Profesor, astăzi: din ce motive?

Publicat în Dilema Veche nr. 275 din 21 Mai 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Am sperat zadarnic, în ultima săptămînă, că evenimentele care au stat pe prima pagină a ştirilor îmi vor ancora articolul promis în alte realităţi decît cele "dintotdeauna mie ştiute", despre meseria de profesor în ţara românească, azi, ieri şi mai ales mîine. Dar n-a fost aşa: ele n-au făcut decît să mă readucă la nelinişti vechi, de care nu mi se arată să mă despart prea repede. A fost greva profesorilor din secundar " ezitantă, prost organizată şi incoerentă, ridicînd un segment social împotriva celuilalt (elevii şi părinţii deveneau, într-o logică săracă, victimele profesorilor care, sindicalizaţi, aveau nişte revendicări către guvernanţi, într-un an de criză, cînd mişcările sociale sînt previzibile); am aflat astfel că profesorii ţin la menţinerea pe viaţă a unei titularizări (indiferent de calitatea muncii prestate după obţinerea ei), am aflat aşadar că au reflexele omului speriat, nesigur de sine şi de sistem, temător de schimbare şi obosit de continua înnoire a criteriilor de performanţă. Cînd nu a fost aşa? Am văzut că presa noastră nu se pricepe la problemele învăţămîntului, pe care le tratează cînd în termeni de scandal şi de corupţie (directorul X a furat, elevii copiază, ministerul e corupt sau incapabil etc.), cînd în nici un fel de termeni. Tot astfel cum problemele reale ale educaţiei " şi, prin extensie, ale profesoratului " nu "fac ştiri", am mai constatat că propunerilor coerente de reformă în domeniu nu li se creează cîtuşi de puţin cadrul civic şi civilizat necesar unor dezbateri (a se compara prezenţa în media a discuţiilor substanţiale despre recentul "pachet Micle" de legi în domeniu, cu spaţiul acordat epopeii eroi-comice a lui Becali, de pildă). Cînd a fost altfel? Incidentul cu teza unică de la clasa a VIII-a şi încurcătura dintre Ghiţă Niţescu şi Niţă Ghiţescu (involuntar, de un superb efect caragialian, întrucît repeta însuşi spiritul textului...) ne-a demonstrat că responsabilii cei mai înalţi cu evaluarea performanţelor şcolii româneşti 1) nu deosebesc o ediţie filologică de o "carte de lecturi" pentru uzul elevului sărman, 2) nu cunosc opera lui Caragiale şi 3) nu ştiu să-şi facă meseria. Dar, dincolo de ridicolul momentului, nimeni nu se mai miră, pentru că de ani de zile asemenea gafe se ţin lanţ, indiferent de ministrul în al cărui mandat se petrec ele. Întotdeauna a fost aşa; deşi în ultimele săptămîni s-a vorbit ceva mai mult, în jurul nostru, despre învăţămîntul românesc, nimic nu e fundamental nou şi nimic nu dă semne că s-ar schimba în bine într-un viitor nouă perceptibil.De ce să devii profesor, în România de azi? Ce ai avea de cîştigat? Prestigiu social? Mă îndoiesc " categoria profesorilor este, de la căderea comunismului încoace, într-o continuă pierdere de prestigiu, la care contribuie nu numai cozile de topor din propria pădure, ci şi incoerenţele sistemului de învăţămînt (care îi subminează constant credibilitatea la marele public, "beneficiar obligat" al său) sau " mai grav, pentru lumea unde totul se validează pe sticlă " creatorii de opinie. De la justiţiarul prim-ministru Tăriceanu, anunţînd că va începe stîrpirea marilor evazionişti fiscali cu profesorii din secundar care dau meditaţii acasă nedeclarat, la fostul elev Băsescu, nostalgizînd pe tema fumatului în toaleta şcolii, peisajul rămîne decepţionant. Nu ştiu de nici o construcţie " mediatică, instituţională sau intelectuală " credibilă, destinată a restitui prestigiul unei bresle fără de care nu se poate, dar de care nu îi mai pasă nimănui, cu atît mai puţin ei înseşi. Un minim confort financiar? Pentru mulţi ani, un debutant într-ale profesoratului are de înfruntat salarii la limita decenţei, precariatul suplinirilor, lipsa de "plasă de susţinere" social-economică pentru a rămîne pe post în mediul rural; or, opţiunile esenţiale de viaţă şi de carieră ale majorităţii se fac în aceiaşi ani. Familia, copiii, rădăcinile, apartamentul " toate atîrnă în balanţă greu şi determină plecări din sistem în primii ani. În medie, după doi ani de stagiu, foştii mei studenţi, care revin la universitate pentru a-şi da examenul de definitivare în învăţămînt, reprezintă cam un sfert din numărul absolvenţilor promoţiei lor, şi se divid destul de limpede în cei care au rămas în învăţămînt pentru că nu au avut unde pleca (inerţi, slab pregătiţi, mediocri), şi cei care se simt însufleţiţi de o chemare pentru profesorat, ca un fel de "intrare într-un ordin" (iluminaţii, admirabili şi exemplari, dar vulnerabili tocmai prin această opţiune vocaţională exclusivă, pentru care societatea nu are criterii valorizante şi nici sisteme de protecţie adecvate). În afară de orice alte consideraţii despre absenţa aproape totală a unei "categorii mediane" din tablou, o meserie fundamentală pentru sănătatea societăţii, în care profesioniştii sînt la extremele calităţii (sau foarte slabi, sau foarte buni), este din start ameninţată şi vulnerabilă. Siguranţa postului la stat? Tot mai mult, lumea noastră valorizează recalificările de-a lungul vieţii adulte, schimbările de opţiune profesională la vîrste la care ai fi zis că totul a fost deja decis, precariatul şi portofoliul eclectic de competenţe profesionale. A face, fie şi numai 20 de ani, aceeaşi meserie (dintr-un total de vreo 45 de ani de viaţă activă) nu mai e pe val. Şi oricum e criză: demografică " se închid şcoli, economică " îngheaţă salariile şi angajările, poate că nici un post la stat nu mai e, de fapt, sigur, "ca înainte". De unde revendicarea grevei recente... Încurajarea instituţională, prin politici susţinute şi de durată, a calificării continue în învăţămînt? Sună bine, dar nu se regăseşte în realitatea românească. Ar însemna ca instituţiile legitimatoare ale învăţămîntului, de stat sau private, să-i îndemne pe profesori nu doar să intre în învăţămînt, dar şi să rămînă acolo, să se perfecţioneze periodic, să aibă parte de libertate de decizie la clasă şi de recunoaştere efectivă a performanţei educaţionale. Dacă încă mai există premii salariale, gradaţii de merit, salarii de merit în învăţămînt (dar criza bate la uşă...), criteriile de obţinere a acestora nu încurajează buna-credinţă şi performanţa reală. Mai mult timp liber (vacanţele şcolare) şi puţine ore de muncă la clasă (norma e de aprox. 20 de ore de predare)? Dintre toate motivele posibile, acesta mi se pare cel mai nerealist (îmi vin în minte gafele recente ale unor Năstase sau Sarkozy, fiecare la casa lui spunînd că profesorii lucrează scandalos de puţin faţă de ceilalţi funcţionari publici, creînd astfel opinii defavorabile breslei, din nou, şi fracturi sociale periculoase...). Un profesor nu munceşte numai în cele 50 de minute din clasă, ci şi în multe alte ore de pregătire a lecţiilor, ca să nu mai adăugăm activităţile adiacente, educative, calitatea prezenţei în faţa elevilor etc. În spatele fiecărei ore de predare se ascund în medie alte două de pregătire, ceea ce dă o săptămînă de lucru de 60 de ore... şi boli profesionale. Cred că am epuizat lista motivelor posibile. Nu mai sînt (din 1990) eu însămi profesoară în secundar, dar predau istoria literaturii române, la universitate, unor potenţiali viitori profesori în secundar. Sînt convinsă că, pentru asemenea meserii, exemplul personal contează enorm, că profesoratul e mai mult decît o "simplă" meserie (nici o meserie făcută cu drag nu e simplă, dar aceasta, anume, nu poate fi decît făcută cu drag de ea...). Mie însămi nu îmi e uşor să constat că, dincolo de propria pasiune, motivele pentru a-i atrage de partea "dăscăliei" pe studenţii mei sînt greu de găsit. Deşi peste el s-au rostogolit reforme peste reforme şi compatibilizări europene peste racordări internaţionale, învăţămîntul secundar românesc continuă să meargă rău, iar educaţia de calitate să se facă frecvent "împotriva sistemului" (care va fi fiind acesta). Desigur că ne aflăm la ani-lumină de restricţiile legislative comuniste: obligativitatea stagiului de trei ani, oraşele închise, numerus clausus la admiteri în facultăţi, politizarea obligatorie a învăţămîntului. Dar părem a nu observa că nici libertatea, nici democraţia nu sînt garanţii ale inteligenţei, civismului sau competenţei profesionale, ce trebuie construite în procese lungi, lente, riscante, bine gîndite în perspectivă. M-aş bucura să pot recomanda propria meserie unor tineri care, nu neapărat însufleţiţi de idealuri mesianice, să caute o profesie onestă, sigură, reconfortantă măcar social, dacă nu şi economic. Evoluţia din ultimele decenii (sau din ultimele săptămîni, ca o oglindă metaforică mai mică a epocii) a şcolii româneşti îmi deconstruieşte, în continuare, toate argumentele pragmatice. Rămîn cele idealiste " mai frumoase, dar şi mai fragile. Degringolada actuală nu se poate "corecta" numai prin acţiunea unor personalităţi eroice, a unor "dascăli pe modelul Goga", cărora sistemul să le ridice, apoi, statui pe morminte. Cu toate acestea, singurul motiv pe care l-aş putea invoca pentru a-mi convinge studenţii " şi pe oricine " să devină profesori este că vor putea construi oameni din copiii ce le vor trece prin mînă. Şi că societatea (a lor, a noastră, oricare...) are nevoie de oameni întregi. Întrebarea e dacă îi pasă cuiva de asta. Doritorii să ridice mîna.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Românul care a descoperit secretul câștigului la loterie. Din cauza lui s-au schimbat legile în SUA și Canada
Un matematician român a descoperit secretului câștigului la loterie. Ştefan Mandel a reușit printr-o formulă personală să ia de 14 ori premiul cel mare. Norocosul a fost însă urmărit de ghinion, fiind anchetat de CIA și FBI.
image
Cum să pari mai deștept când porți o conversație banală. Ce spun cercetătorii de la Harvard
Dacă până acum ai crezut că menționarea funcției sau a studiilor te va „ridica“ în ochii partenerului de conversație, ar fi bine să te mai gândești o dată.
image
Presa britanică despre vizita Regelui Charles în țara noastră: „Are România în sânge“ VIDEO
Publicația britanică Daily Mail a publicat un amplu fotoreportaj dedicat vizitei de cinci zile a Regelui Charles al III-lea în țara noastră. Jurnaliștii au constatat că monarhul „are România în sânge“.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.