Cum mi-am construit un tahistoscop

(Apărut în Dilema veche, nr. 496, 13-19 sep. 2002, la tema "VVVVITEZAAAAA")

Nu am încredere în viteză. Poate şi din cauza moştenirii mele bănăţene, prezenţa de spirit şi promptitudinea reacţiilor nu mă prea dau afară din casă. M-am căit întotdeauna de tot ce am făcut în pripă, de fiecare pagină pe care-am dat-o la tipar fără s-o revăd, de orice decizie pusă în aplicare pe loc. Citesc încet şi scriu încet, aproape incredibil de încet. Rareori am scris mai mult de două pagini deodată. Şterg foarte puţin din ce scriu tocmai fiindcă, migălind la buclele şi buclişoarele literelor, am destul timp să reflectez la ce fac. Şi totuşi, a existat un moment în care am încercat să schimb macazul vieţii mele domoale şi "s-o bag în viteză", întîmple-se ce s-o-ntîmpla. Tentativa mea de a deveni, măcar în anumite privinţe, un Speedy Gonzales a fost contemporană cu aselenizarea şi s-a soldat cu construirea unui tahistoscop.

Nu a fost primul obiect pe care am încercat să-l construiesc în acea vreme. Am făcut mai multe, rămase în diferite stadii de execuţie. Îmi amintesc acum o farfurie zburătoare de carton, în interiorul căreia trebuiau să încapă două baloane umplute cu gaz de la ţeava aragazului. Farfuria trebuia să se-nalţe pe cerul serii şi să pară reală, mai ales că era şi luminată de un beculeţ alimentat de-o mică baterie. A doua zi după lansare aveam să citesc în ziare relatările martorilor oculari care ar fi jurat că au văzut deasupra Bucureştiului un OZN adevărat! Totul a rămas însă în faza de proiect. Am dus apoi, aproape pînă la capăt, o altă ispravă: o navă pe pernă de aer, tot de carton (de fapt, din foaie de bloc de desen), ce ar fi trebuit pusă-n mişcare de un motoraş cu elice. Cum de motoraş n-am avut bani, am plimbat o vreme nava cu mîna, zilnic, în sus şi-n jos, ca pe un fier de călcat, pe lada de la studio. Apoi, am inventat un perpetuum mobile: o elice din interiorul unui solenoid era rotită de curentul electric din bobină, generat de însăşi elicea respectivă, cuplată la un dinam. Era genial: elicea producea curentul care rotea elicea care producea curentul etc. N-a funcţionat. Am mai construit şi o rachetă micuţă cît o eprubetă, care trebuia să zboare propulsată de un amestec chimic. Deşi am potrivit bine substanţele, racheta a făcut doar clasicul "fîs" şi-a rămas imobilă pe postamentul ei.

Nu meşteream toate astea din cine ştie ce înclinaţie tehnică. Era pur şi simplu în aerul vremii. Toţi colegii mei construiau vaporaşe teleghidate, aeromodele, te miri ce altceva. Toţi îşi cumpărau cu sfinţenie revista Ştiinţă şi tehnică, în care inginerul Edmond Nicolau dezvăluia minunile fizicii, ale călătoriilor interplanetare, ale lumii atomului. În revista asta, ca şi în Minitehnicus, găseai tot soiul de scheme după care puteai construi aproape orice-ţi puteai imagina doar din carton, liţă, cîteva diode, cîteva rezistenţe... Hotărît, era o epocă optimistă, în care viitorul luminos al omenirii se baza, fireşte, ca-ntotdeauna, pe puterea sovietelor, dar şi, din ce în ce mai mult, pe electrificare... Mai am şi acum pe-acasă cîteva broşuri din seria "Trusa tehnicianului amator". Una dintre ele te învăţa (pe bune!) cum să-ţi construieşti singur un televizor! În fiecare joi mă sculam cu noaptea-n cap şi alergam pînă la chioşcul de ziare de la Tunari ca să-mi cumpăr Povestiri ştiinţifico-fantastice şi Clubul temerarilor. Le văd şi acum coperţile în faţa ochilor, iar titluri ca "Oriana, eu şi Gemmi 1, 2, 3" sau "Meteoritul de aur", sau "Răsare soarele pe Umbriel", care dumneavoastră nu vă spun nimic, mie îmi zbîrlesc şi acum părul de pe braţe de emoţie.

Multe-ar mai fi de spus despre acele vremuri. La un moment dat, ducîndu-mă la chioşc să-mi iau revistele, n-am mai găsit chioşcul! Fusese demolat, şi tot blocul de lîngă el, cel cu biblioteca "B.P. Hasdeu" şi cu alimentara, fusese pus pe rotile şi glisa, inobservabil, cu tot cu locatarii ieşiţi pe balcoane, către fundul scenei. Se lărgea şoseaua Ştefan cel Mare. În mintea mea, pe lîngă invenţii şi inovaţii, mai era şi o fată de pe Barbu Văcărescu, pe lîngă vila căreia treceam, melancolic, în fiecare zi, ca şi oarece veleităţi gazetăreşti: scriam singur, de mînă, un ziar al clasei, cu ilustraţii şi caricaturi, numit Răcnetul porcului înjunghiat. Ţinta atacurilor mele era, aici, un coleg poreclit Porcul, pe care-l trimiteam, în episoade succesive ale editorialului de pe prima pagină, în Alaska, în Groapa Marianelor, pe planeta Marte...

Terminasem clasa a şaptea cînd, după un eşec lamentabil în învăţarea stenografiei, ce ar merita povestit şi el cîndva, m-am apucat să-mi construiesc un tahistoscop. În Ştiinţă şi tehnică apăruse un şir de articole sub genericul "Curs de lectură rapidă". Dacă urmai cursul acela timp de cîteva luni (şi dacă îţi făceai, după indicaţiile tehnice din primul articol, un tahistoscop absolut necesar), ţi se garanta că viteza ta de lectură avea să crească de pînă la patru ori, fără ca înţelegerea textului să aibă de suferit, ba chiar dimpotrivă... Nu ştiu de ce m-a atras atît de mult acel articol, că doar citeam pe atunci cu o eficienţă rară. Nu apucam să iau de la bibliotecă o carte, că o şi duceam înapoi, spre uimirea şi nemulţumirea bătrînului bibliotecar. Bineînţeles, dacă citeam numai dialogurile!... Săream peste descrieri cu atît mai mult, cu cît tata-mi spunea mereu că "la descrieri se vede dacă un scriitor e bun" şi mă tot ameninţa că mă-ntreabă din cărţile citite, ca să vadă ce-am priceput. Înghiţeam cărţile, nu altceva, tăvălindu-mă de rîs sau izbucnind în lacrimi (la o carte fără coperţi despre care am aflat mult mai tîrziu că era "Tăunul"), fără să-mi pese cîtuşi de puţin de autor şi de arta lui. Mi-ar fi fost complet indiferent pe atunci dacă aş fi aflat că toate cărţile ies dintr-o fabrică de cărţi, la fel ca borcanele de gem. Prin urmare, la ce-mi trebuia mie să citesc mai repede, dacă tot citeam două cărţi pe zi în fiecare zi a vieţii mele? Nu ştiu, poate fiindcă văzusem filmul "Omicron", unde extraterestrul intrat în corpul unui om obişnuit frunzărea doar o dată ditamai enciclopedia şi o şi ştia pe de rost. Sau poate că pur şi simplu mi-a plăcut cuvîntul "tahistoscop", care şi-a păstrat multă vreme un prestigiu înalt în mintea mea, pînă a fost detronat de şi mai atrăgătorul "fenakistoscop". Ce era un tahistoscop? Asta nu era atît de important, în ordinea în care gîndeam pe atunci. Mult mai importantă era întrebarea: din ce era făcut? Am răsuflat uşurat văzînd că nu-mi trebuie decît eternul carton, nişte pioneze şi ceva elastic de la chiloţi, fiindcă ai mei nu-mi dădeau bani pentru motoraşe, tranzistori  şi alte lucruri mai complicate. Aşa că m-am apucat să-l construiesc şi-am pierdut cu asta o zi întreagă de vacanţă mare.

La sfîrşit arăta ca un fel de ghilotină: un panou pe care putea glisa, trasă în jos cu diverse viteze, o fereastră dreptunghiulară de carton. Pe panou era lipită o coloană de text (erau vreo patru din care aveai de ales: o cronică la un film, un articol despre cooperativizare, un fel de glumă din vreun almanah şi încă ceva, nu mai ştiu ce) peste care cobora ferestruica, în aşa fel încît ea lăsa să se vadă numai cîte un rînd din textul respectiv. Viteza de alunecare o reglai cu pionezele şi elasticul. La început, viteza trebuia să fie a cititului obişnuit, dar treptat ea se mărea, fiindcă ajungeai pînă la urmă, spuneau instrucţiunile, să citeşti tot rîndul dintr-o privire, fără să-l mai parcurgi cu ochii. Mă imaginam citind ca Omicron, devenind o legendă vie printre colegii mei: Cărtărescu dintr-a şaptea C, care-a citit toate cărţile!

Zis şi făcut. Aveam aparatul, nu mai urma decît să mă pun serios pe treabă (seriozitatea a fost încă de pe-atunci unul dintre cele mai mari defecte de caracter ale mele). La început a mai fost cum a mai fost, cu toate că pionezele săreau tot timpul şi aterizau pe covor, iar elasticul, fiert şi răsfiert la spălarea o dată cu lenjeria, era fragil şi se fărîma mereu sau se-ntindea ca guma de mestecat... Ferestruica totuşi glisa şi puteam citi ce se spunea acolo despre cooperativizare. Nu aveam probleme să-mi amintesc textul, fiindcă-l citisem oricum de o mulţime de ori înainte, fără fereastră. Curînd însă mi-am decupat singur alte coloane din cărţi sau ziare, mijind ochii ca să nu văd ce scrie-n ele, şi le-am lipit pe panou.

Totul mergea strună. Mi se părea că prind foarte uşor sensul lor, citind dintr-o privire fiecare rînd care apărea succesiv în ferestruică, aşa încît am început să sar peste etapele prescrise în articol, mărind în fiecare zi, cu de la sine putere, viteza alunecării ferestrei. Fugeau rîndurile în faţa ochilor mei de parcă ar fi fost unul singur, doar cu literele schimbîndu-se mereu ca la afişajele din gări. Între timp nu mai citeam nimic normal, ca să nu-mi obosesc ochii. Vreo lună de zile, cît a ţinut prodigiosul meu experiment, am avut acces la lumea textelor doar prin ferestruică, asemenea unui cavaler medieval prin viziera lui. Ziua înghiţeam ore-n şir texte din care spiritul (şi chiar litera) se evapora ca neofalina. Noaptea visam litere vîjîind prin faţa ochilor mei şi mistuindu-se-n beznă. După o săptămînă, firmele pe lîngă care treceam pe stradă: Alimentara, Încălţăminte, Pîine, Gostat, îmi deveniseră neinteligibile şi ostile. Iar cînd treceam serile, ritualic, prin faţa casei "iubitei" (am aflat mai tîrziu că oftasem, de fapt, toată vacanţa în faţa unei case greşite), numărul casei îmi zvîcnea în faţa ochilor, schimbîndu-se rapid ca zecimile de secundă la un ceas digital, iar pe plăcuţa de la colţ numele lui Barbu Văcărescu se transforma şi el, cu o viteză ameţitoare, în Grigore Alexandrescu, Heliade Rădulescu, Emanuel Elenescu...

Ajunsesem o ruină. Bulbii ochilor îmi zvîcneau din cînd în cînd în bufeuri rapide, atît de neplăcut că trebuia să mi-i opresc cu degetele. Şoapte ciudate îmi sunau în urechi, pronunţate însă prea repede ca să pot înţelege ceva. Nu mai puteam sta locului: tot ce mişca în jur îmi părea c-o face cu o viteză de formula unu. Dar tot nu m-am lăsat de tahistoscopul meu. Sigur, îmi spuneam, nu mă simţeam bine acum şi nu mai puteam citi nimic. Dar poate că aşa trebuia, poate că asta era o perioadă intermediară, necesară pînă la performanţa finală, cînd fiecare rînd, în ciuda vizibilităţii lui de o nanosecundă, avea să mi se întipărească limpede, pentru totdeauna, în memorie. Am perseverat. Ferestruica îmi cădea acum parcă direct pe ceafă, îi simţeam tăişul rece la fiecare reluare da capo a exerciţiilor de citit rapid. Rîndurile textului erau acum fluide şi evanescente ca fumul de ţigară. Se răspîndeau parcă în cameră, îmi intrau în ochi făcîndu-i să mă usture. Luase foc aparatul? Cînd îmi ridicam ochii, vedeam în negativ, pe peretele din faţă, sub tabloul cu insula Ada-Kaleh, sentinţe mai cumplite ca Mane, Tekel, Fares...

Spre sfîrşitul lunii, ai mei au observat, în sfîrşit, ceva necurat în comportarea mea şi m-au dus la dispensarul de cartier, la veşnica doctoriţă care mă ştia de mic, care-mi ciuruise de zeci de ori fundul cu baterii de penicilină şi streptomicină pentru orice strănut, şi care încă nu se obişnuise cu numele mamei: tot doamna Cărtănescu îi zicea... Nu mai ţin minte decît că numele doctoriţei, cusut cu aţă pe buzunarul halatului alb, a făcut atunci asupra mea o impresie cît se poate de neplăcută: era viu, se mişca încoace şi-ncolo pe pieptul ei ca un fel de şerpişori înfometaţi... Mi s-a făcut rău deodată, iar remediul a fost, fireşte, obişnuita injecţie.

Două săptămîni n-am mai suferit să văd ceva scris. Mi-am revenit apoi cu încetul, încercînd mai întîi (ca leac de sperietură) să ţin în palme, ca pe nişte tarantule hidoase, literele unui vechi alfabetar. Nu le puteam privi fără oroare. A devenea cu o iuţeală de viperă B, B devenea C, C se schimba în W... Le-au trebuit zile ca să se stabilizeze. Am putut apoi citi titlurile ziarelor, ignorînd tendinţa lor spre modificări perverse şi prevestiri sinistre. La începutul şcolii eram aparent vindecat, dar frica în faţa paginilor scrise mi-a rămas aceeaşi încă multă vreme. "Asta explică multe..." - parcă-i aud pe prietenii mei binevoitori de azi.

Aşa a fost cu bunul şi bătrînul meu tahistoscop şi cu cursul meu de citire rapidă. După aceea am intrat la liceu şi febra meşterelii mi-a trecut. Am căpătat alţi gărgăuni: muzici, faze... Visam să fiu baterist la trupa ce se înfiinţase în "Cantemir". Gărgăunii literari cred că mi-au apărut printr-a unsprezecea şi de-atunci au rămas fermi pe poziţie. Slavă Domnului, proza e arta lentorii, şi în privinţa scrisului, dar mai ales în a lecturii. Cu toate acestea, tahistoscopul nu mi se pare ceva cu totul demodat: ar putea fi încă un instrument ideal pentru cronicarii literari care scriu despre un roman pe săptămînă, şi uneori chiar despre mai multe. Nu e greu de făcut: carton, pioneze, elastic de la chiloţi...

Foto: Cosmin Bumbuţ