Ce mă miră, într-o după-amiază de iulie, după bacalaureat...

„Mult mă mir, de Cantemir,
De Nichita, nici atîta...“ (Nichita Stănescu)  

Ar fi putut suna aşa: „După două decenii de reforme succesive şi niciodată terminate ale învăţămîntului românesc, promovabilitatea la examenul de bacalaureat a atins, în sfîrşit, cote realiste, comparabile cu cele din ţări occidentale care au un sistem similar (Franţa, Germania etc.). Aceasta, deşi rezultatele elevilor români la testele PISA continuă să ne situeze pe poziţii ruşinoase. Mai este mult de făcut, dar...“ etc.

Sînt convinsă că nu aţi dat de o asemenea ştire nicăieri în gureşa noastră mass-media. În schimb, am asistat cu toţii – mă rog, unii s-au şi implicat, cu surle şi trîmbiţe – la un spectacol la fel de exemplar ca şi bacalaureatul însuşi; ca orice minune mediatică, şi acesta tinde, de-acum, să se stingă, că doar a trecut mai bine de o săptămînă de cînd ţine pagina gazetelor de toate culorile, mai ceva ca un divorţ de vedetă locală sau o gafă prezidenţială. Spectacolul are două acte, simultane şi la fel de sonore şi de violente: identificarea, demascarea şi invocarea urgentă a pedepsirii crunte a vinovaţilor (daţi la ziar cu numele, poza şi eventual propria foaie matricolă veche de bacalaureat), respectiv oferirea de soluţii salvatoare din partea experţilor. De la foşti miniştri la vedetele naţionale, fiecare ştie ce trebuie făcut pentru a îndrepta situaţia, a-i pedepsi pe vinovaţi (mai ales) şi a salva naţia de ruşinea aceasta pe care, desigur, bietul popor (şi bieţii elevi picaţi) nu o merită. La atîţia experţi în educaţie, e de mirare că un asemenea „dezastru“ s-a putut întîmpla; ştiu şi eu fabula copilului care se îneacă în copaie pentru că are prea multe moaşe, dar confirmarea ei nu e prilej de bucurie niciodată. Pe de altă parte, mi se pare admirabilă energia cu care, conştient sau nu, naţia şi creatorii opiniunilor sale au pus în mişcare reflexele defensive ale deculpabilizării: un mecanism care merge ca uns pe la noi, pe la picioarele plaiului... Pentru că identificarea obsesivă a unor vinovaţi „sus-puşi“, nominalizabili şi vizibili, numai buni de expus în piaţa publică, asta spune: vinovaţii sînt ei, nu noi, vinovaţi sînt ceilalţi, întotdeauna ceilalţi (un fost ministru arată cu degetul alt fost sau actual ministru, părinţii pe profesori, elevii pe inspectori, profesorii pe cei ce au făcut subiectele, corectorii pe supraveghetori, naţiunea pe Băsescu, Funeriu şi Boc...). Pedepsirea vinovaţilor îi va inocenta pe toţi cei care vor veghea la aplicarea ei.

Din nou, reflexele psihologice pe care ni le joacă şi presa, şi puterea, şi opoziţia, şi alţi „experţi“ dau de gol o anume imaturitate socială. Pe care experţii vor şti să o numească mai bine decît o intuiesc eu. „Problema bacalaureatului“ este, însă, doar o verigă dintr-un lanţ ce va fi greu de rupt: învăţămîntul superior românesc, crescut ca voinicii din poveste şi ca o formă fără fond a „europenizării“, a înmulţit universităţile şi, pe băncile lor, a înmulţit studenţii intraţi fără examen de admitere. „Ţării cît mai mulţi studenţi!“ este, de ani de zile, dictonul esenţial; cu variante precum „Studenţi oricum, numai diplomele să iasă!“, „Standardele universităţilor trebuie să devină confortabile studenţilor“, „Studentul este clientul şi beneficiarul serviciilor educaţionale ale universităţii“, strategia masificării învăţămîntului superior (implicit: şi a celui preuniversitar) s-a construit (cum altfel?) pe 1) generalizarea şi uniformizarea bacalaureatului; 2) inflaţia de note şi diplome la toate nivelele de studiu; 3) bugetarea universităţilor aproape exclusiv proporţional cu numărul de înmatriculaţi; 4) valorizarea instituţiilor şi a programelor care răspund bine acestei cereri de cantitate educaţională (liceele care au promovabilitate mare, universităţile cu mulţi studenţi, programele de studiu atractive la nivel de mase etc.). Profesorii au avut de ales între a se plia pe cerinţele unor asemenea politici ale sistemului (şi a fi recompensaţi pentru aceasta) sau nu (şi a suporta consecinţele, cele mai benigne fiind acelea de a fi „lăsaţi în pace cu cerinţele lor excesive cu tot“, ceea ce rimează cu a fi marginalizaţi, discret şi consecvent). Poate că un asemenea moment al adevărului va susţine regîndirea respectivelor politici; personal, mă îndoiesc că o asemenea reformă (ştiu, încă una!) ar mai fi posibilă.
 
Totuşi, nu la acest nivel mi-aş dori ca bacalaureatul 2011 să zguduie societatea românească (dacă va fi să o facă...). Pentru că ceea ce a dat în vileag acest examen nu este doar lipsa cunoştinţelor de specialitate la jumătate dintre elevii liceelor patriei; n-ar fi grav, cunoştinţele se pot recupera. Notele umflate se pot dezumfla. Clasele se pot repeta, ca şi examenele. Tentativele de fraudă, necesitatea şi efectele camerelor de luat vederi, mirarea elevilor că au avut de dat un examen „pe bune“, supărarea tuturor că „anul trecut i-au lăsat să copieze, iar pe noi acum nu!“, toate vorbesc despre o stare de dezorientare morală, o abdicare de la etica minimală a celor zece porunci, a întregii societăţi. Despre absenţa nu doar a celor „doisprezece ani de educaţie pe băncile şcolii“, ci şi a celor „şapte ani de-acasă“, care ar trebui să îi preceadă pe cei de şcoală. Aceştia 19 sînt mult mai greu de reconstituit decît orice cunoştinţe de specialitate, dacă nu au fost clădiţi la timp. Ca profesoară la universitate, în ultimele două decenii am avut de-a face, an de an, cu studenţii din anul I (ieşiţi, adică, de pe băncile bacalaureatului). Odată cu creşterea numărului lor, de la un an la altul, m-am văzut confruntată cu o creştere a situaţiilor de „blocaj pedagogic“ care îmi spuneau, oblic, ceea ce bacalaureatul acesta spune pe şleau naţiei întregi. Nu toţi studenţii pun astfel de probleme, dar problemele unora riscă să treacă în plan secund aspiraţia celorlalţi pentru un act educaţional de calitate. La ce mă refer? Studenţi încercînd să plagieze sau să fraudeze examene în pofida tuturor momentelor educative, a regulamentelor şi chiar a disciplinelor special create în care li s-a explicat să nu o facă; studenţi revoltaţi că, prinşi fiind, sînt chiar pedepsiţi, că regulamentele în vigoare se aplică. Studenţi (şi părinţii lor) gata să recurgă la avocaţi pentru a intimida un profesor, dar nu să înveţe pentru a trece la examenul cu profesorul respectiv. Studenţi care vin la consultaţii nu pentru a-şi lămuri problemele cursului, ci pentru a întreba profesorul „Ce vreţi să vă fac ca să mă treceţi?“, convinşi că se poate, increduli cînd întîmpină răspunsuri revoltate sau negative.

Studenţi care nu ştiu că pentru a citi o carte trebuie să îi întorci paginile (sic!), studenţi minţind infinit pentru a obţine înlesniri de la programul de studiu, studenţi căutînd să te facă din vorbe, deşi un semestru întreg le-ai explicat că nu e nici moral, nici profesionist să o încerce. Studenţi miraţi, la examen: „N-am crezut că o să mă întrebaţi pe bune!“. Studenţi isteţi: „N-am învăţat de prima dată, să văd dacă chiar ne cereţi materia!“. Studenţi perplecşi, în faţa întrebării mele la fel de perplexe („De ce nu ai citit nimic pentru examen?“), mirîndu-se cu o sinceritate năucitor de inocentă: „Da’ de ce să citesc? Nu se poate să ne-nţelegem?“.

Toţi aceştia au fost elevi, au luat un bacalaureat, au devenit studenţi, încearcă să treacă un examen de anul I. Făcînd cu sinceritate ceea ce au fost învăţaţi să facă. De cine? Înainte de a scrie o listă a vinovaţilor care au dus învăţămîntul românesc la dezastru, aş prefera să mai stăm puţin şi pe gînduri. La capătul unei zile normale de lucru, cînd să încep a scrie la acest articol, mi-am făcut nişte socoteli casnice: avusesem de plătit facturi, reparasem ceva în casă cu o firmă, făcusem piaţa etc. Din şase asemenea interacţiuni cu lumea, în patru cazuri era să fiu trasă pe sfoară, reparaţia mi se făcuse de mîntuială, informaţiile mi se dăduseră eronat, marfa nu mi se cîntărise bine... Oamenii aceia au, desigur, copii: care vor face în societate ceea ce au învăţat de la părinţi. Şi poate că le va merge şi aşa, suficient de bine pentru ca, ajungînd studenţii unui profesor ca mine, să se mire de ceea ce le cer „ca de minuni străine“.

Profesor? „...Parc-am murit de mult.“

Ioana Bot este profesoară de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, 2006.