Entry
Am cincizeci şi patru de ani. Oricum aş lua-o, două treimi din viaţă au trecut. Am ajuns să-mi amintesc bine lucruri petrecute acum jumătate de veac. Tinereţea mea a fost acum treizeci de ani. Am prieteni pe care nu i-am văzut de două decenii. Şi, în general, vorbesc acum despre decenii cum vorbeam altădată despre ani. Am văzut crescînd, după mine, alte două generaţii. Mulţi colegi ai mei sînt bunici, bărboşi şi cărunţi. Alţii deja au murit. Mă întîlnesc cu foştii mei elevi de la Şcoala generală unde am predat cîndva: au copii mari acum. Fiica mea se va căsători curînd. Oamenii vin pe lume, cresc, îmbătrînesc şi mor. Nu mai pot crede în minuni.
Mi-a rămas, deci, o treime de viaţă. Ce-am să fac cu ea? Ce se poate face, îndeobşte, cu o treime de sabie, cu o treime de scut? Am motive să cred că tot ce-a fost bun s-a dus şi că va trebui de-acum să mă pregătesc pentru cine ştie ce încercări. Va mai apărea ceva nou şi minunat în viaţa mea, ceva pentru care să merite să trăieşti? Ce voi putea face mai mult decît am făcut cînd mintea şi trupul îmi erau deopotrivă la zenit? Mai toţi oamenii care trăiesc azi sînt mai tineri ca mine. Vorbesc o limbă care nu mai e a mea. Trăiesc într-o lume la care degeaba încerc să mă adaptez. Ce dialog pot să mai am cu ei? Cum pot să nu le simt condescendenţa?
Apogeul vieţii mele a fost la patruzeci de ani. Atunci am fost sus de tot, atît de sus cît mi-a fost dat să ajung. Pînă atunci n-am cunoscut decît drumul ascendent. Nu puteam vedea nimic în jur căci eram plin de sine. Fiecare etapă a drumului meu suitor era absolută, o rezolvam deplin, ca pe o problemă de matematică. Nu-mi cunoşteam limitele, mai mult, nu credeam că am limite. Puteam face orice, şi credeam sincer că aşa avea să fie întotdeauna. Viaţa mea era un act de credinţă: nimic nu-mi putea ieşi rău, căci prin definiţie eram un cîştigător şi nu existau accidente.
Dar glontele, pornit din ţeavă încordat, încrezător, una cu traiectoria sa balistică, se răceşte pe parcurs. Începe să oscileze, să şovăie, se dă peste cap. Deodată priveşti în urmă şi ţi se pare prea mult. Prea multe fapte acumulate, prea multă muncă, prea multă absurditate. Începi să te gîndeşti: ce-nseamnă toate astea? Unde duce totul? Vezi că lucrurile făcute de tine nu rămîn strălucitoare, cum ţi se păreau pe vremuri. S-au acoperit de mii şi mii de alte lucruri făcute de alţii. Tinerii nu mai ştiu de ele. Mai mult, lumea s-a schimbat tulburător, ce era sus e acum jos, ce era de valoare e acum gunoi. Cum poţi să mergi înainte, cînd sensul cuvîntului „înainte“ e acum altul?
Ce minunat ar fi să-mi pot spune măcar (şi mi-o şi spun, dar fără nici un pic de convingere): ei, am muncit destul. Cît o să mai fac unul şi-acelaşi lucru? Orice-aş face, n-o să mai pot avea mai mult decît am avut deja, n-o să mai pot spune mai mult decît am spus. De-acum să-mi cultiv grădina, să-mi trăiesc viaţa, să privesc stelele, să mă-ntind în iarbă, să respir mirosul fînului, căci asta e tot ce poate primi un om pe acest pămînt. Dar după cîteva zile de „trăit viaţa“, mă-ntorc înspăimîntat la bancul meu de lucru, căci pentru mine viaţa nu-nseamnă contemplarea norilor, ci însăşi munca mea, fără de care nu simt că trăiesc, şi n-aş simţi că trăiesc nici în paradis. E o pervertire prostească a sensului vieţii, dar eu, aşa cum sînt făcut, nu ştiu alt sens. Dacă nu lucrez, timpul curge în gol şi viaţa mea se scurge în vîrtej ca apa în orificiul căzii.
Probabil că am căzut la testul vieţii, sau sînt foarte aproape să cad. Probabil am căutat în direcţie greşită cînd am crezut că munca mea – într-o zonă neînsemnată de altfel – are vreo valoare, mă poate duce la înţelegere. Mă privesc acum: un om de cincizeci şi patru de ani care, probabil, n-a făcut nimic adevărat în viaţă. Nimic, oricum, din ce era de aşteptat să facă. Voi mai trăi poate două sau trei decenii. Vor trece-ntr-o clipă. Îmi amintesc ca ieri cum eram acum douăzeci de ani. Ştiu cum voi fi peste încă douăzeci, cînd pasta din pix se va duce de tot, iar bara vieţii mele, ca-n jocurile pe computer, va scădea pînă la ultima liniuţă.
Mircea Cărtărescu este scriitor.
Fotografie realizată de Andrei Iliescu
