Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –

Silviu PĂDURARIU
Publicat în Dilema Veche nr. 1023 din 16 noiembrie – 22 noiembrie 2023
Abziehbild. Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor
Abziehbild. Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor

Atît o mare parte din creația vizuală de azi, numită în mod impropriu artă contemporană, o denumire cu pretenție de natură tipologică, cît și majoritatea inițiativelor artistice își datorează existența, într-o mare măsură, resurselor și fondurilor publice. Dacă afirm că mai toată arta contemporană, în prezent, e o artă creată și dirijată de instituția publică, nu fac o mare eroare.

Totodată, locurile în care această artă este expusă și curatoriată sînt denumite oricum altfel decît galerie sau muzeu. Sînt preferați termeni precum spațiu de artă, salon, institut, centru etc., reflectînd o ambiguitate structurală, respectiv o împletitură între organizația non-profit și pentru profit. Dar, chiar dacă majoritatea proiectelor expoziționale sînt susținute cu fonduri publice, acestea pot vinde artă în regim privat. De altfel, nimeni nu le întreabă dacă sau cui vînd și, nu în ultimul rînd, nimeni nu le cere socoteală. Odată ce un juriu de specialiști aprobă un proiect, nu mai sînt chestionate calitatea și efectele proiectului. Nimănui nu-i pasă dacă la un vernisaj organizat cu un buget de peste 10.000 de euro invitații sînt doar membrii organizației, prietenii apropiați, cîțiva rătăciți sau mai nimeni. 

În ultimii zece ani, harta organizațiilor care expun artă e dominată în mod considerabil de cele non-profit, chiar dacă demersul acestora cuprinde, cum spuneam mai sus, și acțiuni comerciale. În schimb, organizațiile private, dedicate expunerii și vînzării de artă în mod explicit și asumat, sînt cu mult mai puține și nu foarte durabile în timp. Iar cele durabile sînt și mai puține. Totodată, pentru a supraviețui, multe galerii private de artă aleg să-și dubleze identitatea cu un ONG și să ceară ajutorul public, lucru care vine împotriva profitabilității. 

Cu toate că și unii, și alții au intenții bune față de societate și ajută în mod egal artiștii, există o diferență uriașă și semnificativă între organizațiile care se autosusțin din resurse proprii și cele care trăiesc din fonduri publice. Ideea că instituția publică e datoare și responsabilă să sprijine organizațiile culturale și ideea că artistul e o specie care trebuie asistată și ajutată sînt mai degrabă simptome ale unor vremuri care nu mai apun. Desigur că statul e un partener necesar, dar ajutorul lui nu ar trebui să fie și vital. În plus, intervenția și sprijinul său ar trebui să urmeze strategiile și inițiativele private, nu să le dirijeze. 

Dacă ai doar bune intenții fără să ai capitalul necesar pentru a pune pe picioare o viziune sau pentru a susține o comunitate, atunci mai bine cauți un loc de muncă sau te întorci la studii. Altfel, dacă lași instituția publică să intervină în mod fundamental în politica și existența organizației tale, atunci pregătește-te să gîndești și să ți se întîmple ce decide statul. Totodată, cînd instituția publică devine autorul dominant și patronul principal al artelor, piața principală de artă sucombă. Același risc are loc și în sens invers, cînd mirajul succesului pe piața de artă și puterea colecționarului pot influența și devia libertatea artistului, pînă la transformarea lui într-un producător de decorațiuni interioare. 

Părăsind pentru moment critica instituțională și revenind la lucrurile importante de zi cu zi, slăbiciunile arhitecturii instituționale prezentate mai sus se reflectă în mod direct asupra a două sfere extrem de vulnerabile, pe care birocrația proiectelor adesea le ignoră — pe cea a artistului, a cărui treabă ar fi libera exprimare și supraviețuirea economică din libertatea lui, și pe cea a pieței de artă, care reprezintă societatea și iubitorul de artă activ. Cînd apariția artei e instrumentată de jurii de specialiști și curatori instruiți în birocrație și discurs (adică în text), și cînd ochiul public e redus la cercetători și prieteni fideli, artistul și colecționarul devin specii pe cale de dispariție. Curatorul substituie rolul artistului, iar juriile substituie opinia critică și achiziția. 

Cred că, în acest timp în care discursul e absorbit de morală și politici culturale, asistăm tocmai la un punct culminant în care arta e creată de non-artiști și e apreciată de non-investitori. Dar acest lucru poate fi și îmbucurător. De obicei, după ce este atins „vîrful”, entropia urmează să scadă și, cu speranță, lucrurile să se redreseze. Instituția artei (probabil) va tinde să revină artiștilor și pieței principale de artă.

Locul și memoria

Cu speranța că nu am atins prea multe probleme întristătoare și că nu am deschis prea multe teme de dezbatere, rîndurile de mai sus pot fi înțelese ca argument și răspuns personal la întrebarea (oricărui absolvent al Facultății de Istoria și Teoria Artei, pregătit să devină curator): ce tip de organizație merită să înființezi sau să urmezi în aceste vremuri, un colectiv non-profit sau o galerie privată de artă? 

Ce tip de organizație ar putea stimula libera exprimare, punînd artistul în front și nu birocrația curatorială, și care ar avea cel mai mare impact în revigorarea pieței principale de artă? 

În mod evident, consider că înființarea unei galerii de artă, oricît de greu și riscant ar fi acest lucru, chiar dacă ar lua zece ani s-o realizezi și doar trei s-o închizi, este singurul mod în care se poate participa la restabilirea unei legături durabile și vii între cultură și economie. Această legătură, făcută cu onestitate și cu inteligență, în beneficiul artistului, producătorul de imagine, și al colecționarului, creatorul de instituție, este mai înstărită să poată angaja și activa în jurul ei noi legături durabile și formatoare de iubitori de artă implicați și activi. Și, nu în ultimul rînd, îi poate întări pe acei (puțini) artiști care preferă să se exprime liber și consistent, dincolo de dogmatismul proiectelor și politicilor culturale. 

Dacă alegerea unei forme organizaționale pare mai simplă și ține mai mult de preferință, problema locului în care înființezi organizația e mai complicată. Locul e memorie. Moștenirea e un aspect pe care nu prea poți să-l schimbi după propria voință. Dacă te trezești într-un oraș în care majoritatea clădirilor și spațiilor poartă pecetea unor ideologii împotrivite libertății, cum revigorezi aceste spații, fiind liber să faci orice: le păstrezi titulatura sau o schimbi?

Memoria colectivă are o viteză de „rescriere” (de ștergere și de înnoire) cu mult mai lentă și, adesea, se manifestă împotriva intuiției și a factualității. Traumele, netratate la timp, pot dura și o veșnicie sub diverse forme de somatizare. Noile generații, în fața unei teme neîncheiate – prin muzeificare sau dezvăluire –, au tendința, se pare, să permanentizeze vechea traumă, confundînd cinismul cu revolta. 

Dacă, în realitate și în actualitate, înființezi un loc nou în Casa Presei, tentația cinismului e de-a spune că te afli în Casa Scînteii. Totuși, dacă vrei să lași senzația că-ți pasă de trecut, de ce nu ai spune că te afli pe hipodromul regal – fostul edificiu demolat pentru a face loc Casei Scînteii? Sîntem în situația complicată în care atît memoria monarhiei, cît și memoria sovietică sînt în egală măsură temele unor posibile muzee în actuala Casa Presei Libere – Muzeul Hipodromului și Muzeul Scînteia pot oricînd rupe bilete, ca formă de tratare a problemelor unui trecut care nu mai poate fi altfel înțeles decît prin studiu și etichetare. 

Dar dacă intenția e de-a trăi în timpul tău, conectat la contemporaneitate, și de-a renova un loc cu scopul de a-i conferi memorie nouă și inteligibilă pentru noile generații, tot ce poți face e să apelezi la inovație și la forme noi de conținut. Nu poți șterge trecutul, pentru că vei fi absorbit de el, și nu-l poți ignora, pentru că va reînvia. Așa că alegerea unui nume nou, care caută să exprime gîndurile noi pe care vrei să le pui în scenă, reprezintă cel puțin o atitudine lipsită de cinism și deopotrivă mai sigură pentru a nu stîrni fantomele care deja bîntuie locul și memoria colectivă. 

Modele de urmat/ocolit

Modelul Fabricii de Pensule – în care coexistau ateliere și galerii adunate sub un singur acoperiș –, care a funcționat în fapt ca o federație de ONG-uri, este cel care încă dăinuie și care este pomenit sau urmat, fie cu admirație, fie cu invidie, și în Capitală, chiar dacă acesta nu a funcționat. Dincolo de mirajul succesului unor artiști importanți în prezent care s-au lansat odată cu Fabrica, organizatorii au cunoscut un eșec fundamental de management cauzat de lupta pentru putere și fricțiuni interne. Însă, din tot acel amalgam de artist-run-space-uri și galerii comerciale, singurii supraviețuitori notabili sînt Galeria Plan B, migrată în Berlin, și Galeria Sabot, rămasă în Cluj, care, în esență, sînt organizații predominant private. În plus, reorganizarea Fabricii în mai recentul Centrul de Interes nu a reușit să restabilească o bună funcționare și o structură durabilă, Centrul trecînd printr-o ruptură care l-a scos de pe hartă. 

S-a făcut referire la modelul Fabricii atît în cazul renovării din Combinatul Fondului Plastic, împrejurare care totuși stă sub inițiativa conducerii UAP cu aliați privați puternici, care-i oferă durabilitate, cît și în cazul mai recent de la fosta închisoare Malmaison, care deja trece prin fricțiuni și schimbări, la nici doi ani de la formare și din care vor rămîne probabil doar galeriile care au resursele proprii să reziste, fiind conectate la piața de artă. Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei. Desigur, mai pot fi amintite inițiative precum cea de la Universul sau Scena 9, dar acestea diferă atît ca tip de organizare, cît și prin faptul că inițiativele au fost predominant private.

De parcă nimeni nu învață nimic din greșelile colegilor, sub un entuziasm sedativ și efemer care poate atrage fonduri, în mod aparent se caută repetarea unui eșec previzibil – renovare pe repede-înainte, reorganizare fără o structură organizațională de conducere durabilă și o titulatură care nu știi dacă recuperează sau reînvie o fantomă suspectă. Pur și simplu se pun bazele unui nou context în care lupta pentru putere între organizatori și fricțiunile interne între conducători vor avea un mediu prielnic de dezvoltare, cu un final atît de previzibil. Privind în urmă, supraviețuitorii, mai mult decît probabil, vor fi iar cei care au deja o stabilitate asigurată din resurse private, așa cum sînt galeriile susținute de colecționari sau atelierele care vînd servicii de creație în regim privat, la fel ca agențiile de publicitate.

În concluzie și într-o lumină mai pozitivă, mă gîndesc că ar fi potrivit ca galeriile private să-i informeze și să-i instruiască pe colegii cu inițiative non-profit cum să reziste în timp, iar proiectele publice ar trebui să-și completeze cerințele și să impună și obiective de autosustenabilitate. Poate că, în acest fel, măritișul dintre lumea artei pentru profit și lumea artei non-profit ar constitui o alianță durabilă și eficace între pragmatism și entuziasm.

Silviu Pădurariu este co-fondator al galeriei private de artă Arsmonitor (arsmonitor.ro).

1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”
GRsnnKq5 jpeg
p 15 Sarutul credit A  Docea jpg
Să privești pînă cînd vezi
Operele lui Brâncuși vorbesc prin ele însele, în limbajul universal al artei.
1016 15 png
Cît de problematic este Picasso?
Demersuri pentru a realiza o dezbatere în ceea ce-l privește pe omul Picasso au apărut cu mult înainte de controversa pornită de Gadsby
image png
„Între materie și antimaterie”
O carte despre valorile actuale și dintotdeauna ale omului, rară în peisajul poeziei de azi, ce o așază pe Cristina Chiprian printre poeții de prim rang ai actualității.
image png
Un altoi identitar
Cel ce se ascundea sub această stranie silabă eram chiar eu, Emil Belu.
1015 15 TGiurgiu jpg
„Atunci oamenii și-au cam pierdut busola” – interviu cu regizorul Tudor GIURGIU –
Pentru spectatori, cred că filmul e și un fel de analiză personală asupra ideii de libertate.
1015 17b Foanene jpg
Semnul locului
Atunci cînd vorbim despre gloanțe și lacrimi avem în vedere valori ale corporalității și ale timpului.
1015 22 Sinead O'Connor, 1987 Wikimedia Commons jpg
IA vs. expectanțele hominizilor
Un alt fenomen care este în creștere e acela al încărcării datelor celor pieriți în computere care pot imita glasul și limbajul rudelor decedate.
1014 15 cop jpg
Delta Dunării – doar apa nu i-am luat-o! –
Mă tem că Delta Dunării este distrusă cu știrea multora care ar trebui să o îngrijească.
1012 15 carla teaha foto Dana Tole jpg
p 19 2 jpg
Femeile vs. Picasso. Toreadori vs. Taur
Nu scăpăm de Picasso. Și nici nu trebuie, decît din cînd în cînd.
Foto expo jpg
Impresii dintr-o călătorie picturală la un finisaj
Florica Prevenda, așadar, nu inventează, nu apelează la ficțiune, nu construiește/ deconstruiește, ea rememorează.
pagina 15 Credit foto Sabina Costinel pentru Anonimul XX jpg
Deltă, mare și filme
Am venit prima dată la Festivalul de Film Anonimul în urmă cu 15 ani.
p 15 jpg
Răspunsuri științifice serioase la întrebări ipotetice absurde
Chestia este în mod evident greșită, dintr-o mulțime de motive, dar cel mai important este că protecția solară nu blochează căldura Soarelui, ci numai razele UV.
EmaP jpg
1008 15 poza jpg
„Nimeni nu a avut tenacitatea și forța lui Andrei Ursu” – interviu cu regizorul Liviu TOFAN –
Cred că ar fi și un foarte bun subiect de film. Germania nu-mi lipsește deloc, m-aș fi plictisit îngrozitor dacă aș fi rămas acolo.

Adevarul.ro

image
Dronele tehnologice, soluția cea mai eficientă la criza de angajați din agricultură. „Nu mai are cine mulge o oaie!”
Utilajele de ultimă generație și softurile inteligente sunt pregătite să suplinească lipsa tot mai acută a angajaților din domeniul agricol. Potrivit specialiștilor, o dronă, de exemplu, poate înlocui câteva utilaje, dar și doi-trei angajați. În plus, e o soluție mult mai economică pentru fermieri.
image
Descoperire de groază: un șarpe s-a refugiat de viscol în apartamentul unor constănțeni
Un apel mai puțin obișnuit a venit astăzi pe numărul unic de urgență 112: o familie din Constanța a cerut ajutor, după ce a descoperit un șarpe, ascuns după comoda din hol.
image
Cel mai lung pod arc din România a fost deschis circulației: „Este un proiect 100% românesc” VIDEO
Podul în lungime de 170 de metri a fost construit de o echipă românească și a costat 46 de milioane de lei.

HIstoria.ro

image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.
image
Japonia oferă „despăgubire de consolare” femeilor folosite ca sclave sexuale în al Doilea Război Mondial
Un tribunal sud-coreean a ordonat Japoniei să despăgubească un grup de femei care au fost forțate să lucreze în bordelurile militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatează BBC.
image
Cum a fost reclasificat un împărat roman ca femeie? Controversele antice și ce a dus la această decizie
Muzeul North Hertfordshire a luat decizia invocând mai multe dovezi în acest sens, inclusiv faptul că textele clasice susțin că împăratul a spus o dată „nu îmi spuneți Domn, întrucât sunt o Doamnă”. „Este doar politicos și respectuos să fim sensibili față de identificarea pronumelor pentru persoane