Despre ratare și fericire

Publicat în Dilema Veche nr. 840 din 26 martie - 1 aprilie 2020
Despre ratare și fericire jpeg

Încep cu o mărturisire care, probabil, nu dă bine, azi: eu nu am crescut cu gîndul plecării „afară“, deși adolescența și prima mea tinerețe s-au întîmplat în ultimele decenii ale comunismului, cele mai negre și mai urîte. Probabil, fusesem crescută astfel încît să mă pot refugia destul de ușor într-un „înăuntru“ al intimității, al casei-cu-bibliotecă, al familiei protectoare. Probabil, fiindcă știam că nu am dreptul la pașaport – așa cum știam că nu pot să zbor, ca o trăsătură imuabilă a ființei și a familiei mele. Auzeam legendele urbane ale marilor evaziuni (oameni care treceau Dunărea înot și erau prinși sau nu, oameni care treceau granița spre Ungaria și apoi făceau, întorși, pușcărie…), vedeam emigrările „pe cumpăratelea“ cu Puterea – dar nu îmi închipuiam niciodată că aș fi în stare să fac așa ceva sau că așa ceva mi se poate întîmpla și mie. Mă imaginam murind din lipsa unui medicament, eventual (aveam destui medici, în jur, ca să știu că asta se putea întîmpla), dar nu plecînd de aici, ca să nu mor. La fel, nu mi-am imaginat niciodată, în tinerețe, că voi ajunge să studiez în universități occidentale, sau să predau acolo, sau să îmi trimit studenții la studii. Printr-o răsucire legală a absurdului ceaușist, făceam parte dintre acei absolvenți de universitate românească, de după 1982, care nu aveau dreptul niciodată să dea un concurs pentru a se angaja într-o universitate sau într-un institut de cercetare. Era ca povestea cu pașaportul și zborul. Știam că nu se poate.

Dar faptul că mă pregăteam să devin profesoară în învățămîntul secundar nu mă făcea mai puțin curioasă despre „cum arată universitățile de dincolo“, ce se învață acolo, ce se citește, ce poți să faci acolo, după ce termini universitatea. Era un fel de poveste secundară, pe mi-o construiam din cioburile auzite, prinse, citite prin cărțile bibliografiei străine de specialitate pe care unii profesori ni le dădeau împrumut. Mă amintesc descifrînd (era o fotocopie proastă, desigur…) o listă de titluri de pe coperta unei cărți americane, ca să știu ce înseamnă o editură universitară adevărată, ce teme se cercetează „acolo“, cine cu cine face echipă (erau nume de autori cărora le urmăream reaparițiile – pe alte coperte, sau în vreun număr de revistă științifică rătăcită), cine cu ce se ocupă… Ca un joc cu mărgelele de sticlă. Asta nu mă împiedica să citesc pe rupte. Să țin minte nu oameni (pe care i-aș fi întîlnit, într-o lume universitară liberă), ci stilurile cărților lor. Am văzut prima fotografie a lui Stanley Fish (un autor esențial pentru formarea mea teoretică, pe care cititorii Dilemei îl știu, poate, din presa americană de după 1990…) după căderea comunismului, dar aș recunoaște un fragment din Fish oricînd, chiar și acum, cînd nu mai scrie teorie literară, ci drept și politicale. Mă ratam, astfel? Trăind, adică, într-un cerc strîmt și învățînd despre lucruri inaccesibile mie? În orice caz, nu aveam, atunci, sentimentul ratării – aveam sentimentul vieții ce mi se dăduse. Și în care îmi era mai mereu foarte frig și foarte frică. Lumea universităților libere era, pentru mine, lumea „cealaltă“, unde, adică, nu aveam să ajung niciodată.

Și apoi a venit peste mine viața cealaltă. Am putut să mă angajez într-o universitate românească (prin concurs), am putut să dau examen și să fiu admisă la un doctorat. În jurul meu, cei mai mulți voiau să plece, să plece, să plece. Tot ce se întîmpla (și cîte lucruri absurde și tragice continuau să se întîmple!) în primii ani de după comunism, la noi, le oferea multor colegi de de-ai mei numai argumente să plece spre Occident. Acolo unde nu sînt minerii care bat studenți, acolo unde nu cîștigă Iliescu alegerile, acolo unde românii nu bat unguri (și invers), acolo unde era bine și frumos. Nu mai auzeam legendele urbane ale exilului, ci asistam la plecări pe bune, cu copii mici și fără părinți bătrîni – și la construcția diverselor strategii în care o bursă de studii în Vest sau un doctorat erau doar o treaptă convențională pentru reușita acelei plecări. Nu voiam să plec cu orice preț nici atunci, voiam să fac. Să mă fac, mai exact, ceea ce nu avusesem voie înainte: un universitar adevărat, cultivat și educat, care să poată preda cele mai interesante chestii din lume și care să scrie despre subiecte înainte vreme inimaginabile sau inaccesibile mie.

Așadar, decizia mea de a nu pleca afară cu orice preț după 1990 mă reprezintă, cred, ea face parte din mine, ca și toată povestea mea anterioară. Am plecat, în cele din urmă (adică în 1994), cu o bursă de un an pentru studii doctorale, într-o lume complet necunoscută mie, despre care ceea ce știam esențial se referea la calitatea universităților, la prestigiul unora dintre profesorii cu care aș fi putut lucra și pe care îi știam, tot așa ca pe Stanley Fish, din citit, de pe xeroxuri proaste și fragmentare. Dar îi știam bine, îi citisem și îmi mai și plăcuseră. A fost un an de descoperiri nebunești, fericite, de lecturi pe rupte și de scris la teză. Voiam să învăț de toate: nu numai cum să fiu un bun profesor de literatură, dar și cum funcționează o universitate liberă, ce e un concurs pe post de profesor, cum se susține un doctorat, cum se construiește relația profesorului (mare) cu discipolii săi (care nu sînt argații săi, nici purtătorii săi de servietă). După ce am trecut cu bine toate probele inițiatice – sau ale adaptării mele la lumea liberă, universitară și… elvețiană (las nuanța pentru rafinați) – m-am dus la profesorul care îmi era cel mai drag, ca să îmi (cam) iau rămas bun și să îi propun, sfielnic, să îi traduc cartea (Cartea, pentru mine, atunci) în română.

A fost o întîlnire cît o inițiere. Nu era nimic extraordinar – și i-au mai urmat, de altfel, sute de alte întîlniri, de-a lungul unei vieți în care am devenit chiar prieteni. Dar atunci, în lumina amiezii de iunie, el se aștepta să îi cer ceea ce, probabil, îi cereau bursierii ca mine. Să mă ajute să rămîn acolo mai mult decît anul de bursă: încă un an, încă o teză de doctorat (cu el), încă o viață… Generos ca întotdeauna, a început el, crezînd că o să mă bucure și o să îmi fie mai ușor să cer. Mi-a spus, invitîndu-mă să iau loc, că da, e foarte dispus să mă ia la doctorat la el; desigur, va trebui să îmi refac studiile de la bacalaureat încoace, mai durează vreo șapte ani, dar cineva atît de bun ca mine sigur își va depăși handicapurile formării românești și va deveni, în cele din urmă, unul dintre cei mai buni doctoranzi ai lui. După care, lumea universitară liberă îmi va fi cu adevărat deschisă. Era chiar bucuros, sublinia, să mă ia la doctorat. Puteam să rămîn. N-am perceput, atunci, pe loc, generozitatea ofertei, ci… condescendența ei. Intuiam că ea înveninează deja oferta marelui profesor. I-am cerut permisiunea traducerii, mi-a acordat-o (stupefiat că nu ghicise ce voiam de la el), am plecat. Cum zic, am devenit, în timp, prieteni. Subliminal, de multe ori, revăzîndu-ne ca doi universitari, știam că îi demonstrez că am reușit, deși revenisem în România. Uimirea lui, în anii din urmă, văzînd pe la ce universități faimoase am ajuns să fiu profesor invitat, e sinceră, nu se ascunde, asumînd și o nuanță de imperceptibil regret. Că nu am fost studenta lui? Că nu mi-a hotărît soarta universitară (da, lumea noastră e plină de sentimente ciudate și de relații de putere nereușite…)?

Și așa ajung la întrebarea dintîi: am ratat, oare, nerămînînd în Occident, în tinerețe? Sînt convinsă că aș fi putut reface, cu succes, un parcurs academic, acolo, chiar pornind de la zero. Uneori, în fața dezastrelor cotidiene de la noi, se găsește și cineva să îmi reproșeze că n-am „rămas“. Așa-mi trebuie, să rabd, acu’. Nu rabd, nu tac. Și nu mi se pare că am ratat ceva existențial. Dimpotrivă. Dar știu prea bine că povestea ratării e povestea, diferită, pe care și-o spune fiecare, în momente esențiale. Eu îmi spun o poveste în care nu am ratat Occidentul, ci l-am cucerit, o poveste în care îmi place meseria mea așa cum este (ar fi mai ușor de practicat în altă parte, dar nicăieri universitățile nu asigură condiții de paradis – asta am învățat prea bine umblînd prin lumea liberă).

Dar e povestea cuiva care își trăise tinerețea în comunism și acum se apropie de pensie (cu pași insuficient de repezi, vor zice unii). Nu știu ce aș alege azi, abia ieșită de la Bac, putînd merge la studii oriunde. De aceea, cred că dimensiunea fundamentală a alegerii este libertatea: să poți alege (dacă pleci sau nu, unde să pleci etc.). Și, după libertate, vine, aproape, fericirea: să alegi ceea ce te face fericit. Eu sînt fericită cu alegerile mele, cu viața mea. În cea mai mare parte a fiecărei zile.

Ioana Bot este profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai“, unde predă cursuri de literatură română și mediere culturală.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.