„Nu mă tem de tehnologie, ci de oameni“ - interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 826 din 19 decembrie 2019 - 2 ianuarie 2020
„Nu mă tem de tehnologie, ci de oameni“   interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU jpeg

Spuneați undeva că „nimeni nu e prețuit la fel în toate spațiile culturale“. Cărțile dvs., în anumite limbi traduse pe măsură ce le scrieți, sînt populare în Spania și în țările latino-americane (premii, suplimentări de tiraj, reeditări: patru ediţii din Solenoid în doi ani), dar tot dvs. spuneați că, spre exemplu, în Italia sau în Franța, încă aştepţi un breakthrough. Cît de important, pentru dvs. / pentru orice scriitor este un succes omogen răspîndit?

Cred că știu vreo douăzeci de autori serioși de azi care au un astfel de succes. Cine nu-l știe pe Paul Auster? Cine nu i‑a citit pe Vargas Llosa sau pe Murakami? Eu nu mă număr printre ei. Sînt, mai departe, un autor de care s-a auzit, fără să aibă puterea de impact și de difuzare a numelor celor mai mari, totuși un autor care nu și-a pierdut speranța să ajungă odată acolo. Dincolo de diferențele greu cuantificabile de valoare, e vorba aici și de șansă: nu e același lucru să fii un autor american sau spaniol și unul român: în primele cazuri ai o audiență virtuală de sute de milioane de oameni. Nu ai nevoie de traducător. Ai agenții literare gata să te preia și să te impună. Cu măruntele mele șanse de ins venit de nicăieri, cred că am ajuns destul de departe pînă acum.

Deocamdată, succesul de critică pe care l-am avut cam peste tot e dublat doar în lumea hispanică de un real succes de vînzări (cîteva zeci de mii de exemplare vîndute din cărțile mele), și asta datorită neașteptatului impact al Solenoidului, care a devenit acolo o carte-cult. Tot în Solenoid îmi pun speranțele și pentru restul ariilor culturale: cartea va mai apărea, în următorii doi ani, în opt limbi, între care mai toate cele de mare circulație. Și celelalte cărți ale mele sînt traduse constant peste tot. Așa că viitorul meu ca autor pare încă deschis, ceea ce nu e puțin la vîrsta mea. Viitorul ți-l faci și singur. Foarte important e să rămîi în joc, iar asta înseamnă să scrii mai departe, pentru că nu premiile și recunoașterile sînt esențiale, ci faptul că ești încă viu literar, încă viu în propriii tăi ochi.

Ştiu că (încercați să) lucrați la o nouă carte. Cum e să o luați de la capăt încă o dată, după tot ce-ați scris?

Păi, tocmai despre asta era vorba. Tu încă nu știi, Marius, că „s-o iei de la capăt“ nu-i același lucru pentru un tînăr și pentru cineva care-a depășit de mult „il mezzo del cammin“: primul o ia de la capătul din față, de unde ai o perspectivă nesfîrșită: nimic nu e încă scris și totul e de făcut. După ce‑ai scris însă cîteva mii de pagini, străbătînd în lung și-n lat continentul ce-ți poartă numele, o iei de la capătul dindărăt, care-ar putea fi – și e de multe ori – capătul final. Ai încercat să spui totul despre tine de zece ori pînă atunci, te-ai aruncat de pe toate trapezele și trambulinele, ai vorbit cu toate cuvintele – ce Dumnezeu îți mai rămîne să spui? Ce mai e urgent și important să spui? Lumea s-a schimbat, nu mai ai același public, nici literatura nu mai e aceeași ca aceea din tinerețea ta. Tu însuți ești altul, cu puteri diminuate, ale trupului și ale minții. Trebuie să fugi mai repede ca să rămîi pe loc. Ca un boxer trecut de vîrsta ringului, ajungi să te-ntrebi: „De cîte ori să-mi mai apăr titlul? Cîți pumni să mai iau? Ce și cui să mai dovedesc, încă și încă o dată? Am răni pe tot trupul. Creierul meu e varză. Viața mea e o ruină. N‑ar fi vremea să-mi cresc nepoții în liniște, să trăiesc frumos puținele decenii la care mai pot spera?“

De un milion de ori mi-am spus și eu lucrurile astea. Dar imediat am simțit o strîngere de inimă la imaginea idilică a traiului liniștit. Nu vreau, de fapt, să-mi cresc liniștit nepoții. Eu vreau să scriu, asta e viața mea. Îmi place să scriu, îmi iau toată stima de sine din asta, oricîtă suferință mi-ar aduce. M-aș simți ultimul jerk dac-aș abandona. Poate n-am să mai scriu la fel de bine, dar măcar am să-ncerc, atîta vreme cît voi mai fi în stare.

Ați declarat recent că 2018 a fost unul dintre cei mai mizerabili ani pe care i-ați trăit vreodată. În aceste vremuri confuze, cînd Răul este la vedere, nu cumva e un lux iresponsabil să mai ai dileme?

Ba da, și sînt convins că voi toți, dilematicii, aveți complexul ăsta, că nu sînteți oameni de acțiune. Îl am și eu. Doi inși definesc, după mine, spiritul european, Descartes și Hamlet. Doi dubitativi care-și întemeiază pe dilemele lor propria ființă gînditoare. Iar Hamlet are atîtea dileme, că-n urma lor, în loc de un mort, se adună la sfîrșitul piesei vreo doisprezece, cei mai mulți nevinovați! Nu e o calitate să fii dilematic, e doar un dat, o forma mentis. E slăbiciunea și puterea noastră de europeni. Ne face lenți cînd e să luăm o decizie, ineficienți în fața răului, confuzi de multe ori. Dar pe termen lung ne dă și o forță, poate mai mare decît cea a omului de acțiune. E forța deliberării noastre cu propria conștiință și cu ceilalți oameni. Dilemele ne feresc să credem că deținem tot adevărul, ne feresc să devenim ideologi, dar ne și adîncesc în relativizări inacceptabile. Cred că e un timp pentru dileme și un timp pentru acțiune.

În vremuri ca ale noastre, cînd răul se ridică și pare mult mai puternic decît binele, pînă și noi, dilematicii de vocație, ar trebui să facem ceva. Mie, cel puțin, mi‑e rușine să stau deoparte. Iată unde nu mai am dileme, ci certitudini: sînt pro-european, doresc un adevărat stat de drept, o Justiție liberă, drepturi civice pentru toți, echitate socială. Detest discriminările de orice fel. M-am definit întotdeauna ca un om de centru, echilibrat, umanist. În panteonul meu ideologic am și valori de stînga – compasiunea sinceră pentru cei defavorizați, de exemplu –, și de dreapta: admirația pentru elite în toate domeniile. Nu cred că e o contradicție între ele, ci o completare reciprocă.

„Cred că există valori tari“

De la multiculturalism, relativism, valori şi adevăruri multiple am ajuns la -fake news, post-adevăr, valori circumstanţiale, fobii culturale. Discursul cultural este politizat, critica şi criteriile sînt ideologizate, ierarhiile/canoanele literare sînt paralele, locale, „tribale“. Asta a vrut postmodernismul?

Îl citeam cîndva, contrariat, pe Gianni Vattimo, pentru doctoratul meu. Eram pe vremea aceea entuziasmat de postmodernism. Totuși, filozofia desfondării eului și-a relativizării valorilor mi-a fost din capul locului străină. Eu nu cred că toate valorile sînt relative, negociate între oameni. Cred că există valori tari, aceleași pentru toate comunitățile omenești dintotdeauna. Și cred că viața noastră are sens pe Pămînt. Altfel n-aș mai putea trăi. Am valori care nu sînt negociabile.

Dizolvarea culturii în țesătura socială a fost de mult prevăzută (Lyotard, în 1979) și este inevitabilă. Trăim într-o lume a rețelelor de socializare și a streaming-ului, adică o lume hiper-conectată. Informația culturală a devenit mult prea abundentă ca să mai poată fi controlată, de critică, de exemplu. Trăim, de altfel, o criză a oricărui fel de autoritate, ierarhizare, ordine, într-o lume „care și-a ieșit din țîțîni“ și e însetată de libertate. Libertatea în exces, a super-democratizării, vine cu consecințe ce pot fi neplăcute, de unde și răul existențial al lumii în care trăim. Un plus de responsabilitate nu i‑ar strica, după umila mea părere.

Mie lumea asta îmi place, sînt adaptat la ea, mult mai greu mă descurc cu primitiva lume neaoșă de pe la noi, care mă face să vreau uneori să-mi iau cîmpii. Eu iubesc tehnologia, sînt fan al gadget-urilor de toate felurile, citesc enorm pe Internet, sînt abonat la iTunes, la Netflix, la Flipboard, am conturi de Facebook și Instagram. Ca toată lumea de azi. Iubesc însă și natura, și călătoriile, și cărțile. Încerc să nu-mi scape nimic din frumusețea imensă a lumii, darul cel mai generos care ne-a fost făcut. Cîți dintre noi mai sîntem recunoscători pentru el?

Cît despre politizare, ea într-adevăr face mult rău. Dă, de pildă, unei concepții despre lume, cum este „corectitudinea politică“, un aer neplăcut de ideologie nerezonabilă. Totuși, conceptul e legitim: s-a născut din nevoia de conviețuire pașnică a unei lumi multietnice și multiculturale, cum este lumea nord-americană, și e mai greu de înțeles în climatul dominat de state naționale, mult mai omogene etnic, din Europa. Stridențele ei o fac însă, uneori, greu de înghițit chiar și pentru americani. Trist e că răspunsul e tot politic și ideologic, retragerea multora într-o la fel de utopică lume ultra-conservatoare. Cînd consecința e Donald Trump, te-ntrebi care fenomen e mai nociv, corectitudinea politică sau reacția la exagerările ei? Eu habar n-am, îmi pun doar problema. Vă rog să nu trageți în pianist.

 În condiţiile în care tot zgomotul lumii laolaltă cu job-urile şi vieţile noastre s-au mutat pe Internet, ce viitor prevedeți literaturii?

Literatura are ceva pe care nu-l întîlnești în alte arte, ceva frumos și dificil: cere cea mai mare colaborare între două minți: a autorului și a cititorului. Aproape că-ți vine să spui că o carte are doi autori: scriitorul și cel care-o citește. O carte nu are nimic senzorial, e doar o înșiruire de simboluri abstracte. Senzorialul, imaginarul, meditația, poezia sînt munca teribilă, și teribil de răsplătită, a cititorului. Putem fi decerebrați ca o broască de experiență (să mă ierte iubitorii animalelor) și totuși să ne uităm la un film sau să ascultăm muzică. Dar cititorul este clipă de clipă activ și creativ. Pe asta mă bazez cînd spun că literatura n-o să dispară, chiar dacă se va schimba, poate, mult. Ea n-a existat întotdeauna independent și poate se va-ntoarce în diverse și inimaginabile sincretisme cu alte zone ale creativității omenești: muzica, filmele, jocurile video, realitatea virtuală. Dar omul va dori mereu să audă cuvinte, fiindcă ele l-au făcut și e obsedat de ele.

De ce anume vă temeți?

Mă tem, înainte de orice, de nebunii care conduc la ora asta planeta: ei ne aduc mai aproape de Apocalipsă decît toți meteoriții, roboții, clonele, virușii și celelalte amenințări pentru amărîta noastră viață, și-așa scurtă. Mă tem, apoi, de prostia umană, care acum se face auzită deplin, ca un cor de galerie de fotbal. Mă tem de moștenirea noastră de ură și violență, exacerbată azi prin conexiunea tuturor cu toți. Nu mă tem de tehnologie, ci de oameni: dacă va fi un sfîrșit, ei îl vor aduce.

a consemnat Marius CHIVU

(apărut în Dilema veche, nr. 785, 7-13 martie 2019)

Foto: Cosmin Bumbuț

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Pericolele invizibile care se ascund într-o cameră de hotel
În mod obișnuit, evaluarea curățeniei camerei de hotel se bazează pe observații vizuale și olfactive - nu pe microbiologia invizibilă a spațiului, unde rezidă riscurile de infecție.
image
Misterul sinuciderii unei familii în Elveția, rezolvat după 1 an. Ce au descoperit anchetatorii
Cinci membri ai unei familii franceze, care locuiau în orașul Montreux, Elveția, s-au aruncat de la etajul șapte al blocului în care locuiau, în urmă cu un an. Anchetatorii spun acum că totul a fost planificat și că decizia ar putea avea legătură cu teoriile conspirației.
image
Cel mai misterios os din corpul uman. Nici astăzi specialiștii nu i-au înțeles rolul în organism
Corpul uman reprezintă, chiar și astăzi, din unele puncte de vedere, un mister pentru specialiști. Cel mai misterios os din corpul nostru se numește fabella. Specialiștii nu știu nici astăzi ce rol are în organism și când a apărut de fapt.

HIstoria.ro

image
Apogeul și căderea lui Ernest Urdăreanu, favoritul regelui Carol al II-lea
Odată cu sfârșitul domniei Regelui Carol al II-lea, și-au pierdut pozițiile de la Curte și marii săi demnitari. Urdăreanu însă a fost singurul dintre aceștia ales de fostul suveran pentru a-l însoți într-un exil care s-a dovedit definitiv.
image
Prosecco și Macarons, două produse care au cucerit întreaga lume și altele din bucătarie
Radio România Cultural și Revista Historia, prin vocea Danielei Ivanov, vă aduc un proiect cultural inediat „Povești parfumate”.
image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.