Povestind Europa de Est: funcţionarul, profesorul de filozofie, politicianul...
Principalul organizator al Zilei Europei de Est la Universitatea din Fribourg, profesorul Nicholas Hayoz, a deschis lucrările insistînd asupra faptului că nu fuseseră invitaţi specialişti occidentali, ci exclusiv est-europeni, pentru a permite acestora din urmă să se facă ascultaţi cît mai bine. Tot el a proiectat pe peretele aulei din campusul Peyrolles tabelele acelea spăimoase în eliptismul lor statistic (care se pot citi pe www.freedom house.org, pentru studiul Nations in Transformation, 2009), despre tipurile de regim din Europa postcomunistă, respectiv, despre corupţia noilor state europene. Ca să ştim despre ce vorbim, ca să punem în cauză, poate, prin istoriile noastre est-europene, ceea ce datele care "nu mint" construiesc în materie de imagine identitară, de predicţie politică, de nelinişte, pur şi simplu. Mai alegorică decît o dorise chiar autorul ei, această deschidere vorbea, cum nu se poate mai limpede, despre percepţia generală asupra est-europenilor şi a problemelor care "trebuie că" îi frămîntă. Conferinţa a continuat în acelaşi mod, printr-o suită de intervenţii ale oaspeţilor principali, care au devenit în ochii mei tot atîtea "scene simbolice" ale Europei de Est povestindu-se (pe sine) celor din afara ei. Ceea ce mă interesa, ca specialist în istoria literaturii române, era felul cum amintirile est-europene despre căderea comunismului, despre comunism sau despre post-comunism şi tranziţie sînt metabolizate de conştiinţa culturală a comunităţilor (cu mecanismele sale de memorie cu tot) pentru a deveni naraţiuni, pentru a se rosti ca poveşti întemeietoare şi explicative. Transformată în naraţiune, orice traumă e depăşită în coordonatele sale fundamentale. Nu mă aşteptam în schimb ca întîlnirea de la Fribourg să îmi ofere răspunsuri atît de substanţiale, încă de la primele sale momente, şi aceasta nu numai prin ceea ce vorbitorii spuneau, ci şi prin felul cum fiecare dintre ei îşi asuma rolul, de la catedra sălii. Dacă nu mi-a fost dat să aud dezvăluiri spectaculoase sau idei noi şi mari (în fond, tematica întîlnirii cunoaşte o bibliografie atît de abundentă, încît ne putem întreba şi "ce-ar mai fi de spus?"), am fost în schimb mulţumită " ca literat " de felul cum s-a vorbit, de retoricile memoriei practicate sub ochii mei. Ele concretizau fără să ezite toposuri cunoscute, îmbrăcau hainele unor tipologii străvechi cu succes garantat: adesea, nu conţinutul conferinţei era cel ce capta sala şi convingea studenţii elveţieni de adevărul ("o frază de dînşii inventată...", zicea poetul acum un secol şi jumătate deja) rostit, ci retorica rostirii adevărului respectiv. Charisma vorbitorilor, capacitatea celor mai mulţi dintre ei de a dansa, subtil, între impoziţiile convenţiei academice occidentale şi anecdoticul extras din cultura proprie, exemplul adus de-acasă, excepţia scoasă în evidenţă precum porumbeii magicianului " aceasta a fost, la Fribourg, reţeta cîştigătoare a "istorisirii Europei de Est" pentru publicul universitar elveţian. Un triumf al artei naraţiunii ca garanţie a adevărului istoric, pe care nu puteam să nu o savurez (literat împătimit ce sînt!). Cultura intelectuală din Europa de Est este mai ales negativistă, societăţile civile se legitimează aproape exclusiv prin atitudini critice, dialogul intelectualilor cu populaţia este adesea un eşec... Întîiul conferenţiar a fost o cunoscută activistă pentru drepturile omului, Sonia Biserko, actualmente preşedinta Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Serbia: precis şi tern, a transformat indicibilul traumei din fosta Iugoslavie într-un subiect abordabil fără accente patetice ("Sensuri ale democraţiei în Balcani"). Între vorbitorii de renume, ea a întrupat tipul "funcţionarului" pentru care realitatea există în sine şi se regăseşte în statisticile obiective. Acolo unde ar fi putut răsuna accente vindicative, tonul a fost cel al eleganţei universitare. Ca în orice istorisire, numele au constituit şi aici strategia cea mai importantă pentru a realiza deplasarea de la întunericul spaimelor trecute la lumina raţiunii discursive: Sonia Biserko a vorbit despre înlocuirea efectivă, în teritoriul rănit al fostei Iugoslavii, a Iugo-slaviei cu o Iugo-sferă (...de influenţă politică), ceea ce trebuie înţeles ca o dezvoltare pozitivă a situaţiei, fireşte. "Slavia" înlocuită de "sferă", etnicitatea etern discutabilă substituită calm, pe neobservate, cu un concept fără conotaţii riscante " vorbitoarea cita rezultatele unor politici de dezvoltare şi de pacificare, invoca legi, convenţii şi strategii politice din sfera aceasta, al cărei slavism se vedea trecut printre cele nespuse, de mai mică importanţă, rezolvate implicit. I-a urmat georgianul Ghia Nodia, director al Şcolii Internaţionale din Caucaz şi profesor la Universitatea de Stat "Ilia Chavchavadze" din Tbilisi, fost ministru, dar mai ales filozof neliniştit şi zîmbitor, a cărui charismă era de-ajuns spre a limpezi apele unei interogaţii enorme. El punea în balanţă statul şi libertatea în raporturile lor dificile din ţările postcomuniste, fragile sau chiar eşuate (potrivit tabelului invocat de Hayoz) pe calea spre democraţie: "o dilemă a tranziţiilor postcomuniste eşuate", pentru că " cu cît statul e mai puternic şi controlează tranziţia, cu atît libertatea e mai puţină, cetăţenii devin revendicativi, trăind sub impresia unei întoarceri la autoritarism. Sau, invers, dacă libertăţile sînt multe şi mari, cetăţeanul poate ajunge să îşi dorească o intervenţie puternică a statului pentru a reglementa ceea ce a devenit de o permisivitate invivabilă. Statele eşuate nu au reuşit să îşi construiască instituţii eficiente care să nu fie, automat, şi autocratice. Dar, privind lucrurile în general, ne putem întreba dacă statul constituie un mobil al libertăţii sau este un duşman al acesteia, dacă statul trebuie construit ca o garanţie prealabilă a libertăţilor democratice sau doar tolerat ca un rău necesar accederii la libertate. Fidel specializării sale, Nodia se sprijinea tot pe Locke, Hobbes şi alţi clasici, cînd era vorba să definească libertatea, obţinerea ei, reuşita sau eşecul unui stat. Iar concluziile sale nu erau comode, pentru că formulau " în cea mai bună tradiţie europeană, probabil " critici la adresa intelectualilor, aceşti "democraţi plîngăcioşi", care au avut după 1989 toate şansele accesului la putere şi le-au ratat. Cultura intelectuală din Europa de Est este mai ales negativistă, societăţile civile se legitimează aproape exclusiv prin atitudini critice, dialogul intelectualilor cu populaţia este adesea un eşec... Soluţii? Dincolo de anecdote, Nodia nu vedea foarte multe: vom continua să încercăm o cale de a ieşi din tranziţia eşuată. Cu subînţelesul că s-ar putea să nu o găsim " şi nu din vina cuiva, ci pentru că... aşa e lumea asta. Dar cel care a avut ovaţiile întregii săli a fost al treilea invitat din deschidere, Janusz Onyszkiewicz, fost lider al Partidului Democrat Polonez, fost ministru al Apărării Naţionale şi fost vicepreşedinte al Parlamentului European " toate acestea după ce se numărase printre fondatorii Solidarităţii şi participase activ la negocierile care au condus la căderea regimului lui Jaruzelski în Polonia. Răspicat, senin, fără ezitări sau interogaţii, Onyszkiewicz ne-a oferit în 25 de minute povestea unui incontestabil succes " al polonezilor, conduşi de Solidaritatea: răsturnarea regimului comunist prin Revoluţia de catifea, instaurarea democraţiei occidentale într-un proces ulterior, inteligent condus şi încheiat "fără rest". Istoria succesului polonez îşi îmbina episoadele într-o suită imbatabilă: la ei, comunismul a început să cadă din 1956, cînd grevele de la Poznan au atras atenţia asupra forţei clasei muncitoare, iar Polonia a devenit cu timpul "cea mai bună baracă din lagărul socialist". Independenţa micilor fermieri, respectiv a Bisericii Catolice în relaţie cu statul au fost garanţiile în timp ale posibilităţii de a realiza ceea ce a culminat în 1989. Fără violenţă, pentru că violenţa nu era o soluţie, Polonia a dezvoltat o societate civilă underground, încă din anii ’70, căreia autorităţile nu au ştiut sau nu au vrut să îi răspundă. Mişcările de la Gdansk, Solidaritatea nu au fost decît culminaţia acestei construcţii în ascensiunea ei triumfală şi neîntreruptă. Aplauzele sălii, îndelungi, la finalul conferinţei, o confirmau: poveştile de succes sînt poveştile unor succese. Nimic despre nelinişti, nici o nuanţă nu venea să tulbure lumina intensă a amiezii în care Onyszkiewicz încununa, prin discursul lui bine construit, nevoia de naraţiuni victorioase şi integratoare a unui public obosit de povara întrebărilor. În curtea de beton şi sticlă a campusului de la Peyrolles, spălată de ploile dimineţii, o instalaţie artistică de metal " arbori artificiali " îşi mişca ramurile vopsite în roşu ca pe nişte macarale mai mici, după voinţa unui soft misterios. Complexul arhitectonic a cîştigat un premiu pentru ideea decorativă " mi s-a explicat: e atît de potrivită cu ideea de inteligenţă, de oraş al viitorului, de universitate! Fără pomi şi fără frunze, adică. Precum povestea triumfătoare a lui Onyszkiewicz, fără interogaţii şi fără nelinişti. Adesea, Elveţia reuşeşte să facă alegorii din momentele cele mai banale " ale unei sesiuni ştiinţifice, de pildă...
