Cerul peste noi: cade sau nu?

„Ce cade peste noi și nu mai cade?“(Cerul cu stelele – ghicitoare din Maramureș) 

Am acceptat invitația Iaromirei, am de scris „ceva despre cer în 6000 de semne“, și – de-a lungul unei întregi săptămîni de școală – de fiecare dată cînd cred că am găsit timpul de scris asta, intervine ceva și mi-l ia. O urgență, o trebșoară de făcut pe ieri, pe alaltăieri, o spaimă de placat, o isterie de calmat, o decizie proastă de îndreptat. Sau de protestat – la cum merg lucrurile prin dulcea țărișoară, mai ales de astea avem parte, și atunci stăm, scriem și discutăm, și protestăm, și rămînem cu protestul nostru, căci ascultarea opiniei universitarilor în deciziile ministeriale despre universități este exclusiv „cu rol consultativ“. Degeaba, de cîte ori un nebun aruncă o piatră în fîntînă avem de explicat (cui NU vrea să ne asculte) că 1) nu e bine să arunci pietre în fîntîni, strici apa; 2) nu se poate scoate o piatră din fîntînă cu polonicul de supă al bunicii; 3) nu se poate înota în fîntîni ca pe țărmurile braziliene ale vreunui resort de lux…

…De cîte ori voisem să scriu despre cer pentru Dilema veche, îmi căzuse cerul în cap, vreau să spun. Pentru că limba română – cu bogăția ei de expresii idiomatice despre cer – mă ajută să nu las lucrurile nespuse. Și expresiile ei figurate despre cer primesc, în nebunia cotidiană, sensuri tot mai literale. Cerul ne cade în cap cu zgomot surd, lovitura doare și ne amețește – simțirea sensului e mai literală decît orice metaforă a cerului rupt din băierile care îl țin. Iar dacă lovitura cerului chiar ne omoară, urcăm la ceruri cuminți, înainte de vreme, întotdeauna înainte de vreme, cazaniile vechi ne-au învățat că crăparea de inimă și urcarea la cer sînt niște mișcări iuți ale sufletului…

Există în literatura română o poveste, istorisită de Lucian Blaga în minunatul său Hronicul și cîntecul vîrstelor, despre cum expresiile figurate despre cer ale limbii române pot genera experiențe de cunoaștere foarte concrete: copil fiind, micul Lulu plănuiește cu un prieten să meargă unul în sus pe ulița Lancrămului, altul în jos, astfel ca, urmați fiecare de cer (căci dacă se uitau la cer, cerul venea după fiecare), să determine spargerea cerului și vederea îngerilor. Experiența iconografică a unui catolicism din bisericile ardelene, unde cerurile crapă precum pereții sau se dau la o parte ca grele catifele, pentru epifaniile obligatorii ale scenariului sacru, plantase rădăcini nenumite în mințile celor doi copii. Care merg și merg pe ulița satului, și cerurile tot nu crapă. Visez uneori un film despre copilărie care să reia scena, cu grația unui ochi de înger privind din cer către copii – și întîlnindu-le privirile, în așteptarea lor spăimoasă: crapă cerurile? Cu zgomot? Și Dumnezeu coboară…?

…Și iar amîn să scriu despre cer, pentru că am de corectat niște lucrări studențești. Care tot spre cer mă duc. Mai întîi, pentru că sînt bine scrise și asta, pentru profesoara din mine, înseamnă „să fiu în al nouălea cer“: bucuria studentului inteligent și pasionat de literatură nu se compară, pentru mine, cu nimic în lumea asta. Și nici, cred, în cerurile lumii de-apoi. Dar una din lucrări îmi pune dinainte un fragment din ultima carte a Ioanei Bradea, Înalt este numele Tău (apărută anul trecut; n-o citisem, iar analiza studentului mă convinge să o trec pe lista lecturilor viitoare obligatorii); scrie acolo așa: „înalt este doar numele celui care a întins cerul ca un cort deasupra noastră și a întărit pămîntul peste ape și a îngrădit marea cu nisip și a revărsat aerul pe care îl răsuflăm în această cetate uitată de rege și de sfinți…“ E o rescriere a Psalmului 103, cu ale sale „Cel ce întinzi cerul ca un cort; cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui (…) / Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui și nu se va clătina în veacul veacului…“ Dar, în cultura românească în care ironia divină are dintotdeauna parte de teme speciale, fragmentul Ioanei Bradea mă întoarce, pe repede înapoi, la amarul cu care Miron Costin ne învăța, în poemul său „Viața lumii“ (încheiat pe la 1673), despre cum „Cerul de gîndurile noastre bate jocurie…“ Cînd nu cade peste noi, cerul își bate joc de gîndurile noastre. Pentru că, știm, „Vacul nostru cu-mprumut dat (e-)n datorie…“.

Ghicitoarea maramureșeană cu care deschideam aceste rînduri are parte de unul din cele mai frumoase răspunsuri din partea lui Eminescu. Să fi cunoscut poetul o variantă a ei? Foarte posibil – și apoi, el era convins că expresiile idiomatice, proverbele și ghicitorile tezaurizează în figurile limbii însuși spiritul unui neam. Așa că, în „Memento mori“, acolo unde universul moare, odată cu Grecia, căzînd în mare după harfa lui Orfeu, poetul vizionar întrerupe logica tablourilor cu nașterea-creșterea-decăderea-moartea civilizațiilor, pentru a prezentifica experiența acestei căderi, a ne trage în ea și a ne lăsa să cădem la infinit. Poemul rostește „noi“, ceea ce citim ni se întîmplă nouă, sîntem prizonierii fără scăpare ai unui univers în cădere și ai unei imaginații de poet: „Dar, mai știi? N-auzim, noapte, armonia din Pleiade? / Știm de nu trăim pe-o lume ce pe nesimțite cade? / Oceanele-infinirei o cîntare-mi par c-ascult / Nu simțim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană (…) / Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult, de mult…“ Pentru mine, e unul din textele fondatoare ale înțelegerii lumii – o lume pătrunsă de o lungă, zadarnică durere, o lume în care cădem în cer, la nesfîrșit, agonizînd de conștiința limitelor noastre. Cădem în cer, cerul cade peste noi și nu mai cade, se întinde deasupra noastră și, refuzînd să ni se deschidă, își rîde de noi. Dar cîtă literatură minunată se naște din asta! Cum să nu îți salte sufletul pînă la cer de bucurie, citind? 

Ioana Bot este profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

(Foto: flickr)