Contrainsurgenţa, după americani

Truismul zilei în mediile de securitate este că pentru a cîştiga un război trebuie să înţelegi natura sa particulară. Insurgenţa şi războiul de gherilă se deosebesc fundamental de conflictul convenţional, distincţia fiind esenţială. America a eşuat în Vietnam şi, iniţial, în Irak, pentru că a luptat împotriva unei insurgenţe aplicînd regulile războiului convenţional. Ce presupune insurgenţa? Care sînt lecţiile operaţionale învăţate în Irak? Sînt transferabile şi campaniei din Afganistan? În acest caz, sînt talibanii cooptabili?

John NAGL
„Insurgenţele se cîştigă sau se pierd la firul ierbii“

De ce ne aflăm în Afganistan? Pentru că avem două interese vitale: 1) să ne asigurăm că Afganistanul nu redevine un sanctuar pentru infrastructura Al-Qaeda; 2) să preîntîmpinăm ca Afganistanul să destabilizeze regiunea, în special Pakistanul. Pentru a ne îndeplini aceste două obiective, trebuie să construim un aparat afgan de securitate îndeajuns de performant, astfel ca, în timp, să-şi poată securiza singur teritoriul.

Cum definim succesul. Implementarea cu succes a unui efort, corespunzător finanţat, de reconstrucţie a forţelor de securitate irakiene a permis astăzi reducerea semnificativă a nivelului trupelor americane, pe măsură ce forţele locale îşi asumă responsabilitatea pentru securitatea Irakului; o situaţie similară va reprezenta, în cîţiva ani, definiţia succesului în Afganistan.

Lecţiile Irakului. Între 2003 şi 2006, în Irak, armata SUA a urmat un proces gradual de învăţare. De altfel, este un model standard al campaniilor de contrainsurgenţă – armatele convenţionale occidentale ajung să înfrunte insurgenţe locale pe care trebuie să înveţe cum să le învingă. Procesul de învăţare al armatei americane a fost accelerat de publicarea Manualului de Contrainsurgenţă, bazat pe cele mai bune principii şi practici operaţionale. Spre exemplu, un studiu de caz este campania din Tal Afar condusă de colonelul McMaster, care a executat corect o strategie de tipul „curăţă, menţine, construieşte“. Ceea ce am învăţat în Irak a fost faptul că, dacă nu menţii teritoriul pe care l-ai curăţat, atunci vei fi obligat să repeţi la nesfîrşit aceste etape operaţionale, pentru simplul motiv că insurgenţii revin imediat ce te-ai retras. Adesea, insurgenţii îi ucid pe localnicii care au îndrăznit să coopereze cu forţele coaliţiei pentru securizarea comunităţilor lor. În plus, am înţeles importanţa de a avea suficiente trupe în teatrul de operaţiuni şi mai ales necesitatea de a dezvolta forţe locale loiale guvernului. Pe fond, insurgenţele nu sînt învinse de către forţe din afară. Ele sînt învinse de serviciile de securitate ale statului-gazdă.

Încercăm astăzi să aplicăm aceste lecţii în cazul Afganistanului. Generalul McChrystal a spus foarte clar că în prezent sîntem supraextinşi şi că menţinem zone fără o importanţă strategică în economia generală a conflictului. În consecinţă, va trebui să ne asumăm o retragere temporară din locurile mult prea expuse, acele zone care nu sînt esenţiale pentru protejarea populaţiei. În prezent, nu avem suficiente forţe afgane pentru a menţine teritoriul curăţat. Din moment ce trupele americane suplimentare desfăşurate în 2009 nu vor fi suficiente pentru stabilizarea întregii ţări, ISAF şi comandanţii afgani vor trebui să opteze pentru securizarea prioritară a celor mai importante concentrări de populaţie – precum Kandahar. Ulterior, aceste oaze de securitate se pot extinde într-o logică a petelor de petrol, pe măsură ce forţele afgane îşi măresc efectivele şi absorb cultura organizaţională specifică operaţiunilor de contrainsurgenţă. Problema nu este că nu ştim ceea ce trebuie să facem. Ştim. Problema este că nu dispunem încă de suficiente resurse pentru a aplica filozofia Curăţă, menţine, construieşte la nivelul întregului Afganistan. În esenţă, armata americană este prea mică pentru campaniile pe care trebuie să le desfăşoare în prezent.

Natura conflictului. În timp ce provocarea principală în războiul convenţional presupune comasarea puterii de foc la momentul şi la locul potrivit, pentru a distruge forţele ina-micului, cheia succesului în contrainsurgenţă presupune comasarea informaţiilor colectate de la populaţia locală pentru a identifica inamicul. O operaţiune de contrainsurgenţă nu-şi poate atinge obiectivele dacă populaţia locală nu este şi nu se simte protejată de insurgenţă. O populaţie nesigură nu va furniza niciodată informaţiile vitale referitoare la identitatea insurgenţilor. Populaţia nu va vorbi decît dacă se simte în siguranţă, iar asta presupune îndepărtarea monopolului de intimidare exercitat de insurgenţi. Terenul-cheie într-o insurgenţă nu este teritoriul fizic, ci loialitatea politică a oamenilor care locuiesc în acel spaţiu. Pentru a înfrînge o insurgenţă trebuie să cunoaştem cine sînt insurgenţii – iar pentru a afla acest lucru, trebuie să cîştigăm şi să menţinem sprijinul populaţiei locale.

Cheia acestei lupte constă în voinţa politică a coaliţiei de a crea un Afganistan capabil să-şi asigure singur securitatea împotriva ameninţărilor interne sau externe. Singurul mod în care o mare putere poate pierde o campanie de contrainsurgenţă este atunci cînd războiul său rămîne fără susţinere publică acasă. O mare putere este învinsă în momentul în care opinia publică decide că războiul nu merită costurile şi resursele investite. Este exact ce s-a întîmplat cu SUA în Vietnam. (...)
John Nagl este preşedintele Center for a New American Security şi membru în Defense Policy Board, un grup de consiliere al Secretarului Apărării al SUA. A elaborat, sub coordonarea generalului David Petraeus, Manualul de Contrainsurgenţă al armatei americane.



Bruce RIEDEL

Pro şi contra cooptării talibanilor

Campania din Afganistan este un război limitat la regiunile majoritar paştune. Din această perspectivă, insurgenţa talibană este o mişcare care prezintă serioase limite de natură structurală, pentru că reuşeşte să îi mobilizeze doar pe paştuni. Obiectivele talibane nu sînt sprijinite de tadjici, uzbeci sau de şiiţii hazari. Este o veste bună pentru că, practic, 60% din populaţia Afganistanului nu este interesată într-o victorie talibană.

Mai mult, în cadrul comunităţii paştune, insurgenţa nu reprezintă nici pe departe majoritatea populaţiei. Probabilitatea angajării unor negocieri cu membrii nucleului dur al mişcării talibane este foarte redusă. Mă refer la „miezul tare“ al insurgenţei, format din acei „true believers“ care pivotează în jurul mullahului Omar. Aceştia cred că victoria lor este inevitabilă şi nu sînt interesaţi într-o negociere.

Pe fond însă, nucleul dur al insurgenţei nu reflectă poziţia celor care alcătuiesc marea majoritate a mişcării talibane, un procent destul de mare dintre aceştia fiind oameni care au aderat dintr-o varietate de motive, nu neapărat ideologice – de exemplu, pecuniare. Cu siguranţă, talibanii îi plătesc mai bine decît Armata Naţională Afgană. Mulţi devin membri ai mişcării deoarece, dacă eşti un tînăr paştun de 18 ani din Kandahar, lupta este profesia ta, datoria ta. În practică, acest lucru înseamnă că, în cazul în care balanţa de putere se va întoarce în defavoarea talibanilor, există posibilitatea ca aceste gherile accidentale să treacă de cealaltă parte dacă li se oferă bani sau, pur şi simplu, să stea acasă şi să nu se mai angajeze în lupte, mai ales dacă este mult mai periculos. Pînă acum, cînd şansele de a fi ucis sau rănit erau foarte reduse, a fi taliban nu era un lucru atît de periculos.

 Atunci cînd şansele de a fi ucis sau rănit vor creşte, se va schimba şi calculul strategic al indivizilor. Putem influenţa şi acest lucru: putem accelera acest proces prin intermediul unui program cuprinzător care are drept obiectiv clasificarea tipurilor de luptători talibani pe baza unor elemente solide de intelligence – pentru ce luptă anumiţi membri ai mişcării şi anumite grupări talibane. Într-o anumită măsură, asta am făcut şi în Irak. Cu cît ai mai multe informaţii despre inamic, cu atît sînt mai mari şansele de a crea fracturi în rîndurile sale şi de a-l învinge.

Într-un fel, insurgenţa seamănă cu o ceapă formată din straturi multiple. Dacă vom reuşi să preluăm iniţiativa în teatrul de operaţiuni, inversînd momentul strategic în defavoarea talibanilor, am putea vedea cum acele straturi reconciliabile ale insurgenţei încep gradual să se desprindă. Însă, atît timp cît talibanii cred că victoria este aproape, nu vom vedea nici o foaie de ceapă desprinzîndu-se. Dacă elanul acestora ar fi curmat pe cîmpul de luptă, s-ar putea întrevedea fisurile adînci care condiţionează mişcarea. Prioritatea zero rămîne aşadar inversarea dinamicii în teatrul de operaţiuni. Suplimentarea numărului de trupe în Afganistan are exact acest scop, dar şi pe acela de a identifica modalităţile în care fracturile din cadrul mişcării talibane pot fi exploatate pentru a o slăbi din interior. Există o mare probabilitate ca straturile mai puţin ideologice ale mişcării talibane, liderii locali, să fie interesaţi în conturarea unor aranjamente şi acorduri locale. Dacă nu mai simt că victoria este a lor, dacă acest sentiment a dispărut, şansele de a îndepărta oamenii din cadrul mişcării vor creşte, existînd chiar posibilitatea ca dezertările locale să amorseze un efect de domino. Dar pînă cînd nu va fi îndepărtat acest sentiment de încredere şi nu va fi inversată dinamica în teren, nu cred că talibanii vor manifesta, în mod serios, disponibilitatea de a negocia.

Bruce Riedel, fost ofiţer CIA, este expert în probleme de contrainsurgenţă la Brookings Institution. A fost consilier principal în trei administraţii prezidenţiale pe probleme care privesc Orientul Mijlociu şi Asia de Sud. În martie 2009, a primit din partea preşedintelui Obama misiunea de a coordona procesul de revizuire a strategiei pentru Af-Pak (Afganistan-Pakistan).

(fragmente dintr-o anchetă pe care o puteţi citi integral în Foreign Policy România, nr. 14, care apare pe 11 ianuarie 2010)