„Dacă reuşesc să termin Orbitor 3, mi-am plătit biletul...”

Apărut în Dilema veche, nr. 114, 31 martie 2006

- dialog cu Mircea CĂRTĂRESCU -

N. red.:  În plină campanie anti-Cărtărescu, reluăm acest "Divan" cu Mircea Cărtărescu din 2006, cînd scriitorul era, ca şi acum (dar parcă nu aşa sistematic), supus unor atacuri fără sens. Nimic nou pe lume, nu?

Succesul cărţilor şi miturile intelectualilor 

Simona Sora: Aş începe discuţia din "actualitatea fierbinte", adică de la cartea De ce iubim femeile, cel mai mare succes al unui autor român de astăzi. A fost atacată în ultima vreme, astfel încît, recent, a apărut un articol al lui Ioan T. Morar, "Luaţi labele de pe Cărtărescu". Şi Mircea Mihăieş a scris un articol împotriva celor care te-au atacat. Ai nevoie de apărare? 

Sper că nimeni nu-şi imaginează că i-am "năimit" eu să scrie. Cred că, de fapt, nici un autor nu are nevoie de apărare. Eu, personal, nu am răspuns niciodată cuiva care a scris bine sau rău despre cărţile mele. Prietenii mei Biju şi Mircea au fost probabil sincer supăraţi de un articol al lui Virgil Podoabă, care spunea că

e o carte jenantă, ceea ce nu e de fapt nici o problemă, chiar dacă erau acolo expresii de genul "Cărtărescu, un mic poet de primă mînă" şi altele la fel, care ţin de pamflet. În rest, nu ştiu ce să zic. Oamenii ăştia aşa au simţit, că e cazul să aibă o atitudine. 

Alex. Leo Şerban: Mie mi se pare că problema nu este legată strict de tine. Tu eşti, evident, un tip foarte vizibil. Asta este o prejudecată destul de larg împărtăşită în zona culturală: în momentul în care un artist are succes, el automat devine suspect .

E un "cordon sanitar" care se formează în jurul lui, cred că e foarte omenesc să fie aşa. Asta se întîmplă peste tot şi în toate timpurile. Chestiunea asta, a notorietăţii care la un moment dat ajunge prea mare, este jenantă pentru toată lumea. Inclusiv pentru cel care capătă această notorietate. Cineva a spus că succesul este întotdeauna o neînţelegere. De fapt, este nesănătos pentru o cultură ca un ins, doi sau trei să iasă mult mai tare în evidenţă decît ceilalţi, mai ales pe criterii care nu sînt intrinsec estetice, ci care ţin de vînzări, de traduceri, de filme făcute după scrierile lui etc.

Alex. Leo Şerban: Intrăm în economia de piaţă inclusiv la nivelul cărţilor şi al produsului artistic. Asemenea reacţii de respingere a ideii de succes exprimă o neadaptare la nişte reguli care sînt, pînă la urmă, regulile jocului în care am acceptat să jucăm: faptul că începi să ai succes, că vinzi, cîştigi, este un lucru absolut normal... 

Aici sînt mai multe confuzii. La noi încă funcţionează cîteva mituri - unele dintre ele cu o anumită justificare. Este mitul scriitorului care stă deoparte, care scrie numai pentru el însuşi şi, eventual, pentru cîţiva prieteni, căruia trebuie să i se smulgă textele din mînă ca să fie publicate - şi pe care nu-l interesează succesul în nici un fel. Marginal şi ignorat în timpul vieţii, după moarte e descoperit şi devine propria sa statuie. Acest mit funcţionează strîns conectat cu altul, şi anume că orice autor care vinde foarte mult din cărţile lui se prostituează, îşi comercializează talentul, ajunge un Dan Brown sau un Coelho, un autor prost care vinde mult. Conectîndu-se cele două mituri, s-a ajuns la un fel de simplificare a vieţii culturale: unii scriitori au succes acum, lor le aparţine prezentul superficial, dar mîine nu vor mai fi nimic sau foarte puţin (Cezar Petrescu, în cel mai bun caz), pe cînd alţii, care au fost obscuri în timpul vieţii (Blecher, de pildă), devin ulterior nemuritori. Este, după părerea mea, o privire simplistă a vieţii culturale pentru că în toate epocile au existat şi exemple de un fel, şi exemple de celălalt fel. 

Mircea Vasilescu: Acum vreo doi ani, Editura Polirom a publicat cîţiva prozatori tineri, i-a promovat intens şi, din cîte ştiu, ei au fost rentabili din punct de vedere comercial. Prin asta, a fost infirmată prejudecata curentă a celor mai multe edituri, care se fereau să publice debutanţi pentru că "ies în pierdere". Iată un caz "de manual" care arată că, "intermediaţi" cum trebuie în drumul lor către public, autorii pot avea succes, chiar fără să fie "nume mari". Mă tem însă că lumea noastră culturală nu este obişnuită cu asemenea instrumente moderne ale marketing-ului...

În perioada de tristă amintire, bursa valorilor culturale funcţiona la modul ideal: nu exista decît piaţa bunurilor simbolice. Ţin minte că, la Cartea Românească, nimeni nu se întreba cîte cărţi s-au vîndut. Cărţile puteau foarte bine să stea şi în depozit. Existau critici care validau sau invalidau cărţile şi asta era tot. Dacă un critic spunea că eşti bun - erai bun, puteai să nu vinzi nici o singură carte. Acum, mecanismul validării a clivat în două niveluri. A rămas o insulă mică de validare estetică - revistele literare, critica (atît cît mai funcţionează) - în centrul unui ocean de validare "capitalistă" a artei. Televiziunile, radiourile, presa cotidiană care are pagină culturală nu te fac scriitor valoros, dar te validează ca un fel de vedetă mediatică. Apare o schizoidie între mica piaţă culturală, cea de prestigiu, unde ai un anumit nume, o cotă, o imagine printre confraţi, şi piaţa "comercială" foarte mare dimprejur, care, deşi superficială, are totuşi o putere zdrobitoare. Fiecare scriitor este supus tensiunii dintre aceste două pieţe. Şi cred că sîntem abia la începutul fenomenului. Se pare însă că, încetul cu încetul, insula "normalităţii" culturale va fi erodată de oceanul mediatic din jur. Experienţa occidentală ne arată că puterea simbolică a revistelor pur literare este din ce în ce mai mică, pe cînd puterea managerială sau de imagine a pieţei este tot mai mare. 

Citiţi integral Divanul Dilemei vechi cu Mircea Cărtărescu aici.

Fotografie de Marian Iliescu.