Elitele? O frază de dînşii inventată…

Publicat în Dilema Veche nr. 323 din 22-28 aprilie 2010
Elitele? O frază de dînşii inventată… jpeg

De mult nu m-am mai întîlnit cu întrebări care să sune, pentru mine, atît de dilematic precum acestea: cum ne mai construim elitele? Cine construieşte elitele româneşti, astăzi? Cum se definesc elitele noastre postcomuniste? Cine are şi cine nu are nevoie de ele? Aş fi vrut să am răspunsuri limpezi, sau măcar nişte formulări limpezi ale propriilor mele dileme. Nu a fost aşa; totuşi – scriu, pentru că înceţoşarea peisajului, cînd e vorba despre elitele româneşti, mi se pare, în cele din urmă, un răspuns în sine.

Situaţiunea


Din perspectiva pe care mi-o dă experienţa de profesor într-o universitate de stat – şi una dintre cele mai bine cotate, la noi – aş spune că, dacă universitatea (şcoala superioară, academia, institutul de studii avansate etc.) are responsabilitatea formării, educării şi perpetuării elitelor intelectuale, atunci universităţile noastre nu fac nimic semnificativ, nici susţinut, în acest sens. Cîtă vreme comandamentul principal pare să fie „ţării cît mai mulţi studenţi!“, iar criteriile de finanţare ale universităţilor ţin cont de cantitatea de înmatriculaţi, cîtă vreme (din aceleaşi sfinte raţiuni financiare, de sărăcie prost administrată pe termen lung, care se numeşte, mai nou, „nevoie de sustenabilitate“) toate cadrele didactice sînt normate la fel, „toţi într-o egalitate“, vorba lui conu Leonida, iar lefurile nu pot ţine cont de calitatea formativă a activităţii didactice a fiecăruia, cîtă vreme sîntem somaţi sau îndemnaţi să coborîm standardele academice pentru a le adecva unui învăţămînt superior masificat, nu cred că se poate vorbi serios de o politică interesată de formare a elitelor. Elitele se formează, totuşi: intermitent, incidental, în insule mici coagulate în jurul unor personalităţi, eventual, dar percepţia mea este că „procedeul“ nu e fundamental diferit de acela din anii comunismului, cînd elitele universitare se formau în pofida sau împotriva sistemului, din generozitatea unor profesori excepţionali şi cu complicitatea condescendentă a forurilor superioare.

Dar, în aceste vremuri de aprige contestări şi dezbateri ale viitoarei legi a învăţămîntului, prefer să nu zăbovesc asupra neajunsurilor politicilor şi instituţiilor noastre universitare în genere. Ci să recurg la două anecdote personale, ca posibile metafore ale temei dilematice de acum.

În toamna lui 1990, facultatea mea a primit vizita unui profesor occidental foarte faimos, din elita teoriei literare mondiale. Mica asistentă care eram s-a remarcat, în ochii lui, astfel încît a ajuns să pună întrebări despre ce însemna existenţa mea de tînăr universitar destinat – considera el – viitoarelor elite academice româneşti. Predam 25 de ore pe săptămînă în medie, suplineam cursul universitar al Ioanei Em. Petrescu (profesoara mea recent dispărută), făceam administraţie universitară devălmăşit, dactilografiam pentru cei mai mari din Catedra mea, coordonam un cerc de cercetare ştiinţifică al studenţilor de la Română, aveam de făcut un doctorat a cărui temă nu se putea rezolva în bibliotecile româneşti. Hohotind ca de un banc bun, decanul meu mi-a povestit că oaspetele îl rugase insistent, la despărţire, să îmi scadă „norma didactică“, să mă lase să îmi văd de studiile doctorale, pledînd pentru protejarea formării ştiinţifice a unui tînăr strălucit, de care universitatea va avea mare nevoie în viitor. Evident, nimeni nu m-a „protejat“ de nimic, iar observaţiile oaspetelui despre lipsa de atenţie faţă de formarea viitoarelor elite universitare româneşti au înflorit doar explicaţiile complotist-insinuante despre raţiunile „reale“ ale unei asemenea intervenţii în apărarea asistentei... „Las’ că ştim noi!“, nu?

Investind în crearea elitelor ştiinţifice ale României postcomuniste, statul român a creat şi finanţat burse de studii în străinătate, cu obligativitatea încadrării în muncă, pe o durată determinată de contractul bursei, la revenirea în ţară; patria şi-a trimis, carevasăzică, tinerii la studii la şcoli înalte şi i-a primit cu braţele deschise acasă? Nu despre cei care nu s-au mai întors, nici despre cei care, revenind în ţară, nu au fost angajaţi de statul român, vreau să vorbesc acum (deşi mi se pare că presa nu vorbeşte destul despre asemenea semne de slăbiciune ale instituţiilor statului). Am beneficiat eu însămi de unul din aceste programe, bursele „Vasile Pârvan“ la Academia Română din Roma (1999 – 2000, prima promoţie), şi sînt convinsă că a fost una din marile şanse ale devenirii mele profesionale. După bursă, m-am întors la post, la universitatea mea, unde am rămas pînă astăzi; cursurile mele născute din experienţa italiană îşi găsesc loc cu greu în programele de studii, ascunse sub nume standardizate şi liniştitoare. Nici o instituţie a statului nu a „verificat“ în vreun fel dacă bursa folosea la ceva, după aceea. Mult mai tîrziu aveam să aflu că angajatorul meu, acelaşi (după lege) cu Ministerul care mă trimisese în Italia „în interes de serviciu“ vreme de 16 luni, socotise perioada respectivă ca fiind „concediu fără salar la cererea angajatului“ şi nu îmi plătise nici asigurările sociale. Nu e o eroare de calcul, mi s-a explicat, au uitat doar să îmi comunice la plecarea în Italia că vor proceda astfel (tratament curent pentru tinerii români care plecau la studii doctorale sau postdoctorale în străinătate, în perioada respectivă, cel puţin). Au făcut-o din raţiuni de economie. Dacă mă duceam în mările sudului pe banii mei (să-i fi avut...) eram tratată la fel, instituţional vorbind. „No’, şi ce dacă?“, mi se va spune.


Cu alte cuvinte, elitele există, dar nu cred că statul român postcomunist este mai interesat în crearea, menţinerea şi recunoaşterea lor decît statul comunist. Iar percepţiile României profunde se pliază acestei indiferenţe ceţoase, venite „de sus“, mai uşor decît am crede. Nu-i vorbă, intelectualii postcomunismului românesc au ratat şi ei, pe terenul lor cel mai adesea, posibilitatea de a relaţiona cu „masele“. Dar nu numai intelectualii alcătuiesc elitele, şi nu aş vrea ca reflecţiile mele să alunece spre altă temă, nu mai puţin dilematică. Nu acum.

Fandacsia


Am vizitat recent, pentru prima oară, Memorialul din Sighet, dedicat victimelor comunismului. Între altele, privind reconstituirea felului cum puterea comunistă a decapitat, sistematic şi tragic, elitele româneşti interbelice, am încercat să îmi imaginez cine ar figura, pe asemenea panouri restitutive, într-un muzeu al viitorului, dacă de mîine, într-un coşmar istoric, o nouă dictatură sau un ocupant străin ar purcede la distrugerea elitelor româneşti (politice, intelectuale, ştiinţifice, culturale etc. – căci aparţine elitei, cred, orice profesionist de excepţie, capabil să inoveze în domeniul său şi să coaguleze creator lumea din jurul său, de la fizicianul din laborator la inginerul de poduri şi şosele). Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?

Ioana Bot
este profesor universitar, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
O familie de români s-a mutat, după 17 ani, din Elveția într-un sat de lângă Urziceni: „Una dintre cele mai bune decizii”
Mulți români care se întorc din străinătatea aleg să-și facă un rost în România, dar la oraș, cu la țară, unde au parte de o viață mai liniștită.
image
Cea mai temută infractoare care a terorizat Spania e româncă. O armată de interlopi o asculta orbește
Tenace, ambițioasă și extrem inteligentă, dar nu în ultimul rând de o frumusețe răpitoare, ea a reușit să câștige toate războaiele cu bandele rivale.
image
Nou scandal sexual în universitate. „Profesorul de 67 de ani i-a propus să devină iubita lui. Să facă sex în fața unei minore“
Elaborarea unor Coduri de etică stricte privind hărțuirea sexuală în universitățile din România devine o prioritate, în contextul numărului din ce în ce mai crescut de astfel de cazuri care apar în spațiul public. Ultimul scandal de acest tip provine din Cluj-Napoca.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.