Profesor, astăzi: din ce motive?

Am sperat zadarnic, în ultima săptămînă, că evenimentele care au stat pe prima pagină a ştirilor îmi vor ancora articolul promis în alte realităţi decît cele "dintotdeauna mie ştiute", despre meseria de profesor în ţara românească, azi, ieri şi mai ales mîine. Dar n-a fost aşa: ele n-au făcut decît să mă readucă la nelinişti vechi, de care nu mi se arată să mă despart prea repede. A fost greva profesorilor din secundar " ezitantă, prost organizată şi incoerentă, ridicînd un segment social împotriva celuilalt (elevii şi părinţii deveneau, într-o logică săracă, victimele profesorilor care, sindicalizaţi, aveau nişte revendicări către guvernanţi, într-un an de criză, cînd mişcările sociale sînt previzibile); am aflat astfel că profesorii ţin la menţinerea pe viaţă a unei titularizări (indiferent de calitatea muncii prestate după obţinerea ei), am aflat aşadar că au reflexele omului speriat, nesigur de sine şi de sistem, temător de schimbare şi obosit de continua înnoire a criteriilor de performanţă. Cînd nu a fost aşa? Am văzut că presa noastră nu se pricepe la problemele învăţămîntului, pe care le tratează cînd în termeni de scandal şi de corupţie (directorul X a furat, elevii copiază, ministerul e corupt sau incapabil etc.), cînd în nici un fel de termeni. Tot astfel cum problemele reale ale educaţiei " şi, prin extensie, ale profesoratului " nu "fac ştiri", am mai constatat că propunerilor coerente de reformă în domeniu nu li se creează cîtuşi de puţin cadrul civic şi civilizat necesar unor dezbateri (a se compara prezenţa în media a discuţiilor substanţiale despre recentul "pachet Micle" de legi în domeniu, cu spaţiul acordat epopeii eroi-comice a lui Becali, de pildă). Cînd a fost altfel? Incidentul cu teza unică de la clasa a VIII-a şi încurcătura dintre Ghiţă Niţescu şi Niţă Ghiţescu (involuntar, de un superb efect caragialian, întrucît repeta însuşi spiritul textului...) ne-a demonstrat că responsabilii cei mai înalţi cu evaluarea performanţelor şcolii româneşti 1) nu deosebesc o ediţie filologică de o "carte de lecturi" pentru uzul elevului sărman, 2) nu cunosc opera lui Caragiale şi 3) nu ştiu să-şi facă meseria. Dar, dincolo de ridicolul momentului, nimeni nu se mai miră, pentru că de ani de zile asemenea gafe se ţin lanţ, indiferent de ministrul în al cărui mandat se petrec ele. Întotdeauna a fost aşa; deşi în ultimele săptămîni s-a vorbit ceva mai mult, în jurul nostru, despre învăţămîntul românesc, nimic nu e fundamental nou şi nimic nu dă semne că s-ar schimba în bine într-un viitor nouă perceptibil.De ce să devii profesor, în România de azi? Ce ai avea de cîştigat? Prestigiu social? Mă îndoiesc " categoria profesorilor este, de la căderea comunismului încoace, într-o continuă pierdere de prestigiu, la care contribuie nu numai cozile de topor din propria pădure, ci şi incoerenţele sistemului de învăţămînt (care îi subminează constant credibilitatea la marele public, "beneficiar obligat" al său) sau " mai grav, pentru lumea unde totul se validează pe sticlă " creatorii de opinie. De la justiţiarul prim-ministru Tăriceanu, anunţînd că va începe stîrpirea marilor evazionişti fiscali cu profesorii din secundar care dau meditaţii acasă nedeclarat, la fostul elev Băsescu, nostalgizînd pe tema fumatului în toaleta şcolii, peisajul rămîne decepţionant. Nu ştiu de nici o construcţie " mediatică, instituţională sau intelectuală " credibilă, destinată a restitui prestigiul unei bresle fără de care nu se poate, dar de care nu îi mai pasă nimănui, cu atît mai puţin ei înseşi. Un minim confort financiar? Pentru mulţi ani, un debutant într-ale profesoratului are de înfruntat salarii la limita decenţei, precariatul suplinirilor, lipsa de "plasă de susţinere" social-economică pentru a rămîne pe post în mediul rural; or, opţiunile esenţiale de viaţă şi de carieră ale majorităţii se fac în aceiaşi ani. Familia, copiii, rădăcinile, apartamentul " toate atîrnă în balanţă greu şi determină plecări din sistem în primii ani. În medie, după doi ani de stagiu, foştii mei studenţi, care revin la universitate pentru a-şi da examenul de definitivare în învăţămînt, reprezintă cam un sfert din numărul absolvenţilor promoţiei lor, şi se divid destul de limpede în cei care au rămas în învăţămînt pentru că nu au avut unde pleca (inerţi, slab pregătiţi, mediocri), şi cei care se simt însufleţiţi de o chemare pentru profesorat, ca un fel de "intrare într-un ordin" (iluminaţii, admirabili şi exemplari, dar vulnerabili tocmai prin această opţiune vocaţională exclusivă, pentru care societatea nu are criterii valorizante şi nici sisteme de protecţie adecvate). În afară de orice alte consideraţii despre absenţa aproape totală a unei "categorii mediane" din tablou, o meserie fundamentală pentru sănătatea societăţii, în care profesioniştii sînt la extremele calităţii (sau foarte slabi, sau foarte buni), este din start ameninţată şi vulnerabilă. Siguranţa postului la stat? Tot mai mult, lumea noastră valorizează recalificările de-a lungul vieţii adulte, schimbările de opţiune profesională la vîrste la care ai fi zis că totul a fost deja decis, precariatul şi portofoliul eclectic de competenţe profesionale. A face, fie şi numai 20 de ani, aceeaşi meserie (dintr-un total de vreo 45 de ani de viaţă activă) nu mai e pe val. Şi oricum e criză: demografică " se închid şcoli, economică " îngheaţă salariile şi angajările, poate că nici un post la stat nu mai e, de fapt, sigur, "ca înainte". De unde revendicarea grevei recente... Încurajarea instituţională, prin politici susţinute şi de durată, a calificării continue în învăţămînt? Sună bine, dar nu se regăseşte în realitatea românească. Ar însemna ca instituţiile legitimatoare ale învăţămîntului, de stat sau private, să-i îndemne pe profesori nu doar să intre în învăţămînt, dar şi să rămînă acolo, să se perfecţioneze periodic, să aibă parte de libertate de decizie la clasă şi de recunoaştere efectivă a performanţei educaţionale. Dacă încă mai există premii salariale, gradaţii de merit, salarii de merit în învăţămînt (dar criza bate la uşă...), criteriile de obţinere a acestora nu încurajează buna-credinţă şi performanţa reală. Mai mult timp liber (vacanţele şcolare) şi puţine ore de muncă la clasă (norma e de aprox. 20 de ore de predare)? Dintre toate motivele posibile, acesta mi se pare cel mai nerealist (îmi vin în minte gafele recente ale unor Năstase sau Sarkozy, fiecare la casa lui spunînd că profesorii lucrează scandalos de puţin faţă de ceilalţi funcţionari publici, creînd astfel opinii defavorabile breslei, din nou, şi fracturi sociale periculoase...). Un profesor nu munceşte numai în cele 50 de minute din clasă, ci şi în multe alte ore de pregătire a lecţiilor, ca să nu mai adăugăm activităţile adiacente, educative, calitatea prezenţei în faţa elevilor etc. În spatele fiecărei ore de predare se ascund în medie alte două de pregătire, ceea ce dă o săptămînă de lucru de 60 de ore... şi boli profesionale. Cred că am epuizat lista motivelor posibile. Nu mai sînt (din 1990) eu însămi profesoară în secundar, dar predau istoria literaturii române, la universitate, unor potenţiali viitori profesori în secundar. Sînt convinsă că, pentru asemenea meserii, exemplul personal contează enorm, că profesoratul e mai mult decît o "simplă" meserie (nici o meserie făcută cu drag nu e simplă, dar aceasta, anume, nu poate fi decît făcută cu drag de ea...). Mie însămi nu îmi e uşor să constat că, dincolo de propria pasiune, motivele pentru a-i atrage de partea "dăscăliei" pe studenţii mei sînt greu de găsit. Deşi peste el s-au rostogolit reforme peste reforme şi compatibilizări europene peste racordări internaţionale, învăţămîntul secundar românesc continuă să meargă rău, iar educaţia de calitate să se facă frecvent "împotriva sistemului" (care va fi fiind acesta). Desigur că ne aflăm la ani-lumină de restricţiile legislative comuniste: obligativitatea stagiului de trei ani, oraşele închise, numerus clausus la admiteri în facultăţi, politizarea obligatorie a învăţămîntului. Dar părem a nu observa că nici libertatea, nici democraţia nu sînt garanţii ale inteligenţei, civismului sau competenţei profesionale, ce trebuie construite în procese lungi, lente, riscante, bine gîndite în perspectivă. M-aş bucura să pot recomanda propria meserie unor tineri care, nu neapărat însufleţiţi de idealuri mesianice, să caute o profesie onestă, sigură, reconfortantă măcar social, dacă nu şi economic. Evoluţia din ultimele decenii (sau din ultimele săptămîni, ca o oglindă metaforică mai mică a epocii) a şcolii româneşti îmi deconstruieşte, în continuare, toate argumentele pragmatice. Rămîn cele idealiste " mai frumoase, dar şi mai fragile. Degringolada actuală nu se poate "corecta" numai prin acţiunea unor personalităţi eroice, a unor "dascăli pe modelul Goga", cărora sistemul să le ridice, apoi, statui pe morminte. Cu toate acestea, singurul motiv pe care l-aş putea invoca pentru a-mi convinge studenţii " şi pe oricine " să devină profesori este că vor putea construi oameni din copiii ce le vor trece prin mînă. Şi că societatea (a lor, a noastră, oricare...) are nevoie de oameni întregi. Întrebarea e dacă îi pasă cuiva de asta. Doritorii să ridice mîna.