Pericolul insularizării Europei în islamofobie

– interviu cu Dragoş STOICA, expert în Islam – 

Din Norvegia în Italia, Europa este tot mai preocupată de tema „musulmanilor din interior“. Sînt aceştia o ameninţare pentru societatea sau cultura politică europeană? Cît de justificată este teama de Eurabia? Dilema veche publică a doua parte a interviului realizat de Foreign Policy România cu Dragoş Stoica, expert român în studii islamice, pentru ediţia curentă a revistei. 

Cît de reală este teama transformării Europei în Eurabia?

În condiţiile în care, de pildă, în 1932, Suedia raporta 15 musulmani, iar astăzi sînt peste 400.000, cred că putem să discutăm de o formă de islamizare demografică a Europei. Statisticile nu mint, dar nici nu trebuie să ne aşteptăm la revelaţii finale din partea lor. Problema este dacă aceasta creştere demografică evidentă, pe fondul îmbătrînirii populaţiei europene, se traduce automat în transformarea Europei în Eurabia. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie trebuie să percepem acest proces în termenii unui jihad demografic. Perspectiva jihadului demografic nu este nouă şi nici apanajul demersurilor senzaţionaliste care abundă în spaţiul media european. Yusuf al-Qaradawi – unul dintre cei mai influenţi imami formatori de opinie din lumea musulmană, a cărui emisiune Shari’a şi viaţa transmisă de Al Jazeera are o audienţă imensă, a discutat în mod repetat despre un soi de islamizare benignă a Europei prin creştere demografică. Liderul libian Muammar al-Qaddafi a folosit conceptul de jihad fără vărsare de sînge purtat prin demografie.

Pe fond însă, teza unei Eurabii potenţiale intră în rezonanţă cu teama profundă de un jihad demografic, mai exact frica de islamizarea profundă a ţesutului social, a spaţiului politic şi a mediului cultural. În umbra statisticilor stă viziunea califatului european, care iese brusc de sub specia istoriilor ficţionale, intrînd în mentalitatea colectivă ca un scenariu posibil pentru viitorul european.

În realitate, teza Eurabiei (şi a califatului transeuropean) se fundamentează pe o variantă a ceea ce Martha Nusbaum numeşte inspirat „Arcadianism normativ“, adică o proiecţie a celuilalt ca fiind imun la viciile sau calităţile noastre. Este un fel de mitologie a răului sălbatic, a unui homo Islamicus care poate să se insularizeze complet de fluxul istoriei, rămînînd capabil să resacralizeze orice spaţiu în care fiinţează.

Cu alte cuvinte, a treia generaţie de musulmani este privită ca fiind imună la secularizare, imună la modernizare, precondiţionată genetic şi religios către o revoltă radicală împotriva modernităţii. Sînt milioane de musulmani europeni pentru care acum Facebook-ul reprezintă moscheea, iar Twitter-ul ţine loc de fatwa. Secularizarea, chiar dacă nimic nu garantează că este ireversibilă, rămîne o realitate la nivelul comunităţilor diasporice musulmane. Faptul că există insule de radicalism sau convertiri radicale la islamism, aşa cum am văzut în cazul lui Richard Reid, nu validează generalizări premature.

La acest moment, mulţi tineri musulmani europeni sau nord-americani reînvaţă araba, urdu sau turca în sălile de clasă ale universităţilor sau colegiilor şi, de cele mai multe ori, îşi redescoperă identitatea religioasă prin efort individual şi reflecţie critică, în opoziţie atît cu tradiţia părinţilor lor, cît şi cu radicalismul islamist. Dacă de-islamizarea nu ar fi o realitate acum, credeţi ca Wahhabi, Salafi, sau Frăţia Islamică ar depune atîtea eforturi să readucă variantele lor de Islam printre tinerii occidentali? Există, într-adevăr, o bătălie pentru minţile musulmanilor din Occident, dar ea nu este nici pe departe pierdută a priori, aşa cum pare să profeţească modelul Eurabiei. Viitorul Europei şi al musulmanilor europeni cred că rămîne deschis.

Este posibil să fii în acelaşi timp un bun musulman şi un bun cetăţean, să te supui statului secular şi să dezvolţi o loialitate naţională? Se regăsesc musulmanii în comunitatea cetăţenilor?

Pentru a răspunde la această întrebare cel mai potrivit ar fi exemplul Indoneziei, cel mai populat stat musulman din lume. Aici există o separaţie clară între stat şi religie, iar Islamul nu este religie de stat. Există chiar o formă de Islam civic, foarte apreciat ca un posibil model pentru cel european.

Răspunsul cel mai simplu este că un musulman nu numai că poate să devină un bun cetăţean european, dar sînt milioane de oameni care au deja acest statut. Mai mult decît atît, dacă ne întoarcem la modelul de convieţuire prescris minorităţilor musulmane de tradiţia islamică clasică, putem să spunem că musulmanii europeni trebuie să fie buni cetăţeni.

Trebuie însă să nu uitam că, atunci cînd folosim termeni generici ca „Islam“ şi „comunităţi musulmane“, vorbim, de fapt, despre oameni reali. Există un anume tip de discurs occidental care pare fascinat de extremele spectaculoase. Se pendulează între lumpenproletariatul emigraţiei musulmane sau atentatorii sinucigaşi şi disidenţa profund secularizată de tip Ayaan Hirsi Ali. Se ignoră că, între aceste extreme, există milioane de oameni, majoritatea tăcută care nu apare pe primele pagini ale ziarelor şi care a reuşit să-şi integreze identitatea în ritmurile formei de viaţă europene. Cred că a venit momentul să recuperăm dimensiunea umană, să subiectivizăm atît Islamul, cît şi Europa. Sub mormanul ăsta de concepte, noţiuni, slogane, sisteme şi cioturi de teorii sînt striviţi milioane de oameni – musulmani şi non-musulmani –, care nu vor decît să-şi trăiască vieţile. Nimeni nu neagă că radicalii există şi că retorica violentă şi intolerantă îşi are partizanii săi. Islamul şi islamismul nu sînt însă echivalente. Dintr-un radical islamist nu numai că nu poţi să faci un cetăţean european, dar nu poţi să faci nici măcar un cetăţean egiptean sau un cetăţean saudit. Noţiunea de cetăţenie este pur şi simplu irelevantă. În paradisul adus de jihad nu se intră cu buletinul de identitate.

Cît de influent este Tariq Ramadan la nivelul comunităţilor musulmane din Europa? Care este în cele din urmă filozofia sa?

Tariq Ramadan este un personaj extrem de controversat. Influenţa sa în mediile arabe trebuie, însă, contextualizată, pentru că aceasta se reflectă preponderent asupra mediului universitar. Într-un fel, Tariq Ramadan este perceput ca o variantă europeană a lui Yusuf al-Qaradawi. Pentru Ramadan, Islamul european este un fenomen nou în istoria Islamului, este modul în care comunităţile musulmane care trăiesc ca cetăţeni contribuie la un model comun european. Islamul european este un Islam fără asperităţi şi tocmai pe acest fond este Ramadan acuzat de circumstanţializare. El face o racordare terminologică, renunţînd la distincţia „Casa Islamului“ şi „Casa războiului“. Ramadan nu mai vorbeşte despre război vs Islam, ci despre un spaţiu comun, în care comunităţi musulmane îşi pot apăra sau construi o identitate plurală. Problema lui Tariq Ramadan este, însă, similară tuturor intelectualilor europeni, este o problemă de legitimitate. El este suspectat de lipsă de sinceritate, confruntîndu-se cu o lipsa acută de legitimitate în afara spaţiului în care el se mişcă (preponderent universitar şi cel al intelectualilor publici europeni). La acest moment, cel mai influent imam este Yusuf al-Qaradawi. Dimpotrivă, mesajul lui Ramadan nu este atît de răspîndit, nu ajunge în mediile musulmane profunde, în timp ce Yusuf al-Qaradawi sau Said Qutb penetrează mult mai uşor spaţiile musulmane. Ramadan este un Salafi modern, un soi de mesaj de tip „Frăţia musulmană“ modernizat şi europenizat, însă mesajul său trece foarte greu peste bariera educaţională. Ramadan nu cunoaşte problemele din ghetouri, nu se confruntă cu aceeaşi realitate, nu este perceput ca unul de-al lor.

Pînă unde trebuie să meargă societăţile gazdă europene cu integrarea comunităţilor musulmane pentru ca civilizaţia politică a acestor societăţi să nu fie negată?

În acest sens, problema legată de toleranţă este esenţială. Dincolo de exagerările de tip Londonistan, sau al unor mesaje alarmiste de tipul „pe cînd europenii dormeau, musulmanii distrugeau societatea din interior“, în anumite moschei din Marea Britanie hate speech-ul, antisemitismul, violenţa manifestă au devenit parte din mesajul zilnic. Tipul acesta de toleranţă nu este doar periculos, dar neagă însăşi ideea de toleranţă. Aceasta nu este toleranţă, ci neglijenţă. Pînă unde trebuie să meargă toleranţa? Totul depinde de ce înţelegem prin toleranţă. Dacă gîndim toleranţa ca pe un fel de charity, care vine de la cel puternic la cel mai slab, atunci putem spune că toleranţa trebuie să rămînă limitată, circumspectă, dar deschisă către celălalt. Cu alte cuvinte, toleranţa necondiţionată este imposibilă. Nu poate fi transformată în valoare normativă, nu are nimic juridic şi nimic politic. De-asta trebuie să o gîndim ca posibilitate. Trebuie să rămînem deschişi către celălalt. Toleranţa şi deschiderea societăţii merg împreună. În momentul în care tolerăm hate speech-urile nu învăţăm nici un fel de deschidere. Acest tip de toleranţă închide societatea pentru că permite perpetuarea unei logici confruntaţionale care favorizeăază ghetoizarea musulmanilor europeni. În momentul în care sîntem toleranţi cu intoleranţii, nu aducem nici un fel de contribuţie pozitivă la crearea unui model comun european. Pericolul cel mare este insularizarea Europei. Deja, în spaţiile culturale, se vorbeşte despre fortăreaţa Europa, de unificarea Europei în teamă, sub o constelaţie de frici pornite de la islamofobie, exact cum descria Jean Delumeau în Frica în Occident – frica de celălalt a fost instrumentală în creaţia etnosului. Pe acest fond, am putea vedea o recrudescenţă a extremelor, atît din partea musulmanilor, cît şi din partea non-musulmană. Îmi e teamă de un curent de opinie care vrea ca Europa să fie identică cu ea însăşi. De fapt, Europa înseamnă a nu fi identică cu ea însăşi, a nu fi capabilă să spună tot timpul noi sîntem noi şi voi sînteţi voi. Îmi e teamă că toleranţa se va pierde pe drum, datorită incapacităţii comunităţilor musulmane de a dezvolta anticorpi împotriva radicalismului şi a incapacităţii spaţiului cultural european de a dezvolta anticorpi împotriva propriului său radicalism. Dragoş Stoica este doctorand în religie şi studii islamice la Universitatea Concordia din Montréal, unde şi predă un curs de tendinţe moderne în Islamul contemporan. Este specializat în studiul comparat al hermeneuticilor radicale din spaţiul Islamului modern şi al protestantismului.

A consemnat Octavian MANEA