Impostura, pe la noi

Ca orice lume reglementată după principii meritocratice (în principiu, că despre principii vorbim…), lumea universitară este, și ea, un mediu bun conducător de impostură. Rudă cu furtul, minciuna și alte păcate sancționate de cele zece porunci, impostura e greu de stîrpit, fiindcă dezvoltă capacități extraordinare de a „muta“ (genetic), de a mima noi și noi contexte, de a-și adapta strategiile mistificatoare la orice noi legi și alte scripturi născute din experiența celor pățiți.

Impostura e aici, parte a cotidianului nostru și reușește să ne surprindă, întotdeauna, prin aparițiile sale. E inventivă, colorată, învață repede trend-urile (chiar dacă nu învață ceea ce trebuie pentru un examen universitar…) – ea este, adesea, o trendsetter-iță dibace pe piața unde se vînd vorbe pe post de competență, ea este un agent eficient la bursa pretențiilor de etică (neapărat clamate sus și tare, pentru că sînt goale pe dinăuntru). Impostura care este. Diversitatea ei pune la încercare aplecarea mea – de stilistician – pentru tipologii; înfățișările ei îmi depășesc, de cele mai multe ori, așteptările de profesoară cu experiență: ah, aerul proaspăt al imposturii care mă pune, mereu, față în față cu lucruri noi și scene nemaitrăite! A mima o competență pe care nu o deții înseamnă a fi impostor: întruchipezi un specialist care nu ești tu, joci un rol pretinzînd că e realitate… Lumea aceasta, lumea în care lucrez eu, e foarte dispusă să aplice legea veche, a lui „zi ca ei și fă ca tine“, cu varianta (mai bună pentru circumscrierea imposturii academice) „zi că tu știi cel mai bine, cînd nu știi nimic“. În lumea mea riscă să devină mai important, mai valorizat, mai… bugetat să știi cum să comunici decît să ai ce comunica.

Universitatea (și, prin extensie, școala „în genere“) e atît de permeabilă la impostură pentru că este, totodată, un mediu conservator – dar dispus să mimeze dorința de reformă (enumerați, în ordine alfabetică, miniștrii români postcomuniști ai Educației care au pretins a implementa reforme în sistem), rezistent la schimbare (într-o lume unde majoritatea cadrelor didactice nu își schimbă conținutul predării o dată la patru-cinci ani, cum cere legea, planurile de învățămînt se schimbă anual, grație, datorită și mulțumită ministerului reformator), gerontocratic (sub masca meritocrației, firește) etc.

Studenții noștri – ca niște copii în relație cu propriii părinți – prind din zbor aceste „trend-uri“ și le folosesc, cu mai mult sau mai puțin succes: dacă, pe de o parte, mă revoltă impostura lor, pe de altă parte eu o înțeleg și ca pe o oglindă a ceea ce au văzut ei „la școală“. Așa cu cei care comunică perfect despre subiecte pe care nu le cunosc, de pildă: la un subiect de examen benign, despre „autorul ciclului de poezii Pastelurile“, mi e dat să citesc răspunsuri cu fraze stufoase, prietenoase cu disciplina (…Istoria literaturii române, 01.02, gen), curtenitoare cu profesorul care a întrebat, admirative față de marile valori ale patrimoniului național; ele se întind pe zeci de minute sau pe zeci de pagini (dacă examenul e oral sau scris) și sună cam așa: „Apreciez întrebarea pe care mi-o puneți. De la bun început țin să precizez că am o mare admirație pentru materia pe care ne-o predați și pentru modul absolut extraordinar în care vă țineți lecțiile. Eu sînt, de altfel, un mare admirator al dvs. (aici îmi permit, eventual, să remarc că nu a prea frecventat lecțiile mele – și tînărul îmi va răspunde netulburat că nu a făcut-o din cauza riscurilor de a se expune la emoții extreme pe timp îndelungat). Da. Așa cum am spus, marii scriitori ai neamului au nevoie de mari profesori pentru ca noi să îi înțelegem…“ (mă opresc cu mirabila zicere din motive de spațiu tipografic). Insist: „Autorul Pastelurilor…?“ Același răspuns, reloaded. Insist: „Puteți repeta întrebarea la care răspundeți?“ A, nu. Asta, nu. Dar ce frumos mi-a răspuns! Cum pot să îi dau o notă atît de mică? Cum pot? (Pentru că impostorul e și o subspecie a escrocului sentimental, între altele.)

Un alt trend al vieții noastre universitare, mîndră că „intrăm și noi în rîndul Europei“, este îmbrățișarea feminismului cu orice preț. Cum era de așteptat, un număr mare de cercetători fără vocație s-a îndreptat spre aceste teme din domeniul Gender studies, pentru că, așa cum se spune în universitățile de unde a venit, „it pays“. Nu am nimic împotriva celor care l-au ales din convingere: impostorii, și aici, sînt dați în vileag de felul în care, dincolo de masca specialistului în ton cu vremea sa, ei continuă să rînjească misogin (și cabotin – rimează…) în momentele esențiale. Știut este (nu știați încă? nu cred…) că pe o femeie o înjuri altfel. Mai ales dacă e cea care îți demască impostura. Prins cu ocaua mică în materie de respectare a legalității, un distins profesor și superior al meu, altminteri școlit la cele universități apusene, a găsit cu cale să îmi replice că „respectarea prevederilor legale e o ticăială de fată bătrînă“. Studentul, și el, știind că nu știe nimic la examen, a scris o lucrare unde golul era umplut cu un lung discurs despre „critica literară ca penetrare a vaginului literaturii“, cu multe cuvinte explicite, și cu nici o idee despre domeniul în care trebuia să își dovedească competența. Față cu nota (mea), scoate arma scuzei politic incorecte, dar – în viziunea lui – care mă scoate din joc: „M-ați picat, da, era de așteptat: o fată bătrînă ca dvs. – să fie scandalizată de perspectiva mea novatoare asupra criticii literare… etc.“ Singura chestie (esențială, de altfel) pe care impostorul o intuise corect era – în cazul în speță – că, ajungînd la judecata unei instanțe academice superioare (mie, profa care l-am picat pentru că nu știa nimic despre Vianu și totul despre vagin), acea instanță – foarte probabil bărbat și foarte probabil conservator, misogin etc. –, va transforma momentul etic într-unul anecdotic. Un fel de „locker room speech“, versiunea universitară postcomunistă, între băieți. Totuși, motivul pentru care am ales această anecdotă cu impostori nu e legat de violența misoginismului românesc (nu toți impostorii mioritici sînt misogini și nici viceversa…), ci de capacitatea studenților noștri de a intui modul în care „sistemul“ le va ocroti impostura, de a găsi strategia prin care pot ocoli judecata, ieșind cu fața curată.

În sfîrșit, un ultim exemplu din aceeași colecție personală: impostorul multispecializat, care nu face nimic de-adevăratelea, pentru că invocă mereu ceea ce are de făcut „dincolo“. El e – simultan – student la trei masterate și face un doctorat în…, dar urmează și un curs de formare în… (cel mai des – nici unul din aceste programe nu e din același domeniu, că la noi se poate). Nu, nu a avut timp să învețe la examenul de literatură română (din cadrul masterului de profil), pentru că tocmai are examene la masterul de managementul întreprinderilor avicole. Unde nu s-a pregătit, va spune (odată, am avut ocazia întîmplătoare de a verifica un asemenea impostor, deh – oraș mic, de provincie, profesorii se cunosc între ei), pentru că avea o susținere de referat la doctoratul în muzeologie… etc. Fraza-refren: „Contez pe înțelegerea dvs. față de setea mea de cunoaștere“. Iar dacă, cum se întîmplă, îi mai iese în cale o profă care nu manifestă zisa înțelegere, mai aduce un argument: „Nu pot să scriu nimic coerent, am stat azi noapte la partid, la filială, avem probleme mari, ați văzut că ies sindicatele în stradă, dar contez pe înțelegerea dvs.“ Recunoașteți tipul (orice asemănare cu miniștri mioritici nu e absolut întîmplătoare)? Acest articol se dedică tuturor celor care nu manifestă ceruta înțelegere. Celor cu care împărtășesc, eu, atît alergia la impostură, cît și convingerea că ea nu poate fi eradicată, de nici o reformă a învățămîntului românesc. 

Ioana Bot este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă literatură română. Cea mai recentă carte publicată: Autoportret cu principii (2016).