Too much monkey business

(Articol apărut în Dilema, nr. 517, 17-23 ian. 2003)

Cum pur şi simplu habar n-am cine mai sînt astăzi idolii, am întrebat-o pe fiică-mea, care, avînd cincisprezece ani, ar fi putut să fie mai în temă. "Păi, nimeni", mi-a răspuns ea, lăţită pe fotoliu şi gîfîind, fiindcă dansaserăm vreo jumătate de oră pe Chuck Berry ca nebunii. "S-a terminat cu idolii. Acum e-nghesuială mare în topuri, unii intră, alţii ies, colegîştele mele fredonează azi din A.S.I.A., mîine din Ca$$a Loco, dar nimeni nu mai are un cult pentru careva. De fapt, aproape toţi ăştia de pe Atomic sînt nişte loseri". "Dar nu mai sînt inşi, totuşi, care să aibă fani? Uite, Eminem scoate tot timpul..." "Derbedeul ăla?" "Cum, mie mi se pare drăguţ..." "Ăla drăguţ!!!?" Grimase de dispreţ şi blazare au însoţit şi celelalte nume pe care le-am aruncat, în disperare de cauză (ce-o să scriu în Dilema?). Loseri par a fi şi B.U.G. Mafia ("Ce-mi vii, tati, cu cadavre ambulante? Ăştia sînt duşi de mult..."), şi Ştefan Bănică junior (deşi pe la patru ani fusese amorezată lulea de el. "Cum îl cheamă pe iubitul tău, Ionuţa?", o întrebam în glumă, iar ea, cu cea mai mare seriozitate, răspundea dintr-o suflare: "ştefanbănicăjunior!"), şi o mulţime de fotbalişti, actori, comici, prezentatori, toţi gratulaţi de vocile îngroşate, din off, de la televizor, cu titulatura de VIP-uri. "O sută cincizeci de VIP-uri vor sta la dispoziţia dumneavoastră în această emisiune!" se spunea într-o reclamă. Slavă Domnului, mi-am zis, tînăra generaţie mai are, în ciuda aparenţelor, un strop de bun-simţ.

Într-adevăr (lăsînd-o acum pe Ioana să se odihnească după scurta ei apariţie special guest star), se pare că ne înşelăm cînd ne închipuim că, astăzi, televiziunea - pe care-am crezut-o mereu un fel de religie - mai poate genera adulaţie. Pe cînd zeităţile propovăduite de ea erau puţine şi hieratice - Elvis, Jean Marais, Pele, Fernandel, Pîslăriţa -, mulţimi de credincioşi dădeau roată televizorului ca unei Kaaba sacre. Populaţii întregi venerau, de-a lungul şi de-a latul lumii locuite, aceiaşi, foarte puţini, idoli. Ei durau mult - uneori mult după moartea lor -, păreau neschimbători şi de neînlocuit asemenea marilor divinităţi, creatoare ale cerurilor şi pămîntului. Generaţia mea a văzut doar cîte un film şi un serial TV pe săptămînă. Şi doar o emisiune de varietăţi ("Cu mască, fără mască"). Filmele, în oraş, se schimbau la o lună o dată. Cine n-a văzut "Comoara din lacul de argint", în care Pierre Brice făcea pe apaşul? Toată naţiunea vedea şi comenta a doua zi aceleaşi spectacole. Cum să-ţi închipui lumea fără Anthony Quinn? Ce-ar fi fost fotbalul fără Mopsul (Florea Dumitrache), sau fără Gerd Müller? Muzica fără Aurelian Andreescu? Idolii erau pe atunci idoli, nu VIP-uri. Era ca în bancul cu Nea Nicu, care coboară cu elicopterul în creierii munţilor, unde un cioban îşi păştea oile. Ciobanul se uită o clipă prin el şi trece mai departe. "Nu mă cunoşti?" "De unde să te cunosc, domnule?" "Cum, păi pe mine mă cunoaşte o lume întreagă, eu sînt ăla care e toată ziua la televizor, la radio, în ziare..." Baciul se uită la el mai bine: "Aoleu, Dobrine, ce-ai mai îmbătrînit..." Vechea televiziune naţională, alb-negru, te zeifica.

Astăzi, televiziunea prin cablu (printre alte dezvoltări mediatice cu efecte secundare perverse) s-a-ntors, paradoxal, împotriva vocaţiei acestei instituţii de a genera idoli. Marilor religii (aproape) monoteiste le-a luat locul puzderia de secte mărunte, fiecare cu teogoniile lor, cu sistemele complicate şi caduce de very important persons ce se aglomerează ca divinităţile pe faţadele templelor din Indochina. Perspectivele dispar, figurile par încălecate arbitrar şi grotesc, istoria se rescrie permanent, figuri care par emblematice sînt împinse rapid şi programatic spre margine, pentru că altele şi altele trebuie să eclozeze. Într-un sezon sînt fumate vedete care ar fi ţinut altădată două decenii. Nimeni nu mai pare azi de neînlocuit. E foarte ciudat: pare că sistemul de VIP-uri (adică acele persoane care apar des la televizor) al lumii de azi a devenit contraproductiv prin supralicitare şi lipsă de credibilitate. Pentru că toţi sînt vedete, pentru că într-o singură emisiune pot fi aduse "o sută cincizeci de vedete", pentru că tu însuţi poţi fi vedetă (la "Big Brother", poate cea mai monstruoasă idee de show apărută vreodată, căci e un experiment de control asupra persoanei umane care i-o distra pe occidentali, dar pe care noi o ştim bine: am avut emisiunea asta, zilnic, timp de patruzeci de ani), nu mai există, de fapt, vedete. VIP-ul este un demon mărunt emanat de medii din disperarea de a nu mai putea produce zei.

OK, dacă aşa stau lucrurile în entertainment, sînt ele oare altfel în lumea "serioasă", culturală, ştiinţifică etc.? Cine sînt, azi, idolii culturii româneşti? Ei, aici legătura cu televiziunea e niţel mai slabă. Şi tocmai din cauza asta, la o primă aproximare, am putea zice că, aproape prin definiţie, această zonă se află într-o mare umbră. Pentru oamenii tineri, scriitorii, filosofii sau oamenii de ştiinţă nu sînt vedete. Cel puţin pînă nu ajung să aibă plete cărunte zbîrlite, să scrie pe tablă E=mc2 şi să scoată limba din răsputeri. Am întîlnit foarte rar inşi care să-şi fi făcut un idol dintr-un scriitor. Cînd eram adolescent şi mergeam la cenaclul liceului "Cantemir" am cunoscut acolo o faună ciudată şi interesantă: genialoizi de toate felurile care n-au mai făcut, apoi, niciodată literatură. Între ei era un oarecare Paul, care de-atunci mi-a mai ieşit în cale, din timp în timp, pînă azi. E mereu ceva pe undeva în zone culturale atipice, "underground". Pe atunci era Marxist înfocat (aţi fi crezut că existau marxişti sinceri în anii '70 la noi? Uite că existau, chiar printre puşti) şi avea o mare pasiune, un fel de monomanie de fapt. Era un fan Matei Călinescu. Dar un fan cu năbădăi, cum numai Beatles-ii trebuie să fi avut. Ştia Zacharias Lichter pe de rost, şi nu numai atît: pentru el Zacharias Lichter era o scriptură, se identificase cu personajul, mergea ca el, perora ca el... Ştia şi volumele de versuri ale lui Matei Călinescu, îşi bătuse capul şi cu critica lui. Cred că dacă l-ar fi întîlnit cu adevărat pe criticul nostru din State s-ar fi prosternat, pe trotuar, în faţa lui. Niciodată n-am întîlnit atîta devoţiune însoţită (să fie o marcă a idolatriei?) de atît de puţină înţelegere pentru textele reale. Dincolo de Zacharias Lichter nu prea-l interesa literatura. Nu-nţeleg cum Dumnezeu îi căzuse romanul lui Matei Călinescu în mîini. Poate ca-n faimoasa scriere SF unde urmaşii decăzuţi ai unei civilizaţii dispărute se-nchinau la o "scriptură" ce nu era de fapt decît un cont de bancă al unuia, Leibowicz, dacă mai ţin bine minte... De cele mai multe ori, cred, idolatria în cultură se bazează pe o asemenea neînţelegere. Eu însumi, mi-e ruşine s-o recunosc, am fost în adolescenţă absorbit cu totul de o carte (de ce ea şi nu alta, habar n-am), şi anume de Doctor Faustus a lui Thomas Mann, pe care o înţelesesem ca pe o apologie a "genialului" compozitor Adrian Leverkühn, devenit, pentru vreo doi ani, idolul meu absolut. Abia aşteptam (vai, am aşteptat în zadar...) să vină Diavolul şi la mine pentru cunoscutul pact. N-am fost atunci sensibil nici la avertismentele bătrînului şi bunului Serenus Zeitblom, nici la ironia lui Thomas Mann. Cred că acelaşi lucru se-ntîmplă azi şi cu adularea lui Cioran de către adolescenţi, de exemplu. Nu vreau să zic că oricare dintre aceşti autori nu merită admirat, ci doar că, spre deosebire de admiraţie, idolatrizarea în cultură are ceva specios şi imatur. Este motivul pentru care îmi repugnă ceremoniile misticoide în jurul vreunui autor, grupurile de adulatori, miturile găunoase, casele memoriale, volumele omagiale, statuile, oricîtă importanţă "socială" ar avea ele. Iubirea pentru un scriitor e pentru mine ceva intim şi nu public. Gestul de odinioară al lui Geo Bogza de a pune o floare, de ziua naşterii lui Eminescu, în faţa statuii de la Ateneu poate fi frumos, nobil etc. Dar cred că Eminescu ar dori mai degrabă, ca singură floare, înfiorarea reală la lectura, singur în camera ta, a unui vers din poemele lui. Cîţi îi mai aduc azi acest singur omagiu adevărat? Pînă la urmă, ca să duc mai departe metafora religioasă, distanţa dintre admiraţie şi adulaţie mi se pare cea dintre credinţă şi idolatrie.

După ce ne-am revenit puţin din ţopăiala - cu figuri - pe Chuck Berry ("Too much monkey business..."), i-am povestit Ionuţei, ca s-o distrez, cum am văzut eu idoli adevăraţi, supăraţi, nu de-ăştia de-acum, de doi lei bucata. Uite cum s-a petrecut tărăşenia. Împreună cu un prieten, am locuit acum cîţiva ani timp de o săptămînă într-un apartament din New York, lăsat nouă de o faimoasă familie de gînditori, prieteni ai prietenului meu. Era, cred, în Lower East Side. Clădirea avea liftier, un tip sinistru care te privea cu ochi de asasin în serie. Dar nu din cauza lui nu mi-a priit şederea acolo. Apartamentul era spaţios, bine mobilat dar mai ales şocant mai presus de imaginaţie. Te puteai crede la Muzeul Omului. Proprietarii locuiseră nouă ani în Australia şi-şi ticsiseră, la întoarcere, casa cu arcuri, scuturi, vînturătoare magice, plase de prins visele, lănci ceremoniale ale băştinaşilor, dar mai ales cu idoli primitivi. În fiecare colţ era cel puţin cîte unul, mare cît noi, vechi ca lumea, mumificat, ai fi spus, într-un fel de coji de praf roşu. Nu-ţi puteai întoarce privirile fără să dai de faciesuri decrepite şi bestiale sculptate-ntr-un lemn mîncat de carii. Nu te puteai mişca fără să fii şters pe obraz de părul lor de cînepă putredă, plin de un fel de clopoţei cocliţi. În prima noapte n-am dormit deloc, şi totuşi a fost cea mai plăcută dintre nopţile petrecute acolo. Chiar lîngă noptieră, nas în nas cu mine, era un flăcău de lemn cu mîini scurte şi ceva foarte lung atîrnîndu-i între picioare. Cum întorceam capul spre dreapta, îmi zîmbea încurajator, cum doar un craniu ar fi putut-o face. Abia am aşteptat să răsară soarele ca să mă scol şi să-mi fac o cafea. La bucătărie - nici o ceaşcă. Am deschis uşile marelui bufet sculptat şi am cotrobăit în adîncul lui, dincolo de primul strat de pahare grele de cristal. Am apucat ceva dintr-un şir de lucruşoare rotunde şi, cînd l-am tras afară... m-am trezit în mîini cu capul smochinit, "şrincuit", cum am zice noi, cu un moţ de păr şi nişte măsele lipsă, al cine ştie cărui războinic maori ghinionist. L-am scăpat pe jos, unde i-a rămas şi un dinţişor, rostogolit sub masă. Mi-am trezit prietenul, care dormea dincolo, cu soţia lui, şi am procedat cu toţii la o investigare prudentă a bufetului, care s-a dovedit a mai conţine încă vreo opt capete de acelaşi fel, cusute grosolan, cu smocurile din creştet vopsite-n culori diferite. Drace, şi mai aveam de dormit încă şase nopţi în apartamentul pus nouă la dispoziţie cu generozitate. Cum însă idolii nu păreau să aibă vreo problemă cu capetele din bufet, ne-am zis că trebuie să luăm şi noi situaţia cu umor... Pînă la urmă a ieşit bine. În ultimele zile, idolii ne deveniseră buni amici, căpătaseră şi nume, după cum ni se păruse că seamănă cu anumiţi prieteni comuni...

Ionuţa n-a rîs la povestea mea. "Nici ăia nu erau idoli adevăraţi", mi-a spus blazată. "Dac-ar fi fost, nu mai erai tu aici!" şi după un moment, întinzîndu-se cît putea: "Mai bine mai pune nişte Chuck Berry".

Fotografie realizată de Cosmin Bumbuț