Elitele? O frază de dînşii inventată…

De mult nu m-am mai întîlnit cu întrebări care să sune, pentru mine, atît de dilematic precum acestea: cum ne mai construim elitele? Cine construieşte elitele româneşti, astăzi? Cum se definesc elitele noastre postcomuniste? Cine are şi cine nu are nevoie de ele? Aş fi vrut să am răspunsuri limpezi, sau măcar nişte formulări limpezi ale propriilor mele dileme. Nu a fost aşa; totuşi – scriu, pentru că înceţoşarea peisajului, cînd e vorba despre elitele româneşti, mi se pare, în cele din urmă, un răspuns în sine.

Situaţiunea

Din perspectiva pe care mi-o dă experienţa de profesor într-o universitate de stat – şi una dintre cele mai bine cotate, la noi – aş spune că, dacă universitatea (şcoala superioară, academia, institutul de studii avansate etc.) are responsabilitatea formării, educării şi perpetuării elitelor intelectuale, atunci universităţile noastre nu fac nimic semnificativ, nici susţinut, în acest sens. Cîtă vreme comandamentul principal pare să fie „ţării cît mai mulţi studenţi!“, iar criteriile de finanţare ale universităţilor ţin cont de cantitatea de înmatriculaţi, cîtă vreme (din aceleaşi sfinte raţiuni financiare, de sărăcie prost administrată pe termen lung, care se numeşte, mai nou, „nevoie de sustenabilitate“) toate cadrele didactice sînt normate la fel, „toţi într-o egalitate“, vorba lui conu Leonida, iar lefurile nu pot ţine cont de calitatea formativă a activităţii didactice a fiecăruia, cîtă vreme sîntem somaţi sau îndemnaţi să coborîm standardele academice pentru a le adecva unui învăţămînt superior masificat, nu cred că se poate vorbi serios de o politică interesată de formare a elitelor. Elitele se formează, totuşi: intermitent, incidental, în insule mici coagulate în jurul unor personalităţi, eventual, dar percepţia mea este că „procedeul“ nu e fundamental diferit de acela din anii comunismului, cînd elitele universitare se formau în pofida sau împotriva sistemului, din generozitatea unor profesori excepţionali şi cu complicitatea condescendentă a forurilor superioare.

Dar, în aceste vremuri de aprige contestări şi dezbateri ale viitoarei legi a învăţămîntului, prefer să nu zăbovesc asupra neajunsurilor politicilor şi instituţiilor noastre universitare în genere. Ci să recurg la două anecdote personale, ca posibile metafore ale temei dilematice de acum.

În toamna lui 1990, facultatea mea a primit vizita unui profesor occidental foarte faimos, din elita teoriei literare mondiale. Mica asistentă care eram s-a remarcat, în ochii lui, astfel încît a ajuns să pună întrebări despre ce însemna existenţa mea de tînăr universitar destinat – considera el – viitoarelor elite academice româneşti. Predam 25 de ore pe săptămînă în medie, suplineam cursul universitar al Ioanei Em. Petrescu (profesoara mea recent dispărută), făceam administraţie universitară devălmăşit, dactilografiam pentru cei mai mari din Catedra mea, coordonam un cerc de cercetare ştiinţifică al studenţilor de la Română, aveam de făcut un doctorat a cărui temă nu se putea rezolva în bibliotecile româneşti. Hohotind ca de un banc bun, decanul meu mi-a povestit că oaspetele îl rugase insistent, la despărţire, să îmi scadă „norma didactică“, să mă lase să îmi văd de studiile doctorale, pledînd pentru protejarea formării ştiinţifice a unui tînăr strălucit, de care universitatea va avea mare nevoie în viitor. Evident, nimeni nu m-a „protejat“ de nimic, iar observaţiile oaspetelui despre lipsa de atenţie faţă de formarea viitoarelor elite universitare româneşti au înflorit doar explicaţiile complotist-insinuante despre raţiunile „reale“ ale unei asemenea intervenţii în apărarea asistentei... „Las’ că ştim noi!“, nu?

Investind în crearea elitelor ştiinţifice ale României postcomuniste, statul român a creat şi finanţat burse de studii în străinătate, cu obligativitatea încadrării în muncă, pe o durată determinată de contractul bursei, la revenirea în ţară; patria şi-a trimis, carevasăzică, tinerii la studii la şcoli înalte şi i-a primit cu braţele deschise acasă? Nu despre cei care nu s-au mai întors, nici despre cei care, revenind în ţară, nu au fost angajaţi de statul român, vreau să vorbesc acum (deşi mi se pare că presa nu vorbeşte destul despre asemenea semne de slăbiciune ale instituţiilor statului). Am beneficiat eu însămi de unul din aceste programe, bursele „Vasile Pârvan“ la Academia Română din Roma (1999 – 2000, prima promoţie), şi sînt convinsă că a fost una din marile şanse ale devenirii mele profesionale. După bursă, m-am întors la post, la universitatea mea, unde am rămas pînă astăzi; cursurile mele născute din experienţa italiană îşi găsesc loc cu greu în programele de studii, ascunse sub nume standardizate şi liniştitoare. Nici o instituţie a statului nu a „verificat“ în vreun fel dacă bursa folosea la ceva, după aceea. Mult mai tîrziu aveam să aflu că angajatorul meu, acelaşi (după lege) cu Ministerul care mă trimisese în Italia „în interes de serviciu“ vreme de 16 luni, socotise perioada respectivă ca fiind „concediu fără salar la cererea angajatului“ şi nu îmi plătise nici asigurările sociale. Nu e o eroare de calcul, mi s-a explicat, au uitat doar să îmi comunice la plecarea în Italia că vor proceda astfel (tratament curent pentru tinerii români care plecau la studii doctorale sau postdoctorale în străinătate, în perioada respectivă, cel puţin). Au făcut-o din raţiuni de economie. Dacă mă duceam în mările sudului pe banii mei (să-i fi avut...) eram tratată la fel, instituţional vorbind. „No’, şi ce dacă?“, mi se va spune.


Cu alte cuvinte, elitele există, dar nu cred că statul român postcomunist este mai interesat în crearea, menţinerea şi recunoaşterea lor decît statul comunist. Iar percepţiile României profunde se pliază acestei indiferenţe ceţoase, venite „de sus“, mai uşor decît am crede. Nu-i vorbă, intelectualii postcomunismului românesc au ratat şi ei, pe terenul lor cel mai adesea, posibilitatea de a relaţiona cu „masele“. Dar nu numai intelectualii alcătuiesc elitele, şi nu aş vrea ca reflecţiile mele să alunece spre altă temă, nu mai puţin dilematică. Nu acum.

Fandacsia

Am vizitat recent, pentru prima oară, Memorialul din Sighet, dedicat victimelor comunismului. Între altele, privind reconstituirea felului cum puterea comunistă a decapitat, sistematic şi tragic, elitele româneşti interbelice, am încercat să îmi imaginez cine ar figura, pe asemenea panouri restitutive, într-un muzeu al viitorului, dacă de mîine, într-un coşmar istoric, o nouă dictatură sau un ocupant străin ar purcede la distrugerea elitelor româneşti (politice, intelectuale, ştiinţifice, culturale etc. – căci aparţine elitei, cred, orice profesionist de excepţie, capabil să inoveze în domeniul său şi să coaguleze creator lumea din jurul său, de la fizicianul din laborator la inginerul de poduri şi şosele). Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?

Ioana Bot este profesor universitar, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj.