„Un act de credinţă, o formă de cunoaştere“ – discurs de mulţumire
Nostalgia
Stimaţi prieteni,
Scriu literatură de aproape patruzeci de ani. Pot spune că în această lungă perioadă – o viaţă de om – am scris de toate: versuri, romane, povestiri, eseuri, scrieri de critică şi istorie literară, articole politice şi culturale, cărţi pentru copii, cărţi de călătorii, jurnale, o epopee şi chiar o piesă de teatru. Asemenea lui Franz Kafka, aş putea să spun, privind în urmă, că „în definitiv, eu nu sînt nimic altceva decît literatură“. În fiecare dintre felurile de literatură în care am scris am făcut-o măcar onorabil, căci am scris întotdeauna, chiar şi-n genurile considerate minore, cu toate puterile mele, ca şi cînd fiecare vers, fiecare frază, fiecare imagine, fiecare gînd ar fi singurul lucru din scrisul meu care ar rămîne în urma unui incendiu devastator. Nici un moment nu mi-am abandonat, nici măcar într-un modest articol publicat într-o revistă din provincie, convingerile artistice şi ataşamentul faţă de rădăcinile istorice ale artei mele – marea tradiţie europeană.
Într-un singur gen de literatură am eşuat însă întotdeauna. Este genul extrem de dificil al discursurilor de mulţumire. Probabil că aici experienţa este esenţială, aşa încît se descurcă mai bine cei care-au avut mai des ocazia să le rostească. În ceea ce mă priveşte, fiecare premiu pe care l-am primit în cei patruzeci de ani despre care v-am vorbit m-a luat prin surprindere şi mi-a dat acel sentiment ambiguu în legătură cu care vechii greci foloseau cuvîntul
. Mi s-a părut de fiecare dată prea mult, mi s-a părut nemeritat. Mai ales premiile mari şi importante, pe care s-a întîmplat să le primesc în ultimii ani, mai curînd m-au speriat, fiindcă pentru mine e prea de ajuns, ca premiu, simpla mulţumire pe care-o am cînd termin o carte şi simt că am spus acolo ce-am vrut să spun. Tot ce e dincolo de asta e pentru mine prilej de tulburare şi frămîntare sufletească. Pentru că un premiu nu e doar o recompensă, ci şi o mare povară, o presiune teribilă asupra celui care l-a primit. Nu înainte, ci abia după ce l-ai primit trebuie să te dovedeşti demn de el. Am simţit întotdeauna că premiile literare nu recompensează opera ta trecută, ci pe cea viitoare, care trebuie să confirme încrederea care ţi s-a arătat. Abia cartea mea viitoare va spune dacă am meritat cu adevărat premiul primit astăzi. Este motivul pentru care m-am simţit mereu obligat faţă de oamenii care-au investit în mine, şi cea mai mare îngrijorare a mea a fost ca nu cumva să-i dezamăgesc în viitor. În orice discurs de mulţumire rostit de mine cu sinceritate ar trebui, deci, să intre, alături de gratitudinea şi de bucuria mea, şi exprimarea unei mari şi irepresibile angoase.
La fel de greu, într-un astfel de discurs, e să vorbesc despre mine. N-o fac niciodată cu plăcere. Sînt genul de autor care nu se reciteşte niciodată, care nu trăieşte între scriitori, care nu se numeşte, măcar, pe sine însuşi, scriitor. Scrisul este pentru mine un act de credinţă, o formă de cunoaştere, o cale către interior, după expresia lui Novalis. Nu scriu nici măcar ca să public cărţi. De fapt, tot ce-am scris vreodată este un lung jurnal, adică o lungă conversaţie, dusă de patruzeci de ani încoace, cu mine însumi. Scriu numai de mînă, într-un discurs continuu din care nu şterg nimic şi la care nu adaug nimic. Nu scriu niciodată cînd nu simt că trebuie să scriu, aşa încît cuvîntul „scriu“ este, într-un fel, impropriu pentru ceea ce fac la masa mea de lucru. În locul lui, ar trebui să spun „sînt scris“. Şi într-adevăr, situaţia mea nu seamănă cu nimic mai mult decît cu a unui maestru al tatuajului care-şi exercită arta pe propria piele. Încetul cu încetul, el îşi acoperă trupul cu scene şi imagini atroce, mirifice, fantastice, kitsch, neliniştitoare, înveselitoare, cu bucle şi înflorituri care nu ocolesc nici ţeasta, nici buzele, nici pleoapele, nici coastele, nici ombilicul, nici sexul, nici degetele. În cele din urmă, rămîne pe pielea sa doar un mic petic curat, cel dintre sprîncene, în care acul de tatuaj gravează, scrijelind pielea şi umplînd rănile cu cerneală, ultima figură, ochiul triunghiular, divin şi clarvăzător. Cei mai mulţi autori se opresc aici, căci ce mai poţi tatua după ce ţi-ai acoperit toată pielea? De unde-ţi poţi procura încă una? Trebuie să te resemnezi că visul tău literar a luat sfîrşit. În această situaţie m-am aflat înainte să încep
. Căzusem într-o deznădejde adîncă, fiindcă fiecare centimetru din pielea mea era deja acoperit cu versuri, cu fraze, cu parabole şi cu simboluri. Ce-aveam să fac mai departe, pînă la sfîrşitul vieţii mele? Şi deodată am înţeles că trupul meu nu avea numai epidermă, ci şi profunzime. Că mi-au mai rămas spaţii vaste neexplorate, în adîncul misterios al trupului meu. Şi-am început să-mi tatuez inima, plămînii, intestinele şi rinichii, să-mi umplu cu înflorituri de cerneală venele şi arterele, pentru ca în cele din urmă să ajung la palatul de cristal pe care-l avem toţi sub bolta craniană, îndepărtatul şi melancolicul nostru creier care, după un vers al lui Rilke, „asemeni unui alb oraş îndepărtat / Singur stă la capătul razei“.
asta este: un mare tatuaj tridimensional al întregului meu trup. Cînd l-am terminat, jalea mea a fost fără margini, ca atunci cînd nu mai aveam loc pe piele. Mi-au trebuit cinci ani, sterili şi foarte trişti, pînă să-nţeleg că viaţa mea în literatură nu s-a-ncheiat cu
, ci abia a-nceput. În cartea pe care-o voi publica în curînd merg mai departe cu
-ul meu de durere şi cerneală: acolo mi-am tatuat cel mai adînc adînc al meu: viaţa interioară. Mi-am scrijelit memoria şi voinţa, dorinţele şi pulsiunile, plăcerile întunecate şi suferinţele extatice. Am tatuat fiecare pliu şi fiecare excrescenţă a fiinţei ce, în miezul creierului nostru, ne locuieşte: diafanul nostru suflet.
În fine, un discurs de mulţumire e greu de alcătuit şi pentru că recunoştinţa nu are nevoie de cuvinte. Cînd este adevărată, ea se exprimă mult mai bine printr-o strîngere de mînă, printr-o privire în ochi, printr-un zîmbet. Am aflat că am primit Premiul de Stat al Austriei pentru literatură cînd m-am întors, în primăvară, de la Leipzig, unde mai primisem un premiu german important. Mi-e greu să exprim în faţa dumneavoastră surprinderea cu care-am găsit acasă, în cutia de scrisori, un plic pe care se afla numele ministrului Culturii din Austria. Cînd l-am deschis şi am citit scrisoarea nu mi-a venit să cred. Nu sînt obişnuit cu asemenea dovezi de preţuire. Am simţit în acelaşi timp o enormă mîndrie şi bucurie, dar şi o la fel de mare spaimă. Căci nu e joacă pentru mine să primesc un asemenea premiu, un asemenea cec în alb care trebuie onorat pînă la ultimul său bănuţ. Dar emoţia mea nu se lega numai de asta. Vă mărturisesc acum, cu toată sinceritatea, că Austria este, din toată Europa şi alături de ţara mea natală, ţara pe care-o iubesc cel mai mult. Am trăit cîndva un an la Viena, am călătorit şi-am avut lecturi în multe alte oraşe din uimitoarea dumneavoastră ţară, mitologia mea literară e încărcată de autorii de neuitat ai marii modernităţi austriece, şi nu în ultimul rînd cel mai puternic editor al meu, fără de care n-ar fi existat un destin al cărţilor mele în spaţiul german, este austriac. Adeseori ne-am gîndit, soţia mea şi cu mine, într-o clipă de reverie, să ne-ntoarcem în Austria pentru un timp mai îndelungat, căci sîntem profund legaţi, prin prieteni şi nostalgii, de dumneavoastră şi de patria dumneavoastră.
În loc de discursul pe care l-aţi aşteptat în zadar rostesc deci, azi, în faţa dumneavoastră, un simplu „mulţumesc“. Mulţumesc cu toată recunoştinţa statului austriac şi Ministerului austriac al Culturii pentru marea şi nemeritata onoare pe care mi-au făcut-o acordîndu-mi acest grandios premiu. Am văzut lista precedenţilor laureaţi: sînt pe ea cîţiva dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Mulţumesc juriului care mi-a acordat încrederea sa. Mulţumesc Editurii Paul Zsolnay din Viena, prin grija căreia scrierile mele au fost publicate exemplar şi făcute cunoscute în întreg spaţiul german şi nu numai. Mulţumesc traducătorilor mei, care-au făcut din traduceri opere de artă, la fel de inspirate ca şi originalul. Vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, celor care vă bucuraţi alături de mine la această minunată ceremonie găzduită de oraşul lui Mozart, Salzburg. Vă doresc să aveţi parte de imensa mea bucurie, lăsîndu-mi doar mie neliniştea şi incertitudinile. Mulţumesc, mulţumesc!