Elitele? O frază de dînşii inventată…

Publicat în Dilema Veche nr. 323 din 22-28 aprilie 2010
Elitele? O frază de dînşii inventată… jpeg

De mult nu m-am mai întîlnit cu întrebări care să sune, pentru mine, atît de dilematic precum acestea: cum ne mai construim elitele? Cine construieşte elitele româneşti, astăzi? Cum se definesc elitele noastre postcomuniste? Cine are şi cine nu are nevoie de ele? Aş fi vrut să am răspunsuri limpezi, sau măcar nişte formulări limpezi ale propriilor mele dileme. Nu a fost aşa; totuşi – scriu, pentru că înceţoşarea peisajului, cînd e vorba despre elitele româneşti, mi se pare, în cele din urmă, un răspuns în sine.

Situaţiunea


Din perspectiva pe care mi-o dă experienţa de profesor într-o universitate de stat – şi una dintre cele mai bine cotate, la noi – aş spune că, dacă universitatea (şcoala superioară, academia, institutul de studii avansate etc.) are responsabilitatea formării, educării şi perpetuării elitelor intelectuale, atunci universităţile noastre nu fac nimic semnificativ, nici susţinut, în acest sens. Cîtă vreme comandamentul principal pare să fie „ţării cît mai mulţi studenţi!“, iar criteriile de finanţare ale universităţilor ţin cont de cantitatea de înmatriculaţi, cîtă vreme (din aceleaşi sfinte raţiuni financiare, de sărăcie prost administrată pe termen lung, care se numeşte, mai nou, „nevoie de sustenabilitate“) toate cadrele didactice sînt normate la fel, „toţi într-o egalitate“, vorba lui conu Leonida, iar lefurile nu pot ţine cont de calitatea formativă a activităţii didactice a fiecăruia, cîtă vreme sîntem somaţi sau îndemnaţi să coborîm standardele academice pentru a le adecva unui învăţămînt superior masificat, nu cred că se poate vorbi serios de o politică interesată de formare a elitelor. Elitele se formează, totuşi: intermitent, incidental, în insule mici coagulate în jurul unor personalităţi, eventual, dar percepţia mea este că „procedeul“ nu e fundamental diferit de acela din anii comunismului, cînd elitele universitare se formau în pofida sau împotriva sistemului, din generozitatea unor profesori excepţionali şi cu complicitatea condescendentă a forurilor superioare.

Dar, în aceste vremuri de aprige contestări şi dezbateri ale viitoarei legi a învăţămîntului, prefer să nu zăbovesc asupra neajunsurilor politicilor şi instituţiilor noastre universitare în genere. Ci să recurg la două anecdote personale, ca posibile metafore ale temei dilematice de acum.

În toamna lui 1990, facultatea mea a primit vizita unui profesor occidental foarte faimos, din elita teoriei literare mondiale. Mica asistentă care eram s-a remarcat, în ochii lui, astfel încît a ajuns să pună întrebări despre ce însemna existenţa mea de tînăr universitar destinat – considera el – viitoarelor elite academice româneşti. Predam 25 de ore pe săptămînă în medie, suplineam cursul universitar al Ioanei Em. Petrescu (profesoara mea recent dispărută), făceam administraţie universitară devălmăşit, dactilografiam pentru cei mai mari din Catedra mea, coordonam un cerc de cercetare ştiinţifică al studenţilor de la Română, aveam de făcut un doctorat a cărui temă nu se putea rezolva în bibliotecile româneşti. Hohotind ca de un banc bun, decanul meu mi-a povestit că oaspetele îl rugase insistent, la despărţire, să îmi scadă „norma didactică“, să mă lase să îmi văd de studiile doctorale, pledînd pentru protejarea formării ştiinţifice a unui tînăr strălucit, de care universitatea va avea mare nevoie în viitor. Evident, nimeni nu m-a „protejat“ de nimic, iar observaţiile oaspetelui despre lipsa de atenţie faţă de formarea viitoarelor elite universitare româneşti au înflorit doar explicaţiile complotist-insinuante despre raţiunile „reale“ ale unei asemenea intervenţii în apărarea asistentei... „Las’ că ştim noi!“, nu?

Investind în crearea elitelor ştiinţifice ale României postcomuniste, statul român a creat şi finanţat burse de studii în străinătate, cu obligativitatea încadrării în muncă, pe o durată determinată de contractul bursei, la revenirea în ţară; patria şi-a trimis, carevasăzică, tinerii la studii la şcoli înalte şi i-a primit cu braţele deschise acasă? Nu despre cei care nu s-au mai întors, nici despre cei care, revenind în ţară, nu au fost angajaţi de statul român, vreau să vorbesc acum (deşi mi se pare că presa nu vorbeşte destul despre asemenea semne de slăbiciune ale instituţiilor statului). Am beneficiat eu însămi de unul din aceste programe, bursele „Vasile Pârvan“ la Academia Română din Roma (1999 – 2000, prima promoţie), şi sînt convinsă că a fost una din marile şanse ale devenirii mele profesionale. După bursă, m-am întors la post, la universitatea mea, unde am rămas pînă astăzi; cursurile mele născute din experienţa italiană îşi găsesc loc cu greu în programele de studii, ascunse sub nume standardizate şi liniştitoare. Nici o instituţie a statului nu a „verificat“ în vreun fel dacă bursa folosea la ceva, după aceea. Mult mai tîrziu aveam să aflu că angajatorul meu, acelaşi (după lege) cu Ministerul care mă trimisese în Italia „în interes de serviciu“ vreme de 16 luni, socotise perioada respectivă ca fiind „concediu fără salar la cererea angajatului“ şi nu îmi plătise nici asigurările sociale. Nu e o eroare de calcul, mi s-a explicat, au uitat doar să îmi comunice la plecarea în Italia că vor proceda astfel (tratament curent pentru tinerii români care plecau la studii doctorale sau postdoctorale în străinătate, în perioada respectivă, cel puţin). Au făcut-o din raţiuni de economie. Dacă mă duceam în mările sudului pe banii mei (să-i fi avut...) eram tratată la fel, instituţional vorbind. „No’, şi ce dacă?“, mi se va spune.


Cu alte cuvinte, elitele există, dar nu cred că statul român postcomunist este mai interesat în crearea, menţinerea şi recunoaşterea lor decît statul comunist. Iar percepţiile României profunde se pliază acestei indiferenţe ceţoase, venite „de sus“, mai uşor decît am crede. Nu-i vorbă, intelectualii postcomunismului românesc au ratat şi ei, pe terenul lor cel mai adesea, posibilitatea de a relaţiona cu „masele“. Dar nu numai intelectualii alcătuiesc elitele, şi nu aş vrea ca reflecţiile mele să alunece spre altă temă, nu mai puţin dilematică. Nu acum.

Fandacsia


Am vizitat recent, pentru prima oară, Memorialul din Sighet, dedicat victimelor comunismului. Între altele, privind reconstituirea felului cum puterea comunistă a decapitat, sistematic şi tragic, elitele româneşti interbelice, am încercat să îmi imaginez cine ar figura, pe asemenea panouri restitutive, într-un muzeu al viitorului, dacă de mîine, într-un coşmar istoric, o nouă dictatură sau un ocupant străin ar purcede la distrugerea elitelor româneşti (politice, intelectuale, ştiinţifice, culturale etc. – căci aparţine elitei, cred, orice profesionist de excepţie, capabil să inoveze în domeniul său şi să coaguleze creator lumea din jurul său, de la fizicianul din laborator la inginerul de poduri şi şosele). Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?

Ioana Bot
este profesor universitar, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.