Alianţa s-a dezbinat. Punct şi de la capăt

- interviu cu Alexandra GHECIU -

Care au fost rolurile pe care NATO le-a jucat din 1949 pînă astăzi? 

Încă de la naşterea sa, NATO a fost concepută nu doar ca o alianţă convenţională împotriva ameninţării militare sovietice, dar şi ca o instituţie menită să protejeze valorile liberal-democratice occidentale şi a normelor din spaţiul euroatlantic. Mărturiile istorice indică faptul că fondatorii NATO – elitele din rîndul factorilor de decizie din Marea Britanie, Canada, Statele Unite, Franţa şi statele Benelux-ului – împărtăşeau viziunea potrivit căreia ţările lor aveau nevoie de un sistem internaţional care să garanteze securitatea lumii democrat-liberale a Occidentului. Ca o ironie, în cadrul dezbaterilor interguvernamentale care au dus la fondarea NATO, ameninţarea unei confruntări militare cu Uniunea Sovietică – văzută ca semnificativă – a fost considerată, totuşi, mai puţin îngrijorătoare decît pericolul subversiunii comuniste în interiorul societăţilor slăbite, din rîndul statelor vest-europene. În acest context istoric, o expresie puternică a necesităţii de a întări Occidentul din interior, împotriva unor potenţiale preluări ale puterii de către comunişti, a fost Planul Marshall. Dar aceeaşi temere a dus şi la crearea unui anumit tip de sistem de securitate – care avea să fie întruchipat de NATO. În esenţă, pe lîngă funcţia sa de apărare colectivă, inscripţionată în Tratatul de la Washington, NATO era menită să joace un rol mai amplu în consolidarea Occidentului, întărind sentimentul de identitate colectivă al acestuia, în rîndul statelor membre. Se aştepta ca NATO să contribuie la crearea unui mediu sigur, în care societăţile occidentale să se poată recupera de pe urma războiului, să prospere şi să devină – în termenii unui oficial canadian cu putere de decizie – o „forţă dinamică de neutralizare a comunismului“. Fondatorii NATO doreau cu înflăcărare să creeze o instituţie de securitate care să aducă încredere în rîndul statelor membre şi care să contribuie la unificarea elitelor şi a popoarelor occidentale în jurul unei viziuni comune asupra lumii („noi“, Occidentul, vs „ei“, i.e. blocul comunist) şi a unui mod de a acţiona comun, în domeniul apărării. 

După Războiul Rece, viziunea dominantă în interiorul NATO era aceea că, avînd la bază practicile din timpul Războiului Rece, de consolidare a încrederii şi reunire a elitelor în jurul unui set comun de idei şi norme, alianţa putea juca un rol important şi în stabilizarea şi democratizarea politicilor transnaţionale, în consolidarea încrederii reciproce între acestea, evitînd astfel eventuale forme serioase de instabilitate regională. Aici, merită amintit că, în anii ’90, majoritatea factorilor de decizie occidentali argumentau că principalele ameninţări la adresa securităţii alianţei nu erau ameninţările militare convenţionale. Mai degrabă, pericolul-cheie era considerat a fi instabilitatea generată de conflicte regionale, adesea avînd la bază conflicte etnice. Desigur, aceasta se întîmpla cînd fosta Iugoslavie se confrunta cu numeroase violenţe etnice şi cînd au izbucnit conflictele în cîteva dintre fostele republici sovietice. În esenţă, logica apărării colective nu a fost niciodată eliminată din repertoriul NATO, dar – în situaţia în care nici un inamic bine definit nu era vizibil la orizont – după Războiul Rece, accentul a fost pus altundeva: pe rolul NATO în exportul normelor liberale, extinzînd astfel comunitatea occidentală paşnică a democraţiei liberale. 

Repede înainte spre 11 septembrie: după atacurile teroriste, un nou tip de argumentaţie a devenit tot mai influent printre elitele decizionale şi în cercurile academice. Astfel, oficiali ai NATO, dar şi suporteri ai alianţei din rîndul statelor membre sau partenere au subliniat ideea că NATO ar trebui să meargă „în afara zonei de acoperire“ şi să dezvolte capacităţi şi metode noi pentru a preveni/combate terorismul internaţional. Logica apărării colective şi cea a consolidării securităţii naţiunilor continuă să fie privite ca importante pentru NATO, dar, pe lîngă acestea, acum se aşteaptă ca alianţa să răspundă unei multitudini de noi pericole, actuale sau potenţiale (de la conflicte etnice, la piraterie şi ciber-terorism). Pe scurt, se aşteaptă ca NATO să îndeplinească mai multe roluri majore: de furnizor de securitate pentru statele membre şi de organizaţie de apărare colectivă; de manager al riscurilor globale (răspunzînd unei multitudini de riscuri flexibile, adesea efemere, care sfidează graniţele geografice – precum terorismul sau pirateria maritimă). Această multitudine de riscuri explică, parţial, unele dintre dezacordurile care au apărut între – şi, în unele cazuri, chiar în interiorul – aliaţilor, deoarece actori diferiţi au percepţii diferite în ceea ce priveşte priorităţile de securitate contemporane şi importanţa relativă a diferitelor roluri jucate de NATO. 

Are Alianţa nevoie de un nou contract fondator? 

Cu siguranţă, se poate afirma că NATO are nevoie de un nou contract social care să reprezinte realităţile de astăzi. Ar fi inexact să spunem că perioada Războiului Rece a fost caracterizată de un consens lipsit de probleme între aliaţi. Amintiţi-vă dezbaterile dintre aliaţi şi divergenţele, uneori profunde, asupra unor chestiuni precum includerea Greciei şi a Turciei în NATO, ori asupra echilibrului dintre armamentul convenţional şi cel nuclear. Dar, în situaţia în care Occidentul se confrunta cu un inamic comun, bine definit şi în care Statele Unite erau liderul incontestabil al lumii occidentale, acele dezbateri şi dezacorduri aveau un caracter limitat. Astăzi, ne confruntăm cu un mediu de securitate mai complex şi mai fluid, caracterizat printr-o multitudine de riscuri, o conştientizare crescîndă a limitelor puterii occidentale şi mai puţine resurse aflate la dispoziţia proiectelor de apărare. 

Ar fi bine dacă aliaţii s-ar putea pune de acord asupra unui set de priorităţi pentru NATO, şi asupra unei diviziuni a muncii. Totuşi, un consens este greu de obţinut, în situaţia în care diferitele guverne au interpretări diferite asupra importanţei relative a riscurilor cu care se confruntă statele membre. Nu există un acord referitor la felul în care se poate ajunge la un echilibru între diversele roluri ale NATO. Pentru unele dintre noile state membre (în special statele baltice, care se tem de Rusia), NATO trebuie să se concentreze, într-o măsură mult mai mare, asupra funcţiei de apărare colectivă, decît asupra celorlalte sarcini. Alte state membre, în special cele din Vestul Europei, sînt mai puţin îngrijorate în privinţa Rusiei şi mai puţin doritoare să facă paşi importanţi în zona apărării colective. Apoi, sînt voci (mai ales cîteva voci proeminente din rîndul republicanilor, în Statele Unite) care susţin că NATO ar trebui să-şi consolideze capacitatea de a acţiona ca instituţie de securitate globală, în special în combaterea terorismului. Un acord între aceste viziuni – nu doar la nivelul declaraţiilor, ci în termeni de politici şi practici concrete – nu va fi uşor.

Ce poate face Alianţa pentru a tempera potenţialul revizionism al puterilor emergente? 

NATO nu poate face foarte mult pentru a integra potenţialele puteri revizioniste (China sau India) în logica şi normele statu-quo-ului. Problema e că NATO nu posedă – în ochii puterilor respective – genul de autoritate de care ar avea nevoie pentru a acţiona ca un factor de echilibru. Un echilibru la nivel internaţional ar putea să apară, dar probabil că va avea loc în alte forumuri. Cu toate acestea, NATO ar putea să stabilească parteneriate informale sau chiar formale cu unele puteri revizioniste, punînd accentul pe anumite domenii sau probleme care sînt de interes comun (de exemplu, pirateria maritimă). 

Cum evaluaţi raporturile dintre NATO şi Rusia în ajunul noului Concept Strategic? 

În timp ce unele ţări doresc îmbunătăţirea relaţiilor cu Moscova, cîţiva membri noi au suspiciuni adînc înrădăcinate referitoare la planurile Rusiei. Astfel, NATO va trebui să se angajeze într-o echilibristică diplomatică în relaţiile cu Moscova. Cred că în noul Concept Strategic ne putem aştepta la o declaraţie mai amplă de susţinere a unei cooperări mai strînse cu Rusia, în zonele de interes comun. Aceasta reflectă o realitate în care NATO are nevoie de sprijinul Rusiei, cel puţin pentru unele dintre misiunile sale (de ex., în Afganistan). Cred că este bine ca aliaţii să conştientizeze această realitate şi să acţioneze în consecinţă. În acelaşi timp, ar fi foarte important, pentru acele state care se simt vulnerabile, să se includă în Conceptul Strategic un angajament foarte clar privitor la securitatea statelor membre. Nu este necesar ca noul Concept Strategic să identifice Rusia drept o sursă specială de îngrijorare şi probabil nici nu o va face. Dar ar putea şi ar trebui să transmită un mesaj clar, că NATO ia foarte în serios apărarea colectivă şi că nu va fi tolerat nici un act de agresiune sau intimidare împotriva oricăruia dintre statele membre. Din nou, date fiind limitele cu care se confruntă NATO, nici măcar un astfel de mesaj nu va fi perceput ca o garanţie de securitate perfectă, de către statele membre mai neliniştite. Totuşi, va fi perceput ca un pas important în direcţia cea bună. 

Este adevărat că Rusia a fost foarte critică la adresa NATO şi i-a pus adesea sub semnul întrebării relevanţa, în perioada de după Războiul Rece. Însă, în ciuda retoricii, în multe situaţii concrete, Rusia şi-a demonstrat capacitatea şi voinţa de a coopera în domenii importante pentru NATO. Acesta este genul de reconciliere pragmatică pe care NATO ar putea şi ar trebui să-l încurajeze. 

Alexandra Gheciu predă relaţii internaţionale la Graduate School of Public and International Affairs, Universitatea din Ottawa. Cele mai recente cărţi ale sale sînt: NATO in the «New Europe»: The Politics of International Socialization After the Cold War (Stanford University Press, 2005) şi Securing Civilization? (Oxford University Press, 2008).

a consemnat Octavian MANEA