Un român la Bruxelles (sau la Haga?)

(Apărut în Dilema veche, nr.477 3-9 mai 2002)

Bineînţeles, stînd la coadă la aparatul de cafea, cu nasul proptit între omoplaţii geneticianului maghiar de reputaţie internaţională, m-am luminat tot la faţă cînd l-am văzut pe Predrag apărînd în uşă. La-nceput nu-l putusem suferi, ba chiar, după primul lunch în comun cu noii mei colegi, îi spusesem Ioanei că e printre ei un tip care seamănă perfect cu odiosul V. (care la rîndul lui seamănă cu Piru la tinereţe). Predrag călcase în primele zile în toate străchinile posibile: stînd lîngă Judith, o specialistă în teorie muzicală, îi spusese că el nu crede că femeile sînt creative. Pe o unguroaică o întrebase de ce compatrioatele ei au reputaţia de a fi "focoase". Vorbea la nesfîrşit, într-o engleză bolovănoasă, punea întrebări indiscrete, făcea afirmaţii politice tranşante, uitînd că la masă cu el erau un arab şi vreo doi israelieni, iar pe bietul etnolog american l-a făcut să roşească literalmente întrebîndu-l la ce-i foloseşte brăţara fină de aur de la mîna stîngă. Toţi se crispaseră la-nceput, însă fireşte că nu intraseră în vreo polemică serioasă peste farfuriile cu gulaş. Aceşti oameni de lume îşi zîmbeau unul altuia chiar şi-n mijlocul unei controverse, şi pînă şi cea mai tăioasă, în conţinut, replică, şi-o începeau cu "Aveţi perfectă dreptate, dar..." Cel mult, din cînd în cînd, după ce Predrag vorbea, se lăsau momente stînjenitoare de tăcere. Dar nici măcar de ele nu-şi dădea seama bietul băiat, care, vesel şi combativ, îi dădea înainte cu vorbăria aceea fără sfîrşit.

Foarte repede ne-am dat seama însă despre ce era vorba. Predrag era de fapt foarte dulce, un om de o ingenuitate rară, care, în ciuda temei lui de cercetare pentru care obţinuse bursa la "Collegium Budapest" şi care, ironie, se referea tocmai la stereotipuri în relaţiile inter-etnice, era pur şi simplu un ciucure de clişee, de prejudecăţi absurde, pe care le purta cu el cu aceeaşi nepăsare voioasă cu care un căţel îşi cară puricii, scărpinîndu-se din cînd în cînd şi azvîrlindu-i peste cei din jur. Era pentru prima dată cînd ieşea din ţara lui, deşi avea aproape treizeci de ani, şi-şi închipuia probabil că poţi transfera pălăvrăgeala nonşolantă de la o bere, din Belgradul natal, în mediul acela artificial, antiseptic şi extrem de corect politic (pentru că nici nu se poate altfel în comunităţile internaţionale) unde se pomenise dintr-o dată. Acest băiat, şi-au dat seama curînd cu toţii, putea fi stîngaci, gafeur, sîcîitor, dar nicidecum bădăran, agresiv sau intolerant, cum păruse la început. De fapt, aducea mereu la masă (masa comună obligatorie, care devenea curînd o corvoadă groaznică, pentru că după cîteva zile nu mai aveai ce să discuţi nici cu matematicianul rus din dreapta, nici cu filozoful german din stînga, şi pe de altă parte te săturai să vezi toţi ochii-ndreptaţi asupra ta de cîte ori venea vorba despre România) un fel de exaltare, de bucurie iresponsabilă la care nu se putea să nu răspunzi la fel. Din cel mai penibil tip la prima vedere, într-o săptămînă Predrag devenise unul dintre colegii cei mai populari, un fel de nebun al regelui pe care nimeni nu se mai supăra.

"Hi, Mirsea!", m-a salutat ca de obicei, aşezîndu-se şi el la coadă cu o ceaşcă goală în mînă. "Che face?", m-a-ntrebat apoi, închipuindu-şi că vorbeşte româneşte, şi, ca de obicei, şi-a răspuns singur: "Bine!" L-am întrebat şi eu, cu singurele cuvinte sîrbeşti pe care le ştiam (de la vărul meu din Banat, care-şi cumpăra blugi de la sîrbi în talciocul din Timişoara): "Ama iţa?" (ai pantaloni?). Am început să rîdem şi, după ce ne-am umplut ceştile cu cea mai minunată cafea pe care am băut-o vreodată, ne-am întors la măsuţă, unde am găsit formaţia noastră obişnuită: Antonio, un arheolog italian care recita cui vroia şi cui nu vroia din poezia greacă antică, dar cu o voce de scapet atît de comică încît efectul era invers decît cel dorit de el, Dubravka Ugresic, faimoasa autoare croată, şi etnologul cu brăţară, american de origine maghiară, cu un nume imposibil de ţinut minte: Akos? Agyo? Eram după o masă grea, nu ne venea să ne ridicăm şi prelungeam oţios desertul şi cafeaua. Predrag nu ne-a lăsat să lîncezim, totuşi, ci a continuat o discuţie despre clişeele de tipul "cum e sîrbul, cum e ungurul, cum e rusul" etc., discuţie la care, de fapt, nici înainte nu participase decît el însuşi. La măsuţa de alături, unguroaica "focoasă" trăgea cu urechea, şi nu degeaba, căci i-a mai fost dat să audă o dată cît de bune la pat sînt semenele sale. "Probabil că stereotipul unguroaicei focoase", perora Predrag, "a apărut pentru că populaţiile din preajmă, ca românii de pildă, erau rurale, tradiţionale în sexualitate, şi dacă un român a avut o dată de-a face cu o unguroaică, a rămas probabil uimit şi scandalizat de nemaipomenitele lucruri pe care ea i le-a arătat, obişnuite într-un mediu urban, dar care nu erau cunoscute în mediul lui ţărănesc de acasă..." Ca de obicei, cei de la masă n-au intrat în joc, se uitau pe undeva prin tavan, ronţăiau o napolitană... După cîteva clipe, însă, pe neaşteptate (căci nu scosese o vorbă pînă atunci de la-nceputul mesei), Dubravka a rupt tăcerea pe tonul ei uşor visător, uşor afectat, făcînd ca toţi să se-ntoarcă brusc către ea: "Am cunoscut o dată un român..." După care, ca o actriţă, a-nceput să rîdă singură, cum făcea întotdeauna cînd se pregătea să spună ceva amuzant. Dubravka vorbea rar la masă, şi niciodată despre vreme sau despre alte subiecte neutre. Ea era scriitoare şi trebuia ca asta să se vadă. Spunea cîte-o poveste, uneori avînd un nucleu tragic, alteori doar amuzantă, mereu însă cam elaborată, de parcă ar fi scris-o înainte s-o povestească. Cu toate acestea, avea farmec, vorbea o engleză minunată şi reuşea să prindă atenţia celor de la masă.

Eram, cred, la Bruxelles (sau la Haga?), la un congres al scriitorilor europeni. Lume multă şi foarte bună, Konrad, Esterházy, Robbe-Grillet... Am vorbit atunci mult cu Günther despre globalizare şi efectele ei culturale... Günther Grass, ştiţi... Conferinţa a trecut şi iată-ne în ultima seară, la obişnuita recepţie fastuoasă de încheiere unde toată lumea bea, se întreţinea, toţi rîdeau în hohote, uşuraţi că mai bifaseră un eveniment (nu degeaba ne numea Köstler pe noi, ăştia, abonaţii congreselor, call-girls...). Stăteam în înghesuială, cu o farfurie în mînă, şi mă amuzam foarte tare, plimbîndu-mi ochii peste suta de inşi în haine festive. Cînd, văd undeva într-un colţ, stînd singur şi posac, un om... ce să zic? un bărbat brunet, între două vîrste... singurul care nu participa la animaţia generală. Mai tîrziu mi-am blestemat inima caritabilă, care m-a făcut să mă-ndrept spre el, cu cel mai fermecător zîmbet social al meu, ca să-l salvez, să-l atrag şi pe el în mijlocul nostru. Bietul ins, putea avea vreo problemă, să-şi fi pierdut portofelul, să-l fi părăsit nevasta sau inspiraţia, cine ştie? Pur şi simplu, nu suportam ideea să văd pe cineva nefericit în veselia generală. Dar cum m-a văzut înaintînd spre el, hotărîtă, cu rochia înfoiată şi farfuria în care măslinele se legănau periculos, omul s-a tras înapoi, a-ntins palmele în faţă, cu degetele răşchirate şi mi-a strigat de la distanţă: «Doamnă, vă rog să nu vă daţi osteneala cu mine! Sînt un om mizantrop şi antipatic! Dacă urăsc ceva pe lume e socializarea! Mă simt bine numai singur!» Iar apoi, văzînd că totuşi rămîn, din inerţie, pe traiectorie, şi-a aruncat disperat, cu voce stinsă, ultimul argument: «Oricum, n-are rost să conversaţi cu mine, pentru că sînt complet neinteresant. Aşa că, vă rog, nu insistaţi. Lăsaţi-mă-n pace!» Vă imaginaţi cum am rămas... Mi s-a şters surîsul de pe buze, dar tot n-am cedat. Firea mea mămoasă, nefericita... Ştiţi cum mîrîia la-nceput? Parc-aş fi venit să-l tai! L-am luat cu blîndeţe, am căutat să-l liniştesc şi am aflat pînă la urmă că e scriitor român, trimis pentru prima dată afară de nu ştiu ce uniune. Vorbea frumos franţuzeşte, dar îi tremura paharul în mînă cînd vorbea cu mine. Oricît m-am străduit, n-am reuşit să-l aduc printre ceilalţi. Cînd l-am luat de braţ, s-a apucat strîns de banchetă. L-am lăsat acolo înfoiat ca un arici, retras în cotlonul lui de umbră. Vreo două ore, pînă am plecat, m-am tot uitat la el din cînd în cînd: era tot acolo, golind pahar după pahar, cu ochii-n pămînt (cînd nu arunca vreo privire duşmănoasă, de urs, la cei ce "socializau" tot mai relaxat). Ha, ha! Ce ciudat: mi-a stricat atunci tot cheful de petrecere, şi totuşi, de cîte ori îmi aduc aminte şi-l văd din nou cum se uita pe sub sprîncene din bîrlogul lui, mă bufneşte rîsul... «Sînt un om antipatic, doamnă! Plecaţi de lîngă mine, doamnă!» Credeţi-mă că n-am mai văzut aşa specimen..." Apoi adăugă, privindu-ne triumfător: "A fost singura mea experienţă de pînă acum cu un român!"

Ca de obicei, după hohotele de rigoare, în care Akos sau Ajos excela, privirile s-au întors spre mine. Ia să vedem, ce zice românul de serviciu? Şi românul se strădui, şovăitor, să găsească vreo ieşire: "Well... De fapt, cred că se vede aici diferenţa dintre români pe de-o parte şi unguri, polonezi, sau chiar sîrbi pe de alta, care au umblat chiar şi în timpul comunismului prin toată Europa. Românii nu au putut ieşi din ţară, au fost zeci de ani încuiaţi în ghetoul lor... Nu au putut schimba ideile, nu au avut termeni de comparaţie, nu au putut deveni oameni de lume. Fiindcă şi asta se învaţă... Primele contacte cu lumea liberă au fost penibile chiar şi pentru cei mai dezinvolţi şi mai adaptabili dintre noi. Toţi avem amintiri ruşinoase despre primele noastre ieşiri peste hotare, cînd am rămas blocaţi în WC-urile cu plată din aeroporturi, am făcut frigul zile-n şir pentru că n-am ştiut să deschidem caloriferul, în conversaţii am «călcat pe bec» spunînd lucruri tabuizate în lumea vestică... Am devenit, sau am crezut că devenim astfel ţinta nedumeririi şi antipatiei tuturor... Unii dintre noi pur şi simplu n-au reuşit să depăşească această..." "Au mai fost vreo doi români pe-aici înaintea ta", mi-a tăiat însă vorba unguroaica de vizavi. "Unul nu ieşea niciodată în oraş ca să nu dea banii pe biletele de autobuz. Altul, un istoric, era de un naţionalism insuportabil, ţin minte că l-am dus să vadă Parlamentul, pe malul Dunării. Cînd l-a văzut, s-a înverzit la faţă şi m-a întrebat cîte mii de iobagi români au trudit la ridicarea lui. Asta-l interesa pe el. M-a mai informat că Matias Corvinul şi Janos Hunyadi au fost români şi că portul nostru popular e românesc şi cîntecele noastre (chiar şi ceardaşul!) sînt tot româneşti... Şi doar era oaspetele nostru, aici, la Collegium... Tu, Mircea, şi Ioana sînteţi pur şi simplu primii români normali pe care i-am întîlnit..." A accentuat "normali" şi m-a privit ca şi cînd mi-ar fi dat un premiu fabulos. Se aştepta acum la recunoştinţă. "Da, sîntem cîţiva şi de-ăştia", am zis, încercînd să par că glumesc...

Cafeaua mi s-a părut deodată cam prea amară, comesenii cam prea tăcuţi, noroc că Predrag rămînea la fel de naiv şi de voios. Am plecat împreună, lăsîndu-l să sporovăiască vrute şi nevrute în timp ce coboram scările monumentale ale cetăţii Budei, cu panorama marelui oraş de dincolo de Dunăre, dominată de Catedrala St. Istvan, în faţa ochilor. Cînd am ajuns la rezidenţa noastră de cărămidă, nou-nouţă, ne-am despărţit strîngîndu-ne mîinile în faţa uşii lui. "Che face? Bine!", mi-a mai zis şi a intrat, împingîndu-şi cei doi copii, care-i ieşiseră în întîmpinare, spre adîncul apartamentului.