile parțiale dezvoltau cîteodată niște scenarii complet absurde. Țin minte că ascultam la un moment dat o trupă numită Pavlov’s Dog și auzisem că vocalistul ingerase cumva mercur și din cauza asta avea vocea aia nepămînteană, dar că, bineînțeles, asta îi și provocase moartea, că se sacrificase pentru arta lui etc. Nu mică mi-a fost mirarea acum cîțiva ani cînd am descoperit că respectivul vocalist era bine-mersi în turneu cu aceeași trupă, cu care tocmai lansase un nou album.
Dintre muzicienii dispăruți în ultimii ani, moartea căruia dintre ei te-a afectat cel mai mult?
Cred că a lui Bowie și a lui Chris Cornell, dar mai degrabă pentru că nu apucasem să-i văd niciodată live.
Ce părere ai de muzica creată de AI în genul unor muzicieni dispăruți? Ce rol crezi că va avea AI în creativitatea muzicală?
Deocamdată rîdem, glumim, dar ne și speriem un pic, la fel cum a făcut umanitatea în fața fiecărei noi invenții revoluționare. Presupun că de la un moment dat încolo va deveni banal să vrei să asculți un album reggae în armeană cu Jeff Buckley feat. Aretha Franklin.
În precedentul interviu îmi spuneai că cel mai prețios album din colecția ta este Amused to Death de Roger Waters. Ce părere ai de convingerile sale politice (i.e. justifică tacit invadarea Ucrainei de către Rusia), dar și de faptul că a reînregistrat de unul singur legendarul album The Dark Side of the Moon scos cu Pink Floyd, lăsînd pe dinafară contribuția la chitară a lui David Gilmour?
Ori s-a tîmpit, ori a fost așa dintotdeauna și nu m-am prins eu. Amused to Death este în continuare unul dintre albumele mele preferate, ca și Dark Side… (cel al Floyd-ului). Muzica n-are nici o vină. Eu ascult în continuare și niște albume de la Noir Désir, trupa pe care francezii au renegat-o după ce vocalistul, Bertrand Cantat, și-a omorît nevasta. Însă m-am uitat la cîteva filmulețe cu Waters din ultima vreme și m-am oripilat. Pe gură-i ieșea fix discursul Rusiei, amestecat cu o naivitate extrasă direct din mișcarea hippie, iar el părea foarte convins că are o părere.
interviu realizat de Marius CHIVU
Chestionar
● Steven Wilson, Thom Yorke sau Nick Cave?
Thom Yorke, deși amîntrei îmi plac foarte mult.
● Ultimul DVD live cumpărat?
David Byrne, American Utopia.
● Un documentar muzical?
McCartney 3, 2, 1, regia Zachary Heinzerling.
● Ultimele trei viniluri cumpărate?
Moses Sumney – Grae, Glen Hansard – The Wild Willing, Lucy Rose – No Words Left.
● Ultima biografie de muzician citită?
Steven Wilson, Limited Edition of One.
● O trupă românească nouă?
Dora Gaitanovici.
● Noua obsesie muzicală?
Andrew Bird.
● O carte?
Michael Finkel, The Stranger in the Woods.
● Un film?
Triangle of Sadness, regia Ruben Östlund.
● Un album pe care i l-ai trimite lui Zelenski?
Daughters – You Won’t Get What You Want (pe care să i-l trimit lui Putin).
