Manuscrisele eminesciene - între fantasmă culturală și obiect de studiu
Rămase într-o ladă la Titu Maiorescu, dăruite Academiei, descifrate cu elan şi comentate artistic (exegeza lui G. Călinescu) sau " dimpotrivă " restituite cu minuţie şi studiate aidoma (exegeza lui Perpessicius), manuscrisele eminesciene au avut parte de destinul ambiguu, la noi, al monumentelor naţionale. Ediţiile filologice, restitutive, critice etc. se construiesc în genere cu mari dificultăţi: editorii sînt specialişti a căror formare durează ani de zile (şi care, apoi, trebuie să se familiarizeze cu un obiect de studiu ce are reguli proprii, limite de lizibilitate sau de inteligibilitate), e nevoie de fonduri şi de susţinere instituţională. Calmul duratei lungi, necesară construcţiilor durabile, nu a caracterizat ultimii 90 de ani ai vieţii culturale româneşti, dimpotrivă. Totuşi, în pofida vremilor grele şi a metehnelor româneşti, pentru opera eminesciană avem o ediţie critică, de acum " completă, respectînd criterii coerente de restituire, cea începută de Perpessicius şi construită apoi sub auspiciile Academiei Române. Alături de alte, parţiale, tentative meritorii de restituire ştiinţifică a manuscriselor (întreprinse de Vatamaniuc, Murăraşu etc.). Ceea ce e mai mult decît au alţi autori canonici ai literaturii noastre, din păcate (ediţii critice neterminate, neprofesioniste, incoerente în principiile de realizare încarcă rafturile bibliotecilor, descurajînd tentativele cercetătorului de a se apleca pe texte...). Adesea, "marile realizări editoriale" sînt forme fără fond, care imită (spre pildă) formatul "Pleiadelor" franţuzeşti (celebre pe plan mondial), fără a avea însă cel mai mic aparat filologic, ca să nu mai vorbim despre aparatul critic profesionist ce li s-ar cere (recenta ediţie completă a poeziilor lui Şt. Aug. Doinaş e un atare exemplu). Între atîtea incompletitudini şi inconstanţe, putem afirma cu justificată mîndrie că opera manuscrisă a poetului naţional are parte de o ediţie critică, de o "lecţiune unică", pe care cercetătorii să se bazeze " adică, de o normalitate ştiinţifică a secolului al XX-lea, în vreme ce pentru alte opere lucrul rămîne doar o aspiraţie. Oricîte observaţii şi critici ar avea specialiştii la adresa "ediţiei Perpessicius" (şi ele sînt remarcabil de puţine, faţă de dimensiunile materialului restituit, de durata procesului de editare " pe majoritatea le-a sintetizat însuşi Petru Creţia, unul dintre prestigioşii coordonatori ai proiectului editorial, în vederea unei reeditări viitoare), ea este de acum "Referinţa", pentru textul eminescian, conform practicilor generale ale filologiei. Nici un exeget nu se întoarce, de fiecare dată, la manuscrisul autorului studiat, pentru a-l descifra din nou, dacă are la îndemînă o ediţie critică de încredere. S-ar putea spune că lucrurile sînt, în orizontul "filologiei eminescologice", limpezi. Însă, în vreme ce restituirea filologică se construia în paşi dificili, orizontul cultural şi mediatic românesc a creat, în jurul manuscriselor lui Eminescu, aurele unor legende stratificate, avînd drept efect monumentalizarea acestora (observaţia lui N. Manolescu, deşi a scandalizat pe mulţi corifei de la statuia poetului naţional, e " ştiinţific vorbind " cît se poate de corectă; ea nu atacă valoarea manuscriselor, ci arată riscurile exacerbării unei asemenea atitudini neprofesioniste). Obiect de cult, manuscrisele au fost aruncate într-o horă de fantasme, legate de identitatea noastră naţională. "Momentul Noica" a avut, în context, un rol decisiv " mai ales prin lecturile ulterioare, alterante ("fantasmatice"), care s-au dat pledoariei filozofului de a salva de la distrugere şi de a edita anastatic caietele eminesciene manuscrise. În contextul politic al anilor ’80 româneşti, acţiunea lui Noica avea o dimensiune evident eroică. Dar cine să îşi mai dea seama că între a pleda pentru conservarea unor documente de mare valoare (caietele în sine), prin reproducerea lor cu mijloace moderne, astfel ca studierea lor să nu distrugă originalul, deziderate fireşti într-un mediu academic, şi aureolarea manuscriselor cu puterea... de a trezi românitatea din lîncezeala-i istorică e o diferenţă nu doar de limbaj, ci şi de mize şi strategii ale politicii culturale? Intelectualul român, cînd e vorba de Eminescu, simte enorm, retorizează monstruos şi se înconjoară mai lesne cu norii de tămîie ai adoraţiei, decît cu liniştea de bibliotecă a studiului aplicat. Aşa cum notează Eugen Simion însuşi, în Cuvîntul înainte al ediţiei anastatice a manuscriselor, argumentele lui Noica "în favoarea facsimilării sînt multe, solide, şi însoţite întotdeauna de un număr de fantasme culturale". Pe care alţii le-au preluat şi le-au politizat, în buna tradiţie local-mioritică a transformării poetului naţional într-un cal troian pentru idei şi mize ale altora, nu ale lui, nici ale operei sale (v. intervenţiile parlamentarului Adrian Păunescu pe tema aceasta, sau presa peremistă şi legionaroidă recentă). Fantasmele au fost încurajate nu doar de nespecialişti (fapt oarecum de înţeles, deşi ei se bucură de vizibilitate şi de autoritate mare la public), ci şi de criticii literari, care au salutat, în anii din urmă, ediţia anastatică a Academiei Române (coordonator al proiectului Eugen Simion, redactor coordonator Dan Horia Mazilu, redactor Gabriela Dumitrescu, viziune grafică Mircia Dumitrescu, tehnoredactare, prelucrare imagini: Orban Anna Maria, Silvia Mihaela Rusu, Ovidiu Vitan, Delia Tancău), în termeni mesianici: "Cunoaşterea manuscriselor eminesciene are, în istoria culturii noastre, puterea salvatoare a unui odgon sigur" (Ion Simuţ, în România literară, nr. 21/2005), "Reconstitui, înfiorat de emoţie, ceva din spectacolul gîndirii eminesciene" (Alex. Ştefănescu, în România literară, nr. 3/2009). Discretă, sună în corul de encomiasme o notă interesantă, despre democratizarea accesului la manuscrise. Mass-media nota, entuziastă, că ele se vor putea afla astfel în casa oricărui român, "fiecare din noi va putea, într-un fel, să aibă în casă legendara ladă cu manuscrise" (Alex. Ştefănescu), ele sînt de acum "puse la îndemîna tuturor" (Ion Simuţ) etc. etc. Cu riscul de a fi acuzată de elitism, mă întreb dacă 1. accesibilitatea de masă a manuscriselor astfel reproduse e miza cea mai importantă a unei atari reeditări? şi 2. care e realitatea dindărătul discursului festiv, mitizant şi monumentalizant? În aşteptarea unei dezbateri substanţiale " a specialiştilor " despre ce trebuie făcut în continuare pentru a studia manuscrisele eminesciene, conform practicilor criticii genetice contemporane, răspunsurile mele rămîn sceptice. Incontestabil, reproducerea anastatică facilitează pentru totdeauna accesul la informaţia obiectiv existentă în tezaurul eminescian din Biblioteca Academiei Române, protejînd originalul. Această măsură este costisitoare, presupune un volum mare de muncă, specialişti şi devoţiune filologică, toate " admirabile şi admirabil puse în act de proiectul Academiei Române. Ediţia reproduce cu fidelitate caietele manuscrise, mărindu-le paginile la format A4 şi unificînd culoarea de fond a hîrtiei. Dar, vrînd să fie mai mult decît atît, şi neştiind exact ce vrea să fie, proiectul coordonat de Eugen Simion se încurcă în propriile-i bune intenţii. Rezultatul este o struţocămilă filologică: o ediţie celebrată de toţi bunii români ai instituţiilor statului nostru, finanţată din bani publici (costurile finale vor depăşi, se pare, 2,41 mil. $) şi tipărită în 750 de exemplare (cam puţine pentru casele tuturor românilor!) per volum (vor fi 23 în total, însoţite fiecare de un CD cu fotografiile manuscriselor). Preţul de pornire al unui volum a fost de 200 de lei noi. Deocamdată, la patru ani de la începerea seriei, librăriile nu le vînd, iar multe biblioteci nu au achiziţionat serii complete. Pentru un iubitor de Eminescu, volumele restituie, fără îndoială, spectacolul "freamătului germinativ" al manuscrisului, amestecul năucitor de lucruri importante, smîngăleli şi notaţii cotidiene, energiile scripturale... Totul. Dar, acolo unde filologul poate vedea trasee inteligibile, proiecte artistice şi intelectuale, nespecialistul nu vede de fapt nimic, decît grafia (cînd limpede, cînd ilizibilă) lui Eminescu. Editorii o descifraseră deja, tipărind ediţii critice; mai mult, ei au datat textele, au restituit o cronologie a însemnărilor haotice, au clasificat şi au reconstituit atelierele unor creaţii finalizate, au despărţit avantextele unor capodopere de "moloz" etc. Munca de cartografiere a haosului unor manuscrise de autor, de restituire tipărită, datare şi atribuire, pe baza cărora se pot, apoi, scrie studii despre cum scria Eminescu, este apanajul filologiei ca domeniu şi al criticii genetice, ca tip de demers specializat. Incontestabil, din nou, ea trebuie aplicată manuscriselor eminesciene, ca şi altor autori din patrimoniul naţional, de către specialişti. Şi, aş adăuga, "elitistă", deoarece pentru un nespecialist " oricît de fierbinte ar fi admiraţia sa faţă de Eminescu " ea reprezintă o "ţară străină". Paradoxal, ediţia în discuţie nu e doar un progres al tehnicii reproductive, ci şi un regres faţă de editările filologice anterioare. Pentru că ea ne pune dinaintea stadiului iniţial al obiectului cercetării. Deschidem cartea şi...ce vedem acolo? Ştim noi, oare, ce citim? Ce, cînd şi cum a lăsat acolo "poeticul scris"? Recunoaştem fragmente (mai mari sau mai mici, după competenţe), dar nu altceva. Nimic, alături de reproducerea exactă a paginilor, nu ne trimite la "ediţia Perpessicius" (care descifrează şi datează totul), pentru că " după explicaţia lui Eugen Simion " "ar fi trebuit să dublăm numărul foilor şi să complicăm enorm procesul de reproducere" (p. IX a Cuvîntului înainte la vol. I). Colofonul (sumar) al fiecărui volum e insuficient (el descrie conţinutul caietului reprodus) şi incorect chiar şi faţă de intenţia reproductivă absolută, pentru că identifică textele, totuşi, potrivit lecturilor anterioare ale editorilor (Perpessicius, cel mai adesea), indicînd, de pildă, "variante ale Odei" (deşi dezbaterea despre care sînt primele variante ale Odei rămîne deschisă, încă) sau Scrisorile şi variantele lor după numerotarea...? definitivă? dată de Maiorescu? Care din ele, cînd însuşi poetul oscilase...? De ce colofonul vol. XVI indică Diamantul Nordului, dacă manuscrisul 2278 scrie Diamant de Nord? Ce realitate se respectă în atari situaţii? De ce unele exerciţii prozodice sînt identificate de colofon ca "dicţionar de rime", iar altele nu? Ce stă scris acolo unde ochiul nostru nu poate citi? Cînd a fost scris un vers răzleţ sau o traducere incertă? De unde ştim ce citim? Justificarea potrivit căreia "cititorul are libertatea, cu o fotografie bună a textului, să mediteze singur la ceea ce descifrează" (E. Simion) nu se potriveşte aici, pentru că libertatea şi meditaţiile cititorului nu fac parte din mizele principale ale unei ediţii anastatice. Desigur că indicarea corespondenţelor cu restituirile ediţiei critice pentru fiecare pagină ar fi crescut în dificultate realizarea proiectului, dar acestea erau indispensabile 1. inteligibilităţii ansamblului, 2. conservării variantei unice a referinţei critice, 3. credibilităţii ştiinţifice, 4. uşurinţei consultării corpusului. Aşa, ne aflăm dinaintea unui monument pios, ce ne invită să reluăm munca descifrării de la zero, desconsiderînd în chip inexplicabil truda editorilor care ne-au precedat în hăţişul manuscriselor, ordonînd materialul. Electronic prin natură, precis în fotografie şi cochet-sumbru-Biedermeyer prin design, CD-ul ataşat fiecărui volum nu facilitează nici el, lecţiunea " dimpotrivă. Pagina manuscrisului nu poate fi mărită la dimensiunea ecranului, decît dacă oprim executabilul şi "intrăm pe uşa din dos" în CD, spre a deschide cu dublu click fiecare clişeu jpg, al fiecărei pagini. Altminteri, mărirea se face ca şi cum am apropia o lupă de un detaliu al textului, în detrimentul ansamblului: cu cît vom vedea mai bine un cuvînt, cu atît restul versului dispare din rama neagră a "paginii electronice". Imaginile nu au fost digitalizate pentru a permite căutări interne de nici un fel; spre a trece de la p. 37 la p. 48 se dă de 11 ori click pe "next", încărcînd pe rînd toate paginile intermediare. Dacă vreţi să căutaţi în corpusul fotografiat structuri recurente (sintagme, forme, cuvinte, desene etc.), luaţi-vă gîndul, nu se poate. Nu încercaţi să vedeţi cum a fost restituită pagina de către diverşi editori şi în ce volume anume, pentru că un asemenea tip de indice, de referenţiere, nu a fost prevăzut. Din nou, probabil, pentru a nu... încărca volumul de muncă aferent. Da, avantajele suportului electronic în critica genetică rezidă tocmai în posibilitatea referinţei hipertextuale. Însă aceasta nu e o ediţie genetică şi electronică a manuscriselor eminesciene, ci un pictorial cu poze ale paginilor, de complexitatea informatică a CD-urilor oferite ca suvenire de la nunţi, botezuri şi absolviri. Un testimonial de iubire patriotică spre liberă visare (are şi muzică în fundal!)... Reproducerea caietelor eminesciene "aşa cum se află, în dezordinea lor" (E. Simion) nu este decît atît: o reproducere, lipsită de instrumentarul filologic, genetic sau electronic care ar transforma-o într-o ediţie potrivită cu normele ştiinţifice şi posibilităţile tehnice actuale. Ea reprezintă o măsură salutară de conservare a materialului original " şi, deocamdată, nimic mai mult. Pe baza ei se poate construi o ediţie digitalizată a operei celui mai important scriitor al culturii româneşti, dar efortul cel mare abia de-acum ar începe (şi costurile pot continua...). Oricine consideră că ni s-a dat, prin proiectul Academiei Române, mai mult decît atît, se lasă înşelat de discursurile aburite ale specialiştilor în monumentalizarea poetului naţional " care nu sînt neapărat specialişti nici în opera acestuia, nici în critică genetică, nici în ediţii filologice pe suport electronic, ci în discursuri festive.
