Dacă pacea ar fi un premiu

Salman RUSHDIE
7 noiembrie 2023
© Cato Lein
© Cato Lein

Discursul de acceptare a Premiului pentru Pace acordat de Tîrgul de Carte de la Frankfurt în cadrul unei ceremonii ținute în Catedrala St. Paul pe 22 octombrie a.c.

Vă mulțumesc tuturor că sînteți aici – primarului Mike Josef (minunat cuvîntul introductiv), lui Robert Habeck și colegilor săi din Guvern și din Parlament, și, bineînțeles, vouă tuturor care ați venit de departe sau de aproape pentru a mă afla acum în fața voastră. Sînt extraordinar de recunoscător pentru acest premiu, pe care îl respect de atîta vreme, fără să-mi fi imaginat vreodată că-l voi primi eu însumi, și a cărui listă cu premiați – dintre care unii se află aici prezenți – este incomparabilă. Mulțumesc din toată inima membrilor Premiului pentru Pace aflat sub președinția Karinei Schmidt-Friedrichs. De asemenea, îi mulțumesc lui Daniel Kehlmann, pe care îl admir enorm ca scriitor. Sînt fericit că și-a întrerupt munca la noul lui roman, făcîndu-și timp să vină aici pentru a citi minunatul său Laudatio. Țin, de asemenea, să-mi arăt respectul pentru clădirea în care ne aflăm, un simbol al libertății. Este un privilegiu să fiu invitat să vorbesc între aceste ziduri.

Aș vrea să încep prin a vă spune o poveste. Au fost odată doi șacali, Karataka, al cărui nume înseamnă Prudență, și Damanaka, al cărui nume înseamnă Îndrăzneală. Erau consilieri de rangul doi în slujba regelui leu Pingalaka, dar amîndoi erau ambițioși și foarte abili. Într-o zi, regele leu s-a arătat înspăimîntat de un răget din pădure, despre care cei doi șacali știau că vine de la un taur scăpat liber, dar de care un leu nu avea de ce să se teamă. Cei doi s-au dus la taur și l-au convins să se prezinte în fața leului și să-i declare prietenia. Taurul se temea de leu, dar a acceptat, astfel că leul și taurul s-au împrietenit, iar șacalii au fost promovați în elita regelui recunoscător. Dar leul și taurul au început să petreacă atît de mult timp împreună conversîndu-se, încît leul a încetat să mai vîneze, iar alaiul lui a început să flămînzească. Atunci șacalii i-au spus regelui că taurul complotează împotriva sa, iar taurului i-au spus că leul plănuiește să-l omoare. Astfel, leul și taurul s-au luat la luptă, iar taurul a fost ucis și cu toții au putut să mănînce carne pe saturate. Șacalii au crescut și mai mult în ochii regelui pentru că l-au deconspirat pe taur, dar au crescut și în ochii celorlalte animale din pădure cu excepția, firește, a bietului taur, dar asta nu mai conta pentru că era mort și oricum cu toții avuseseră parte de un prînz fastuos.

Aceasta este, în mare, povestea-cadru a primeia și celei mai lungi dintre cele cinci părți ale culegerii populare de fabule cunoscute sub numele de Panciatantra, poveste intitulată „Despre cum să stîrnești gîlceavă între prieteni”. A treia parte, „Război și pace”, un titlul folosit ulterior de o altă carte, descrie un conflict între ciori și bufnițe, unde vicleșugul unei ciori conduce la înfrîngerea și distrugerea bufnițelor. Am folosit o versiune a acestei povești în romanul meu Victory City.

Mereu am găsit fascinant – sau mai degrabă atrăgător – faptul că poveștile din Panciatantra nu moralizează. Nu predică bunătatea sau virtutea sau modestia sau onestitatea sau înfrînarea. Viclenia, trădările și amoralitatea înving adesea orice opoziție. Cei buni nu cîștigă întotdeauna. (Nici nu e limpede cine sînt cei buni.) Din acest motiv, aceștia par, în ochii cititorului modern, neașteptat de contemporani pentru că noi, cititorii moderni, trăim într-o lume amorală, lipsită de rușine, plină de falsitate și înșelăciune, în care cei răi deseori au cîștigat.

„De unde vin poveștile?”, îl întreabă băiatul Harun pe tatăl său povestitor în romanul meu Harun și Marea de Povești. Cea mai importantă parte din răspuns este că poveștile provin din alte povești, din oceanul de povești pe care navigăm cu toții. Dar trebuie spus că aceasta nu este singura origine. Mai este vorba, de asemenea, de experiența personală și viziunea asupra vieții a povestitorului însuși, așa cum o sursă de povești sînt și vremurile în care trăiește povestitorul. Dar cele mai multe povești își au rădăcinile în alte povești, în mai multe povești, care se combină, se unesc și se schimbă în așa fel încît dau naștere la povești noi. Acesta este procesul pe care îl numim imaginație.

Întotdeauna m-am inspirat din mitologii, din basmele și poveștile populare, nu pentru că abundă în miracole – animale vorbitoare sau peștișori de aur –, ci pentru că ele conțin adevărul. De pildă, povestea lui Orfeu și a Euridicei, o sursă de inspirație importantă pentru romanul meu Pămîntul de sub tălpile ei, poate fi spusă în mai puțin de o sută de cuvinte și, totuși, conține, in nuce, marile întrebări despre relația dintre artă, dragoste și moarte. Povestea întreabă: poate dragostea să învingă moartea cu ajutorul artei? Dar poate că povestea întreabă: oare moartea nu învinge dragostea în ciuda artei? Sau poate că povestea ne spune că arta se ocupă deopotrivă de dragoste și de moarte și le transcende pe amîndouă transformîndu-le în povești nemuritoare. Acele o sută de cuvinte conțin suficientă profunzime pentru a inspira o mie de romane.

Depozitul miturilor este vast. Grecii, firește, dar și Edda nordicilor. Esop, Homer, Cîntecul Nibelungilor, legendele celtice, precum și cele trei cicluri europene: cel francez (poveștile despre Charlemagne), cel italian (despre Imperiul Roman) și cel britanic (legendele despre Regele Arthur). Aici, în Germania, aveți poveștile culese de Jakob și Wilhelm Grimm. În India însă, înainte să aud aceste povești, am crescut cu Panciatantra, iar cînd mă aflu, precum în acest moment, între două cărți, mă întorc la aceste plăsmuiri cu șacali și ciori și altele asemenea lor și găsesc imediat o poveste pe care mi-ar plăcea s-o spun. Pînă acum, niciodată nu au dat greș. Tot ce știu despre bunătate și despre opusul ei, despre libertate și captivitate, despre conflict, poate fi găsit în aceste povești. Trebuie să spun încă că pentru dragoste e nevoie să caut altundeva.

Dar, cum astăzi primesc un premiu pentru pace, stau și mă întreb: oare ce are să ne spună lumea fabulelor despre pace?

Veștile nu sînt prea bune. Homer ne spune că pacea vine după un deceniu de război în care toți cei pe care îi iubim au murit, iar Troia a fost distrusă. Miturile nordice ne spun că pacea vine după Ragnarøk, Apusul Zeilor, după ce zeii își vor fi distrus dușmanii, dar și după ce ei înșiși vor fi fost distruși. Cuvîntul german pentru acest eveniment, Götterdämmerung, este mult mai exact decît englezescul Twilight. Cărțile Mahabharata și Ramayana ne spun, de asemenea, că pacea vine cu un preț sîngeros. Iar Panciatantra ne spune că pacea – moartea bufnițelor și victoria ciorilor – se obține doar prin trădare. Iar ca să abandonăm legendele trecutului și să privim înspre legendele gemene ale acestei veri – mă refer bineînțeles la filmul cu două capete Barbenheimer –, filmul Oppenheimer ne amintește că pacea vine abia după două bombe atomice, Little Boy și Fat Man, aruncate asupra locuitorilor din Hiroshima și Nagasaki; în timp ce monstrul de box-office numit Barbie ne arată limpede că pacea neîntreruptă și fericirea continuă, într-o lume în care fiecare zi e perfectă și în care fiecare noapte este noaptea fetelor, există numai în plasticul roz.

Iată-ne aici, adunați să vorbim despre pace, cînd războiul mugește nu foarte departe: un război iscat din tirania unui singur om, din lăcomia lui pentru putere și cucerire, o narațiune tristă care nu este nefamiliară publicului german; și un alt conflict amar izbucnit între Israel și Fîșia Gaza. Pacea, acum, pare o fantezie întrupată din fumul unui narcotic ars într-o pipă. Chiar și sensul cuvîntului este ceva asupra căruia combatanții nu pot cădea de acord. Pacea, pentru Ucraina, înseamnă mai mult decît încetarea ostilităților. Înseamnă, așa cum ar trebui să însemne, o restaurație a teritoriului invadat și o garanție a suveranității sale. Pacea, pentru inamicul Ucrainei, înseamnă predarea Ucrainei și recunoașterea faptului că teritoriile pierdute rămîn pierdute. Același cuvînt cu două definiții incompatibile. Pacea, pentru Israel și pentru palestinieni, înseamnă ceva încă și mai îndepărtat. 

Pacea este greu de obținut și greu de găsit. Și totuși, tînjim după ea, nu doar după măreața pace care vine la finalul unui război, dar și după mărunta pace a vieților noastre personale, cînd ne simțim împăcați cu viețile noastre și cu mica lume din preajma noastră. Walt Whitman gîndea pacea ca pe soarele ce strălucește deasupra noastră în fiecare zi:

„O, soare al păcii adevărate! Fulgerătoare lumină!

Liberă, mult visată! De mult pregătitu-ți-am imnul!

Soarele lumii va crește, orbitor – și tu să-ți iei

zborul cu el, spre înalt, Năzuință!”

 [trad. Mihnea Gheorghiu – n. tr.]

„Năzuința” lui Whitman era pacea. Să fim de acord cu el, adunați aici în acest loc frumos, că oricît de greu ar fi de găsit și oricît de imposibil ar părea de menținut, acest lucru atît de greu de definit este, în ciuda a orice, una dintre marile noastre valori, ceva ce trebuie să urmărim cu ardoare.

Părinții mei au crezut întocmai atunci cînd m-au numit Salman, un nume ale cărui rădăcini se află în substantivul „salamat”, care înseamnă „pace”. Salman înseamnă „pașnic”. Eu chiar am fost un copil tăcut, bine crescut, sîrguincios, pașnic prin nume, pașnic prin natură. Problemele au început mai tîrziu. Dar întotdeauna m-am văzut astfel. Chiar dacă viața mea de adult a fost de altă părere.

*

Dacă scrisul meu a fost influențat de fabule, un premiu pentru pace are ceva profund fabulatoriu. Îmi place ideea că pacea în sine ar putea fi premiul, că acest juriu deține puteri magice, chiar fantastice: un juriu de binefăcători înțelepți atît de atotputernici, încît, o dată pe an și numai atunci, le stă în putere să ofere unui singur individ, și numai lui, un premiu în pace pe durata unui an. Pacea în sine, adevărată, binecuvîntată, perfectă, nu trivială, nu paix ordinaire, ci una vintage de mare rafinament, Pax Frankfurtiana, o provizie de pace pentru un an întreg, livrată la ușa casei, îmbuteliată elegant. Iată un premiu pe care aș fi fericit să-l primesc. 

Chiar mă gîndesc să scriu o povestire cu acest subiect: „Omul care a primit Pacea ca premiu”. Îmi imaginez că s-ar întîmpla într-un tîrg de provincie, poate chiar în timpul bîlciului anual, atunci cînd au loc obișnuitele concursuri: cele mai bune plăcinte și prăjituri, cei mai mari pepeni, cele mai bune legume, cine ghicește greutatea porcului unui fermier, concursuri de frumusețe, de cîntat, de dans.

Un negustor ambulant îmbrăcat într-un palton jerpelit sosește cu un vagon vopsit în culori vesele, tras de un cal, asemănător celui al profesorului Marvel din Vrăjitorul din Oz, și promite că, dacă e lăsat să jurizeze el concursurile, va înmîna cele mai frumoase premii văzute vreodată. „Cele mai bune premii!”, strigă el. „Veniți! Veniți!” Iar oamenii vin la el, oameni simpli de la țară, iar negustorul le înmînează cîștigătorilor diverse sticluțe cu etichete pe care scrie Adevăr, Frumusețe, Libertate, Bunătate și Pace. Țăranii sînt dezamăgiți. Ar fi preferat bani. În anul care urmează bîlciului se întîmplă lucruri stranii. După ce bea lichidul din sticluță, cîștigătorul Adevărului începe să-și enerveze consătenii prin a le spune exact ce gîndește despre ei. Frumusețea, după ce-și bea premiul, devine și mai frumoasă, cel puțin în propriii ochi, dar și insuportabil de vanitoasă. Comportamentul licențios al Libertății îi șochează pe sătenii care ajung la concluzia că sticluța ei trebuie să fi conținut vreo otravă. Bunătatea se autodeclară sfîntă și, bineînțeles, dintr-odată toată lumea o găsește nesuferită. În tot acest timp, Pacea lenevește sub un copac și zîmbește larg. În timp ce satul trece prin tot felul de neplăceri, zîmbetul ei devine enervant. Un an mai tîrziu, cînd bîlciul se ține din nou, negustorul se întoarce, dar este alungat. „Șterge-o!”, îi strigă sătenii. „Nu ne trebuie premiile tale. O rolă de brînză, o bucată de șuncă, o podoabă sau o panglică roșie de care atîrnă o medalie lucioasă. Astea sînt premii normale. Pe acestea le vrem noi.” 

*

Poate voi scrie, poate nu voi scrie această poveste. Dar, cel puțin, povestea poate servi cu ușurință pentru a ilustra un punct de vedere serios: conceptele, asupra cărora credem că sîntem cu toții de acord că desemnează virtuți, se pot dovedi vicii – depinde de punctul de vedere și de efectele lor în lumea reală. În cartea lui Italo Calvino Vicontele tăiat în două, eroul este despicat pe jumătate de o ghiulea care-l izbește în piept. Ambele jumătăți supraviețuiesc, rănile sînt cusute de un doctor priceput și, nu după mult timp, se dovedește că vicontele tăiat în două a fost, de fapt, despicat deopotrivă fizic și moral: o jumătate este acum nefiresc de bună, în timp ce cealaltă jumătate a devenit nefiresc de rea. Chiar și așa, se dovedește că ambele jumătăți provoacă cantități egale de pagube și sînt în egală măsură greu de suportat. Asta pînă cînd sînt cusute laolaltă de același doctor priceput și devin, așa cum erau odată, un fizic singular, dar plural moral, adică un tot uman.

*

Soarta mea, de-a lungul multor ani, a fost să beau din sticluța cu eticheta pe care scria Libertate și, prin urmare, să scriu fără constrîngere acele cărți care mi-au trecut prin minte. Acum, cînd mă aflu foarte aproape de a publica a 22-a carte, trebuie să spun că de 21 de ori din cele 22 de ocazii elixirul a meritat băut și mi-a oferit o viață bună în care am făcut singura muncă pe care mi-am dorit vreodată s-o fac.

O singură dată, atunci cînd mi-am publicat al patrulea roman, am aflat – mulți dintre noi au aflat – că libertatea poate provoca o contrareacție egală din partea forțelor nelibertății. Dar, cu această ocazie, am învățat cum să înfrunt consecințele acestei reacții, am învățat cum să continui, cum am putut mai bine, să fiu un artist neîngrădit așa cum mi-am dorit dintotdeauna.

Am învățat și că mulți alți scriitori și artiști, în exercițiul libertății lor, au înfruntat forțele nelibertății, iar prin asta, pe scurt, că libertatea poate fi un vin care e periculos să fie băut. Dar asta o face cu atît mai necesară, mai esențială, mai importantă pentru a fi apărată, iar eu am făcut tot ce mi-a stat în putere, laolaltă cu alții, să o apăr. Mărturisesc că au existat momente cînd mi-am dorit să fi băut din elixirul Păcii și să-mi fi petrecut viața lenevind sub un copac, cu un zîmbet fericit pe chip, dar nu aceasta a fost sticluța pe care mi-a oferit-o negustorul.

Trăim vremuri pe care nu am crezut că le voi prinde în timpul vieții mele, vremuri în care libertatea – și, în particular, libertatea de expresie, fără de care lumea cărților nu ar putea exista – se află, oriunde în lume, sub atacul vocilor reacționare, autoritare, populiste, demagogice, analfabete, narcisiste, nepăsătoare; vremuri cînd locurile de educație și librăriile fac subiectul ostilității și cenzurii, vremuri cînd religiile extremiste și ideologiile bigote au început să se strecoare în zone ale vieții noastre unde nu au ce căuta.

Există chiar voci progresiste care sprijină un nou fel, bien-pensant, de cenzură, o cenzură care pare corectă și pe care mulți oameni, în special cei tineri, încep să o vadă ca pe o virtute. Așa se face că acum se pune presiune pe libertate și dinspre dreapta, și dinspre stînga, și din partea bătrînilor, și din partea tinerilor. Această situație e inedită, iar lucrurile sînt complicate încă și mai mult de noile instrumente de comunicare, precum Internetul, unde paginile mincinoase foarte bine create se află în imediata apropiere a adevărului, astfel că pentru mulți oameni e dificil să facă diferența dintre ele. Iar social media, unde ideea e libertate este abuzată zilnic, permite, adesea, un fel de judecată online a mulțimii, pe care miliardarii deținători ai acestor platforme sînt tot mai dispuși s-o încurajeze și să profite de pe urma ei.

Ce facem pentru a apăra libertatea de expresie acum cînd este abuzată într-o manieră atît de răspîndită? 

Ar trebui să facem, cu reînnoită vigoare, ceea ce am simțit dintotdeauna că trebuie făcut: să răspundem discursurilor rele cu discursuri bune, să contracarăm falsele narațiuni cu narațiuni adevărate, să răspundem la ură cu dragoste și să credem că adevărul poate prevala chiar și în vremuri mincinoase. Trebuie să o apărăm cu îndîrjire și s-o definim cît mai încăpător posibil, așa că, da, ar trebui să protejăm inclusiv discursul care ne ofensează, pentru că altfel nu protejăm deloc libertatea de expresie. Editorii se numără printre cei mai importanți gardieni ai libertății. Vă mulțumesc că vă faceți treaba și vă rog să o faceți în continuare chiar mai bine și încă și mai curajos, și să permiteți ca o mie și una de voci să vorbească în o mie și una de feluri.

Ca să-l citez pe Kavafis, barbarii vin azi, iar eu știu că filistinismului trebuie să i se răspundă cu arta, că barbariei trebuie să i se răspundă cu civilizația. În războiul cultural sînt implicați tot felul de artiști: cineaști, actori, muzicieni, practicieni din lumea cărții, care se adună la Frankfurt în fiecare an pentru a promova și celebra vechea artă a cărții – aceștia toți, împreună, pot să-i alunge pe barbari de la porțile cetății.

*

Înainte să-mi închei discursul, aș vrea să mulțumesc tuturor celor din Germania și de oriunde din lume care și-au exprimat solidaritatea și prietenia după atacul împotriva mea din urmă cu paisprezece luni. Acel sprijin a însemnat foarte mult pentru mine și pentru familia mea, și mi-a arătat cît de puternică și de răspîndită este în continuare peste tot în lume credința în libertatea de expresie. Revolta exprimată după atacul din 12 august era provocată și de simpatia față de mine, dar a fost provocată, mult mai important, și de groaza oamenilor – groaza voastră – că valoarea intrinsecă a unei societăți libere a fost atacată într-un mod atît de feroce și de ignorant. Sînt extraordinar de recunoscător pentru potopul prieteniei abătut asupra mea și voi face tot ce-mi stă în putință pentru a continua să lupt în numele a ceea ce voi v-ați ridicat să apărați.

Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace. De asemenea, îmi voi face timp să beau elixirul și apoi să lenevesc sub copac, cu un zîmbet fericit pe chip. Vă mulțumesc tuturor.

© Salman Rushdie

Foto: Cato Lein

traducere de Marius CHIVU

Salman Rushdie (n. 1947, Bombay) a scris unul dintre cele mai faimoase şi premiate romane din istorie: Copiii din miez de noapte (distins cu titlul de cel mai bun roman din istoria Premiului Booker), dar a scris şi Versetele satanice (numit de un critic „cel mai celebru roman necitit”), roman considerat de musulmani „o blasfemie la adresa islamului” şi pentru care scriitorul a fost condamnat la moarte de ayatollah-ul Khomeini, care a emis, în acest sens, o fatwa. Cărţile lui au fost arse în pieţe publiceasupra lui gruparea teroristă Hezbollah a pus la cale cîteva atentate, forţîndu-l pe scriitor să trăiască, între 1989 şi 1998, cu domiciliu secret şi protejat de serviciile speciale britanice. Anul trecut, în timpul unei lecturi publice în statul New York, a fost atacat de un tînăr musulman care l-a înjunghiat pe scenă de mai multe ori, atac în urma căruia scriitorul și-a pierdut vederea unui ochi și mobilitatea unei mîini. Cărțile sale au apărut în limba română la Editura Polirom, ultima fiind volumul de eseuri Limbaje ale adevărului (2022), în traducerea Iuliei Gorzo.

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”
GRsnnKq5 jpeg

Adevarul.ro

image
Răzvan Lucescu, „îngropat“ în bani: suma primită de la magnatul grec, patron la PAOK Salonic
La 55 de ani, fiul legendarului „Il Luce“ și-a câștigat reputația de tehnician de elită prin rezultate impresionante. Titlul pe care l-a cucerit cu PAOK, pentru a doua oară, confirmă această realitate.
image
Experiența copleșitoare a doi români printre tătarii din Rusia. „România? Fantastică țară!” VIDEO
Cristi și Ralu, doi cunoscuți vloggeri români, au ales să meargă în Rusia, dar nu oriunde. Cei doi au ajuns la Kazan, capitala Tatarstanului, iar experiența lor a fost una copleșitoare
image
Vârsta de pensionare se va modifica la fiecare 3 ani. Cum pot ieși femeile mai devreme la pensie
Un articol din noua lege a pensiilor, care intră în vigoare de la 1 septembrie 2024, prevede că vârsta de pensionare se va modifica la fiecare 3 ani.

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi