Inefabila interdisciplinaritate

Articolul dlui Cuţitaru, „Viitorul universitar“ (Dilema veche nr. 361, ianuarie 2011), mă determină să formulez cîteva dileme legate de modul cum interdisciplinaritatea poate deveni un principiu activ în programele universitare. De multe ori, pretenţia de interdisciplinaritate a unor cursuri nu e altceva decît pretenţie, în vreme ce deschiderea interdisciplinară a altora – din simplul fapt că e „veche“ de cîteva decenii (de ex., istoria literară care întîlneşte istoria sistemelor politice) – trece drept o banalitate de bun-simţ.

Ca să încep şi eu prin a cita o autoritate (americană), Being interdisciplinary is so very hard to do („A fi interdisciplinar e foarte greu“), din principiu. O demonstra, în 1989 deja, Stanley Fish, un critic mai feroce decît Lodge al mecanicului placat pe viu în viaţa universitară – eseul cu acest titlu a fost reluat de autor în volumul „scandalos“ din 1994, There’s No Such Thing as Free Speech (and it’s a good thing, too). Romanul lui Lodge se împărtăşea, cred, din aceeaşi ironie fină, atunci cînd personajul invocat de dl Cuţitaru reflecta la imposibilitatea echivalării volumului de muncă pentru discipline academice foarte diferite („fizica nucleară cu analiza telenovelelor“ etc.), adică – a existenţei unui sistem echitabil de credite transferabile. Între timp, creditele au fost introduse, în întreaga Europă, în universităţi, nimeni nu e mulţumit de ele şi echivalările între discipline din domenii diferite sînt adesea halucinante. Ştiu universităţi unde un credit înseamnă fix 100 de pagini de bibliografie, ceea ce înseamnă, de pildă, că nu se poate studia romanul lui Proust într-un curs de 7 credite (are mai mult de 700 de pagini!), iar cum un curs de licenţă are 7 credite, Proust nu mai e studiat la Franceză. Ceea ce „au rezolvat“ creditele este posibilitatea de a echivala un curs de fizică a particulelor cu un curs de istoria muzicii, cu credite egale, dacă studentul se transferă de la Fizică la Conservator. Cîţi studenţi aţi întîlnit care să se transfere în anul II, să zicem, de la Fizică la Conservator, pur şi simplu? Dar de la Matematică la Teologie? A devenit aceasta o practică curentă? Desigur, nu. Nu în ECTS (numele creditelor în novlingua universitară bologneză) stă misterul interdisciplinarităţii. Unde, atunci?

Dl Cuţitaru consideră că viitorul aparţine studenţilor care vor opta – cu o mobilitate caracteristică vremurilor noi – pentru matematică–sport, economie–istorie antică, psihologie–chimie etc. Se poate. Decît că, deocamdată, ei nu se pot forma în universităţile post-Bologna, de la noi – în nici un caz.

Piedicile instituţionale şi legale sînt mai mult decît evidente: prin trecerea la sistemul Bologna, universităţilor li s-a desfiinţat, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, pînă şi mica deschidere interdisciplinară pe care o avuseseră înainte, prin ceea ce se numea „dubla specializare“ (Matematică-Fizică, Teologie-Litere, Geografie-Litere, Istorie-Filozofie, Pedagogie-Litere). Acum, monospecializarea este singura opţiune posibilă, pentru un parcurs de studii pe locuri bugetate. A alege o a doua specializare înseamnă, de fapt, a urma o a doua facultate, în paralel. Cu taxă, pentru că la noi numai o dată poţi face studii pe bani de la stat. Unii o fac, totuşi, plătind. Dar paralelismul respectiv nu e deloc bun conductor de interdisciplinaritate, ci mai degrabă – dacă studentul nu are o motivaţie interioară aparte şi o inteligenţă mult peste medie – este creator de situaţii schizoide. Celor care cred că „dublele“ de la Litere sînt „dublă specializare“ (Franceză-Română, Chineză-Maghiară etc.) le voi răspunde repede că se înşală, mai întîi pentru că „monospecializarea“ se numeşte, în nomenclatorul ministerial românesc, „Limbi şi literaturi, materne şi străine“, mai apoi pentru că a studia două limbi (şi literaturi) nu înseamnă efectiv a schimba domeniul pînă la a accede la interdisciplinaritate. Masteratul ar putea asigura o ce interdisciplinaritate, dar – cum majoritatea absolvenţilor au nevoie, pentru a fi angajaţi, de un „masterat în domeniu“ – mi-e greu să văd un absolvent cu licenţă în Coreeană-Italiană, urmînd un master în Chimie anorganică, pentru a se angaja ca profesor de Chimie la gimnaziul din urbea X a României profunde. Nu ştiu cum se poate recupera interdisciplinaritatea pierdută, între rigorile unui asemenea sistem.

Ar fi de dorit ca universităţile să ofere cursuri interdisciplinare, dar pentru aceasta nu e doar nevoie de cadrele didactice pregătite corespunzător, ci şi de un număr constant de studenţi înscrişi la cel puţin trei asemenea cursuri (cam cîte fac o normă didactică medie) – cel puţin 15 înscrişi pentru ca disciplina să fie bugetată, în universităţile noastre de stat, cu bugetele mereu pe sponci. Să presupunem că o universitate angajează un specialist în relaţia dintre istoria matematicii şi istoria literară: e nevoie de 3 cursuri şi minimum 45 de studenţi interesaţi pentru a menţine postul. Şi dacă studenţii nu se înscriu? Să faci din ele cursuri obligatorii pentru toţi cei de la Literatură română? De ce ar avea nevoie un viitor profesor „standard“ de Română din gimnaziul rural de asemenea cunoştinţe, care îi consumă un sfert din creditele de la discipline literare din programa de licenţă, de altfel...? Ceea ce ne dovedeşte că, la nivel de programe universitare, interdisciplinaritatea e costisitoare, fapt de natură să sperie un sistem aflat în criză perpetuă, ca la noi – şi ca la alţii, în Europa bologneză în care ne e dat să trăim. Nu ştiu cum se pot finanţa proiectele de excelenţă ale unui învăţămînt interdisciplinar, în programe care să nu formeze doar vîrfuri izolate, doar elite, ci o medie decentă şi bine pregătită „în interdisciplinaritate“ a absolvenţilor cu studii superioare.

Nu ştiu nici cum se poate inocula aspiraţia spre interdisciplinaritate maselor largi de studenţi – pentru că, în procesul actual de masificare a învăţămîntului superior, avem de-a face tot mai mult cu înmatriculaţi în proporţii mari. Nu împărtăşesc optimismul dlui Cuţitaru în materie, pentru că nu cred că se poate compara disponibilitatea unui om de generaţie veche faţă de avantajele Internetului sau ale smartphone-ului (sînt user friendly şi funny, to begin with) cu deschiderea intelectuală pe care o cere interdisciplinaritatea (presupunînd, aceasta, muncă mult mai multă, cunoştinţe diverse, ani mai mulţi de formare). Dar aici mă mai sprijin şi pe experienţa anterioară trecerii la sistemul Bologna, cînd în facultăţile de Litere veneau, obligaţi de imperativul dublei specializări, studenţi de la Teologie, Geografie, Pedagogie, de pildă. Logica „vechiului sistem“ era corectă şi viza nu pregătirea interdisciplinară a lor, ci... tot dubla specializare, care le permitea să îşi construiască mai uşor „catedrele“ în învăţămîntul secundar unde urmau să lucreze. (Dacă o şcoală nu avea destule ore de religie, acelaşi profesor preda şi engleză etc.) Cu toate eforturile noastre de a construi cursuri „interdisciplinare“ pentru ei, interesul zdrobitoarei majorităţi nu era să îşi deschidă spiritul, ci să îşi capete cît mai repede şi mai simplu diploma finală. În logica minimului efort, erau deranjaţi de un curs de literatură care se ocupa de – să zicem – temele biblice ale romantismului românesc, pentru că asta le cerea să îşi amintească de lecturi biblice dintr-un alt an de studiu, pe care se grăbiseră să le uite de îndată ce îşi trecuseră examenele (admiţînd că le citiseră, cîndva).

Interdisciplinaritatea nu e o cale simplă pentru nimeni, or tinerele noastre generaţii par – la nivelul maselor – atrase de mirajul soluţiilor simple, cu debuşeu în realitatea imediată: ce meserie (bine plătită) pot eu avea mîine, dacă azi învăţ conjugările verbelor latineşti? Nici una? Thanks, but no thanks. Da. Ştiu, latina „s-a scos“ din cele mai multe parcursuri de studii, dar poate cineva avea o formaţie interdisciplinară în Istorie-Fizică (de pildă), dacă nu mai învaţă latineşte? Nu cumva riscăm să confundăm multitasking-ul (cu care ne obişnuiesc ultimele evoluţii tehnologice) cu interdisciplinaritatea pierdută şi, mai periculos, modelul Wikipedia cu spiritul enciclopedic?

Cum spuneam, nu am răspunsuri, am numai întrebări.

Ioana Bot este profesoară de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului, 2006.

Foto: L. Muntean