Despre ratare și fericire

Publicat în Dilema Veche nr. 840 din 26 martie - 1 aprilie 2020
Despre ratare și fericire jpeg

Încep cu o mărturisire care, probabil, nu dă bine, azi: eu nu am crescut cu gîndul plecării „afară“, deși adolescența și prima mea tinerețe s-au întîmplat în ultimele decenii ale comunismului, cele mai negre și mai urîte. Probabil, fusesem crescută astfel încît să mă pot refugia destul de ușor într-un „înăuntru“ al intimității, al casei-cu-bibliotecă, al familiei protectoare. Probabil, fiindcă știam că nu am dreptul la pașaport – așa cum știam că nu pot să zbor, ca o trăsătură imuabilă a ființei și a familiei mele. Auzeam legendele urbane ale marilor evaziuni (oameni care treceau Dunărea înot și erau prinși sau nu, oameni care treceau granița spre Ungaria și apoi făceau, întorși, pușcărie…), vedeam emigrările „pe cumpăratelea“ cu Puterea – dar nu îmi închipuiam niciodată că aș fi în stare să fac așa ceva sau că așa ceva mi se poate întîmpla și mie. Mă imaginam murind din lipsa unui medicament, eventual (aveam destui medici, în jur, ca să știu că asta se putea întîmpla), dar nu plecînd de aici, ca să nu mor. La fel, nu mi-am imaginat niciodată, în tinerețe, că voi ajunge să studiez în universități occidentale, sau să predau acolo, sau să îmi trimit studenții la studii. Printr-o răsucire legală a absurdului ceaușist, făceam parte dintre acei absolvenți de universitate românească, de după 1982, care nu aveau dreptul niciodată să dea un concurs pentru a se angaja într-o universitate sau într-un institut de cercetare. Era ca povestea cu pașaportul și zborul. Știam că nu se poate.

Dar faptul că mă pregăteam să devin profesoară în învățămîntul secundar nu mă făcea mai puțin curioasă despre „cum arată universitățile de dincolo“, ce se învață acolo, ce se citește, ce poți să faci acolo, după ce termini universitatea. Era un fel de poveste secundară, pe mi-o construiam din cioburile auzite, prinse, citite prin cărțile bibliografiei străine de specialitate pe care unii profesori ni le dădeau împrumut. Mă amintesc descifrînd (era o fotocopie proastă, desigur…) o listă de titluri de pe coperta unei cărți americane, ca să știu ce înseamnă o editură universitară adevărată, ce teme se cercetează „acolo“, cine cu cine face echipă (erau nume de autori cărora le urmăream reaparițiile – pe alte coperte, sau în vreun număr de revistă științifică rătăcită), cine cu ce se ocupă… Ca un joc cu mărgelele de sticlă. Asta nu mă împiedica să citesc pe rupte. Să țin minte nu oameni (pe care i-aș fi întîlnit, într-o lume universitară liberă), ci stilurile cărților lor. Am văzut prima fotografie a lui Stanley Fish (un autor esențial pentru formarea mea teoretică, pe care cititorii Dilemei îl știu, poate, din presa americană de după 1990…) după căderea comunismului, dar aș recunoaște un fragment din Fish oricînd, chiar și acum, cînd nu mai scrie teorie literară, ci drept și politicale. Mă ratam, astfel? Trăind, adică, într-un cerc strîmt și învățînd despre lucruri inaccesibile mie? În orice caz, nu aveam, atunci, sentimentul ratării – aveam sentimentul vieții ce mi se dăduse. Și în care îmi era mai mereu foarte frig și foarte frică. Lumea universităților libere era, pentru mine, lumea „cealaltă“, unde, adică, nu aveam să ajung niciodată.

Și apoi a venit peste mine viața cealaltă. Am putut să mă angajez într-o universitate românească (prin concurs), am putut să dau examen și să fiu admisă la un doctorat. În jurul meu, cei mai mulți voiau să plece, să plece, să plece. Tot ce se întîmpla (și cîte lucruri absurde și tragice continuau să se întîmple!) în primii ani de după comunism, la noi, le oferea multor colegi de de-ai mei numai argumente să plece spre Occident. Acolo unde nu sînt minerii care bat studenți, acolo unde nu cîștigă Iliescu alegerile, acolo unde românii nu bat unguri (și invers), acolo unde era bine și frumos. Nu mai auzeam legendele urbane ale exilului, ci asistam la plecări pe bune, cu copii mici și fără părinți bătrîni – și la construcția diverselor strategii în care o bursă de studii în Vest sau un doctorat erau doar o treaptă convențională pentru reușita acelei plecări. Nu voiam să plec cu orice preț nici atunci, voiam să fac. Să mă fac, mai exact, ceea ce nu avusesem voie înainte: un universitar adevărat, cultivat și educat, care să poată preda cele mai interesante chestii din lume și care să scrie despre subiecte înainte vreme inimaginabile sau inaccesibile mie.

Așadar, decizia mea de a nu pleca afară cu orice preț după 1990 mă reprezintă, cred, ea face parte din mine, ca și toată povestea mea anterioară. Am plecat, în cele din urmă (adică în 1994), cu o bursă de un an pentru studii doctorale, într-o lume complet necunoscută mie, despre care ceea ce știam esențial se referea la calitatea universităților, la prestigiul unora dintre profesorii cu care aș fi putut lucra și pe care îi știam, tot așa ca pe Stanley Fish, din citit, de pe xeroxuri proaste și fragmentare. Dar îi știam bine, îi citisem și îmi mai și plăcuseră. A fost un an de descoperiri nebunești, fericite, de lecturi pe rupte și de scris la teză. Voiam să învăț de toate: nu numai cum să fiu un bun profesor de literatură, dar și cum funcționează o universitate liberă, ce e un concurs pe post de profesor, cum se susține un doctorat, cum se construiește relația profesorului (mare) cu discipolii săi (care nu sînt argații săi, nici purtătorii săi de servietă). După ce am trecut cu bine toate probele inițiatice – sau ale adaptării mele la lumea liberă, universitară și… elvețiană (las nuanța pentru rafinați) – m-am dus la profesorul care îmi era cel mai drag, ca să îmi (cam) iau rămas bun și să îi propun, sfielnic, să îi traduc cartea (Cartea, pentru mine, atunci) în română.

A fost o întîlnire cît o inițiere. Nu era nimic extraordinar – și i-au mai urmat, de altfel, sute de alte întîlniri, de-a lungul unei vieți în care am devenit chiar prieteni. Dar atunci, în lumina amiezii de iunie, el se aștepta să îi cer ceea ce, probabil, îi cereau bursierii ca mine. Să mă ajute să rămîn acolo mai mult decît anul de bursă: încă un an, încă o teză de doctorat (cu el), încă o viață… Generos ca întotdeauna, a început el, crezînd că o să mă bucure și o să îmi fie mai ușor să cer. Mi-a spus, invitîndu-mă să iau loc, că da, e foarte dispus să mă ia la doctorat la el; desigur, va trebui să îmi refac studiile de la bacalaureat încoace, mai durează vreo șapte ani, dar cineva atît de bun ca mine sigur își va depăși handicapurile formării românești și va deveni, în cele din urmă, unul dintre cei mai buni doctoranzi ai lui. După care, lumea universitară liberă îmi va fi cu adevărat deschisă. Era chiar bucuros, sublinia, să mă ia la doctorat. Puteam să rămîn. N-am perceput, atunci, pe loc, generozitatea ofertei, ci… condescendența ei. Intuiam că ea înveninează deja oferta marelui profesor. I-am cerut permisiunea traducerii, mi-a acordat-o (stupefiat că nu ghicise ce voiam de la el), am plecat. Cum zic, am devenit, în timp, prieteni. Subliminal, de multe ori, revăzîndu-ne ca doi universitari, știam că îi demonstrez că am reușit, deși revenisem în România. Uimirea lui, în anii din urmă, văzînd pe la ce universități faimoase am ajuns să fiu profesor invitat, e sinceră, nu se ascunde, asumînd și o nuanță de imperceptibil regret. Că nu am fost studenta lui? Că nu mi-a hotărît soarta universitară (da, lumea noastră e plină de sentimente ciudate și de relații de putere nereușite…)?

Și așa ajung la întrebarea dintîi: am ratat, oare, nerămînînd în Occident, în tinerețe? Sînt convinsă că aș fi putut reface, cu succes, un parcurs academic, acolo, chiar pornind de la zero. Uneori, în fața dezastrelor cotidiene de la noi, se găsește și cineva să îmi reproșeze că n-am „rămas“. Așa-mi trebuie, să rabd, acu’. Nu rabd, nu tac. Și nu mi se pare că am ratat ceva existențial. Dimpotrivă. Dar știu prea bine că povestea ratării e povestea, diferită, pe care și-o spune fiecare, în momente esențiale. Eu îmi spun o poveste în care nu am ratat Occidentul, ci l-am cucerit, o poveste în care îmi place meseria mea așa cum este (ar fi mai ușor de practicat în altă parte, dar nicăieri universitățile nu asigură condiții de paradis – asta am învățat prea bine umblînd prin lumea liberă).

Dar e povestea cuiva care își trăise tinerețea în comunism și acum se apropie de pensie (cu pași insuficient de repezi, vor zice unii). Nu știu ce aș alege azi, abia ieșită de la Bac, putînd merge la studii oriunde. De aceea, cred că dimensiunea fundamentală a alegerii este libertatea: să poți alege (dacă pleci sau nu, unde să pleci etc.). Și, după libertate, vine, aproape, fericirea: să alegi ceea ce te face fericit. Eu sînt fericită cu alegerile mele, cu viața mea. În cea mai mare parte a fiecărei zile.

Ioana Bot este profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai“, unde predă cursuri de literatură română și mediere culturală.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.