Cîteva inefabile şi o definiţie

„Prietenul la nevoie se cunoaşte“, repetăm, liniştindu-ne mai întîi pe noi înşine – că ştim ce este un prieten, adică. Dar, aici, nu prietenul este cuvîntul cu un sens mai problematic: prietenul „se cunoaşte“ (ceea ce sugerează o competenţă implicită a „cunoscătorului“ într-ale prieteniei), însă aceasta se întîmplă, atenţie!, „la nevoie“. Să reflectăm asupra „nevoii“ (cu cîţiva ani în urmă, tot Dilema veche propunea un dosar de mare succes pe tema „Closetul la nevoie se cunoaşte“, jucîndu-se cu clişeul proverbial... şi cu sensurile româneşti ale „nevoii“, fireşte). Ce e nevoia – minunea ambiguă şi ubicuă, care îl face pe prieten aşa cum haina îl face pe om? Logic, ea ar trebui să ne fie mai familiară decît prietenul: ea este a noastră, ea îl aduce pe prieten, îl face să ne demonstreze prietenia lui. Cred că fiecare are prietenii pe care îi merită – adecvaţi „nevoilor“ sale. Riscînd limba română (dar unul din cei mai mari creatori ai ei avea, drept vorbă de ocară specifică, un incredibil de frumos „neamul nevoii!“, pentru cunoscători...) aş spune că fiecare din noi „nevoieşte“ într-un mod care îl defineşte. Pentru unii, definitorie e nevoia de „a fi cu alţii“ (ieşire la o bere, ieşire din sine, ieşire din monotonie): prietenul adevărat este cel ce corespunde (consimte, cum înţelept spunea jupîn Dumitrache) acestei nevoi. Prietenul de chef, de shopping, de-o supapă socială, de-o seară cu prietenii. Altora, prietenia li se dovedeşte la o nenorocire, ceva din categoria „Doamne, fereşte!“, pe care simt... nevoia să n-o înfrunte singuri: prietenul este un umăr pentru plîns (cu batiste cu tot), un însoţitor pe culoarele spitalelor (tăcînd, dar împreună), o mînă întinsă (sau banii din ea). Desigur, dacă prietenul adevărat este, pentru tine, cel care te ascultă întotdeauna, s-ar putea să fii o persoană care vorbeşte tot timpul. Şi tot aşa, mai departe: dacă ai nevoie de un prieten ca să te împingă de la spate mereu înseamnă că nu poţi lua decizii importante singur, dacă prietenii îţi dispar la primele vînturi reci ale toamnei înseamnă că nevoile tale erau doar trecătoare flori de vară... Ceea ce vreau să spun este că prietenul răspunde unei fibre din noi înşine, cea pe axa căreia ne identificăm „nevoile“ – ne definim. Cînd ne plîngem că nu avem prieteni, sau că avem prea mulţi prieteni, ar trebui poate să ne uităm la nevoile noastre, cărora le răspund sau nu prietenii – reali, imaginari ori visaţi. 

E normal să fie aşa, în sensul că, dacă „nevoile“ sînt definitorii pentru o persoană, prietenul este cel ce se potriveşte lor – adică persoanei respective. Prietenul răspunde la ceva foarte profund din noi, ceva ce sîntem noi înşine, fără a ne schimba. Spre deosebire de dragoste, care e un proiect individual de ieşire din sine (eventual, chiar fără un răspuns din partea celui iubit), prietenia e o întîlnire dintre două identităţi care se potrivesc în chip esenţial. Aşa ajung la un adagiu, mie drag, datorat lui La Rochefoucault (citez din memorie): „Oricît de rară ar fi iubirea, prietenia adevărată e şi mai rară“. Poţi suferi de o dragoste neîmpărtăşită, poţi iubi de unul singur, dar în prietenie e nevoie de doi. Aici intervine o altă măsură a inefabilului: prietenia adevărată nu e unilaterală, proiectele interioare ale prietenilor trebuie, în vreun fel, să îşi răspundă reciproc. Nu te împrieteneşti cu cineva ca să îl transformi după placul tău (în schimb, multe îndrăgostiri se clădesc pe eroarea acestei tentaţii), după cum nu te împrieteneşti cu el ca să te schimbi nici tu (deşi o prietenie te face mai bun, ajutîndu-te să te înţelegi, reflectat în/de prietenul tău). De unde fragilitatea subită a unei prietenii care decide să se preschimbe-n iubire, riscînd să piardă tocmai ceea ce constituia substanţa ei. Amos Oz o spune mai bine decît aş putea-o face eu, într-una din cele mai apropiate mie fraze ale prozei contemporane: „Mi-am amintit cum ş...ţ pe un drum nepietruit de pe marginea unei prăpăstii în ceaţă, mi-a spus deodată că, dacă se va dovedi că între noi e vorba de dragoste, ar vrea să spere că prietenia nu va lua sfîrşit.“ (Să nu pronunţi: noapte, traducere de M. Braeşter, 2010) Diferite în chip esenţial, prietenia şi iubirea au, în cele mai fericite cazuri – pe care le numim, din lipsă de altceva mai sugestiv, „adevărate“ – o inefabilă dimensiune comună. Mihai Zamfir dădea, la moartea unui prieten, o definiţie a prieteniei ce reuşeşte să prindă, ca mierea chihlimbarului o aripă filigranată de libelulă, această nuanţă. „Prietenul – scria profesorul Zamfir – este o persoană pe care o iubeşti fără să îi fi spus niciodată asta.“ Prietenia poate deveni iubire aşa cum îndrăgostirea nu poate niciodată: cu firescul ineluctabil al trunchiului de copac, care creşte îmbrăcînd în coajă vîrful de săgeată înfipt în el. Nemărturisit, pentru că, atunci cînd se întîmplă aşa ceva, între prieteni nu mai e, de mult, nevoie de cuvinte. Ceea ce vine de contrazice tot ce am scris aici? „De zic minciuni, şi-s însumi dovedit, / N-am scris în veci, şi nimeni n-a iubit...“   

Ioana Bot este profesor universitar, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.