Fapte

(aparut în Dilema, nr. 265, 27 februarie - 5 martie 1998, Tema numărului: Eminescu)

În copilărie era „mic şi îndesat”¹, foarte negricios, ca toţi fraţii săi. La Cernăuţi avea o frică patologică de stafii².
Adolescent, „era un tînăr sănătos ca piatra”, care la scaldă „punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înnot”³.
La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64 - 1,65 m), cu „musculatura herculitană”⁴ şi deosebit de păros: „Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”⁵. Avea platfus la ambele picioare. În timpul episodului ardelean „avea aparenţa unui om vagabund” (Grigore Dragoş). N. Densuşianu se sperie de el: „O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci în adevăratul înţeles al cuvîntului, curgeau zdrenţele de pe el”. Era pe atunci „un tînar cu faţa negricioasă, cu ochi mari deschişi, cu un zîmbet pe buze”⁶.

După zece ani, Mite Kremnitz îl priveşte cu detaşare: „Mai mult scund decît înalt, mai mult voinic decît zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţisarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire”. Primul dejun luat împreună o şochează: „la masă, mîncă cu zgomot, rîse cu gura plină, un rîs care îmi suna brutal... Un om cu totul lipsit de maniere”. Rîsul său, de altfel, era proverbial printre amici: „rîdea mult, cu lacrimi şi zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci rîsetele îi erau deseori oarecum scandaloase”⁷. Mite revine de mai multe ori la un amănunt: „O mînă mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată”.

Abuza de excitante: cafea şi tutun. Pîna în 1883 nu a băut exagerat. Viaţa îi era complet dezordonată: „Uneori era atît de adîncit în lucru, că scria pînă foarte tîrziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cina, ci trimetea pe cineva să-i cumpere pîine, brînză, o sticla de bere şi lucra mai departe. Cînd veneau apoi colegii săi acasă, aflau în cameră un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt şi de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu nu îl puteau zări prin norii de fum”⁸. Ducea, prin urmare, „un fel de viaţă de boemian”⁹. Avea voce de tenor şi îi plăcea să fredoneze. La „Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul „simpatic, sonor şi cadenţat”¹⁰. Cînd recita, „el ridica totdeaună ochii cu duioşie spre podele”. Folosea numeroase cuvinte germane şi pronunţa germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Înjura într-un singur fel: „Tu-i neamul nevoii!”.

Nu arăta în nici un fel a poet. Toţi cei ce-l cunoşteau din scris sînt dezamăgiţi cînd îl întîlnesc: „În general Eminescu era tăcut, gînditor... Figura lui cea plină şi dulce de mocan respira blîndeţea... Nimic nu te putea face să ghiceşti în el pe marele poet”¹¹. „Eram atît de decepţionată – scrie şi Mite Kremnitz –, încît mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea... unde-i poezia?” Russu-Sirianu îl întîlneşte în 1882. Şi-l imaginase ca pe un „Făt-Frumos din basme”. Cunoaşte în schimb „un bărbat cu înfăţişare neobişnuită, cu privirea ostenită, tristă şi dreaptă, pîlpîind sub pleoape grele, vădit pretimpuriu îmbătrînit, cu umerii trişti, puţin adus de spate, cu gura amară, stufită de o mustaţă neîngrijită, cu chipul palid brăzdat şi barba uitată”.

Veronicăi îi spunea Nicuţa, iar ea, lui – Titi. Colegii îi ziceau Emin sau Eminache.

Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodată (singura sursă, necreditabilă, este sora lui, Harieta). Boala sa mintală nu a fost paralizia generală progresivă, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac-depresivă ereditară, aşa cum i s-a pus, de fapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Întreaga viaţă a fost un cicloid, pendulînd între extreme: „Vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru”¹². Frapă combinaţia de modestie şi (hiper)conştiinţă a valorii sale: „Acest amestec straniu, de sfială şi trufie, îl făcea susceptibil, iritabil, solitar. Toată atitudinea sa în societate ca şi în literatură părea a zice: „noli me tangere”¹³. Ştia perfect cine este: „Eminescu nu este un vanitos mărunt, de felul celor care abundă în lumea literelor, are însă un sentiment înaintat despre sine şi nu mai este îndoială că se socoteşte cel mai mare poet al vremii”¹⁴. „Eu am fost, sînt şi voi fi”, îi spune el, la 25 de ani, unei tinere¹⁵.

Simptome fizice bizare l-au însoţit toată viaţa. Otita de la 12 ani recidivează la 20 şi 30. Picioarele sînt acoperite de ulceraţii. Cauza morţii va fi nu nebunia, ci o endocardită învechită. Dar înspăimîntătoare cu adevărat sînt simptomele psihice care au precedat boala mintală, datorate probabil sumernajului intelectual din vremea cînd scria la Timpul („această masturbaţie intelectuală”¹⁶): „Pe un scaun, gîrbovit, cu capul în pămînt, Eminescu părea propria sa umbră... Ce privire stinsă! Cît e de palid... Ce mişcări chinuite avea. Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriaşă. Cu buzele în amara frămîntare, măcina încet firele mustaţei, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit încet şi greu grumazul... şi privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care şi-a frînt picioarele şi aşteaptă să moară... Deodată, ca scuturat de friguri, sălta din şold şi braţe, mă loveşte cu capul. Se sfredeleşte din mijloc şi se opreşte o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sînt? Pleoapele ridicate în sus au pierit înghiţite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neacă. Îşi izbeşte pumnii în tîmple... Deodată s-a întors, şi-a înfipt mîinile în păr, ochii se cască într-o spaima grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat... Aud un şoptit cumplit. Cumplit şoptit: - Smulge-mi capul!”¹⁷ Alteori discursul i se curma subit: „povestea multe şi cu haz, deodată însă el se opria de a mai vorbi, lăsa în jos buza inferioară şi nici un cuvînt nu mai putea scoate din gură.”18 Ştia bine ce avea să urmeze: „Şi... deodată îl scutura o cutremurare. Bustul tresălta, capul se proiecta în sus, ca pe un resort. Fruntea se încreţea, sprîncenele se strîngeau, tot chipul se deforma într-o haină crispare. Cu ochii albi de spaimă privea scurt, cu alarmă, înapoi... Desigur şi el simţea că se pierde. Se prindea repede cu palmele de fălci, se încorda, parcă să oprească o alunecare. Şi ochii i se lăsau pe spate, ca o cădere, ca o răstignire.”¹⁹

Cu o lună înainte de prima criză Maiorescu ştie. Cu o săptămînă înainte, la Union, poetul îi spune lui E. Ocasianu: „Eu mă apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţi grijă de mine.” Totuşi, pînă în ultima zi, el scrie la „Timpul” şi redactează scrisori perfect coerente (ceea ce ruinează diagnosticul de PGP luetic).


Prima criză este maniacală şi durează trei luni. Următoarele vor fi predominant depresive. În ultimii ani ai vieţii destructurarea morală e totală, iar corpul se distruge cu desăvîrşire. Poetul e altul, de nerecunoscut. Dar, pentru că abia în acei ani celebritatea sa depăşeşte micul cerc al „Junimii”, mulţi şi-l vor aminti doar în acea ultimă, sfîşietoare ipostază: „Cînd l-am văzut atunci, nu-l mai recunoscui pe poetul de odinioară... El era micşorat, scăzut sufleteşte... Intra şi stătea în mijlocul cunoscuţilor într-un mutism complet, într-o absenţă totală de inteligenţă şi voinţă.”²⁰ Chiar şi în această stare, însă, pare conştient de soarta sa: „La ce să mai porţi prin lume un om mort!”, îi spune lui Vlahuţă, care vroia să-l ia cu el la ţară. Închis în repetate rînduri, forţat, pentru tulburarea liniştii publice, manifesta în cele din urmă gatism şi tendinţe clastice. După un şir de sincope, inima îi cedează.

Autopsia revelează un adevărat „om al durerii”: „Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţă grăsoasă a ţesutului muscular... degenerescenţă grăsoasă s-a găsit în acelaşi stadiu şi la ţesuturile ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare ipertrofică şi degeneraţiune.” Alcoolismul şi supradozele de mercur au fost cauzele principale. Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderenţe meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stîngă era mai dezvoltată decît cea dreaptă. Lobii fontali erau hipertrofiaţi²¹.

Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat şi „a trebuit să fie aruncat în lada cu rămăşiţe, frunze şi ingrediente...”²²
___________________________

1. Th. Stefanelli, 1861. / 2. Th. Stefanelli, 1909. / 3. Ștefan Cacoveanu, 1904. / 4. Matei Eminovici, 1886. / 5. Idem. / 6. N. Densușianu, 1899. / 7. Stefanelli, 1909. / 8. Idem. / 9. Maiorescu, 1894. / 10. Iacob Negruzzi, 1889. / 11. Al. Ciurcu, 1911. / 12. Caragiale, 1889. / 13. Slavici, 1909. / 14. G. Panu, 1908. / 15. S. Tautu, 1909. / 16. Eminescu, 1878. / 17. V. Russu-Sirianu, 1969. 18. S. Secula, 1899. / 19. V. Russu-Sirianu, 1969. / 20. N. Petrașcu, 1892. / 21. Dr. Alexianu şi Sutu, 1989. / 22. Dr. Ion Nica, 1972 (din a cărui carte, Eminescu, structura somato-psihică, am preluat o parte din date).

Foto: Cosmin Bumbuț.