Frumos e în octombrie la Sibiu - Astra Film Festival 2012, Ediţia a XII-a

„Dacă tatăl tău nu-şi mai aminteşte de tine înseamnă că încetează să mai fie tatăl tău?“ apăruse scris pe ecranul negru... Era cea de-a treia zi a Astra Film Festival 2012 – Festivalul Internaţional de Film Documentar, care s-a desfăşurat anul acesta între 15 şi 21 octombrie –, ajunsesem de mai puţin de două ore într-un Sibiu vesel şi însorit şi deja mă refugiasem într-una dintre sălile de cinema.

Timp de aproape patru zile, am „locuit“ în filme. Intram în sala de cinema ca în propria casă, mă aşezam mereu pe un loc ce devenise al meu, iar de acolo porneam, mai departe, în călătorii neînchipuite. Întîia dată am ajuns pînă departe, în America, plonjînd direct în filmul regizorului Rick Minnich...

„Dacă tatăl tău nu-şi mai aminteşte de tine înseamnă că încetează să mai fie tatăl tău?“ se încăpăţîna întrebarea de pe ecran. Curînd însă, a început să ni se desfăşoare în faţa ochilor Forgetting Dad – povestea stranie şi misterioasă a amneziei subite şi de neînţeles care l-a cuprins pe Richard, tatăl lui Minnich, la o săptămînă după un accident de maşină. Era 1990 şi „Noul Richard“, după cum îşi spunea, îi luase locul definitiv „vechiului Richard“, lăsîndu-şi întreaga familie bulversată şi întristată. Prezentat în cadrul sesiunii de masterclass-uri „DocStories Marea Neagră“, Forgetting Dad este descris drept „un film între introspecţie şi investigaţie“, iar proiecţia lui a fost urmată de un open session cu regizorul californian. În timpul discuţiei, menite să-i ajute pe tinerii regizori aspiranţi, dar şi să stabilească un dialog cu publicul, Minnich a susţinut că a găsi starea, nivelul emoţional potrivit, tonul este aproape la fel de important ca stabilirea firului narativ, mai ales în cazul unor poveşti complexe. În acelaşi timp, el a mai subliniat şi că „trebuie să-ţi pui sub semnul întrebării propriul rol şi importanţa ta în film, întrucît fiecare film necesită un anumit timp de implicare“.

Dar era doar primul film într-un lung şir de documentare, astfel că am părăsit America şi am ajuns – poate dintr-o ironie a sorţii – direct în Piaţa Tahrir din Cairo, unde, în filmul-mozaic Back to the Square/Înapoi în piaţă, regizorul Petr Lom a urmărit cinci personaje timp de un an, pornind de la izbucnirea revoltelor şi terminînd cu neregulile şi abuzurile accentuate parcă în Egiptul postrevoluţionar.
A doua zi, mi-am reînceput drumeţia cu forţe proaspete – i-am însoţit pe romii deportaţi în Transnistria, în perioada 1942-1945, în filmul Adevărul despre Holocaust, de Florin Cioabă; apoi, odată cu Kerjäläiselukova/Ajutînd-o pe Mihaela, al Hannei Maylett, am ajuns prin Finlanda, unde o româncă de etnie romă, care a dat naştere unui copil într-o gară, ajunge subiect de reportaj, declanşînd apoi o adevărată confruntare între cerşetorii romi veniţi din România şi unii cetăţeni finlandezi dornici să-i ajute.

După alte cîteva ore, am poposit în Spania, pe La ultima calle/Ultima stradă – unde locuitorii din La Barceloneta luptă pentru cartierul şi pentru strada lor, numită Carrer dels Pescadors, împotriva tuturor celor care, din dorinţa de a marca profund turistic întreaga zonă, ridică imobile moderne cît ai zice „peşte“, nefăcînd altceva decît să distrugă spiritul comunităţii şi farmecul de odinioară al fostului pueblo aflat chiar pe marginea Mediteranei.

De la plajele din Barcelona am revenit în Bucureşti, la bloc, odată cu filmul Charges Communes/Cheltuieli comune. În poveşti împletite iscusit, îi regăsim pe toţi vecinii noştri – băgăreţi sau retraşi, guralivi şi certăreţi sau veşnic împăciuitori. Un film jovial, relaxat, dar cu cîteva momente de o tristeţe sfîşietoare – mi-a rămas în minte cel în care o bătrînă, rememorînd anii comunismului, spunea: „Habar n-aveţi ce înseamnă frica. Să-ţi fie frică să scoţi un cuvînt... Este prima dată cînd vorbesc despre asta; surorii mele şi acum îi este frică...“

În miez de noapte, depărtîndu-mă de viaţa locatarilor din bloc, am dat peste tăcerea din Delta Dunării, descoperindu-i pe minunaţii cai sălbăticiţi de la Letea, în documentarul Gone Wild al lui Dan Curean. Acesta a urmărit animalele vreme de cîţiva ani, realizînd apoi un film în care sălbăticia se îmbină cu maiestuozitatea, un film despre pierderea, dar şi (re)căpătarea inocenţei.

În următoarele zile am revenit însă la realitate: mai întîi am luat Metro-ul/Metroul tînărului regizor brazilian Guilherme Hoffman prin subteranele Parisului, fiind forţată să-i privesc pe oamenii întîlniţi – simpli călători sau conductori de metrou, persoane fără adăpost sau muzicieni – şi să le aflu poveştile, visurile, speranţele, decăderile.

Apoi am ajuns în inima Munţilor Apuseni, în Roşia Montană, Dorf am Abgrund/Roşia Montană, un loc la marginea prăpastiei. Proiecţia a marcat premiera naţională a filmului, avînd loc în prezenţa realizatorilor, dar şi a unei părţi dintre oamenii care se încăpăţînează să-şi apere casele, refuzînd să părăsească multcontroversatul loc. Genericul de final a curs în aplauze prelungite, fapt ce l-a determinat pe regizorul Fabian Daub să afirme: „Nici un alt film al meu nu a fost primit cu astfel de aplauze. Acest lucru dovedeşte, o dată în plus, că subiectul Roşia Montană este unul de actualitate şi că oamenii vor să afle mai multe“. Obiectiv, fără să fie plictisitor; detaşat, fără să fie rece, filmul este echilibrat în prezentarea perspectivelor diferite ale „părţilor“ implicate.

Înainte să mă întorc acasă, am mai făcut însă două opriri: prima a fost în Ucraina, chiar acolo unde a avut loc una dintre cele mai mari catastrofe nucleare ale timpurilor noastre. Filmul Chernobyl Forever/Cernobîl pentru totdeauna, de Alain de Halleux, vine ca un mod de a ne reaminti că, deşi a trecut deja un sfert de veac de la acel dezastru, efectele şi posibilele recidivări ale acestuia ne ameninţă încă.

După zeci de ore de proiecţii, mi-am încheiat călătoria cu însuşi cîştigătorul Marelui Premiu Astra de anul acesta: povestea de dragoste dintre Ilan Schickman, venit din Israel în Cambodgia, şi iubita sa khmeră, relaţie urmărită de regizorul polonez Pawel Kloc în filmul Phnom Penh Lullaby/Cîntec de leagăn din Phnom Penh, pe care Kloc îl schiţează rapid, în cîteva cuvinte, astfel: „Un bărbat întîlneşte o femeie. Estul întîlneşte Vestul. Limba apare ca barieră, nu ca unealtă. E un film despre dragostea care nu poate fi cîştigată, despre singurătate...“

Cui îi (mai) pasă de filmul documentar?

Ei bine, dacă nu-i punem la socoteală pe cei peste 50.000 de spectatori (şi 6000 de copii la secţiunea Astra Film Junior), există cel puţin doi oameni cărora le pasă mult; atît de mult încît, de aproape douăzeci de ani, organizează la Sibiu acest Festival Internaţional de Film Documentar, aflat acum la cea de-a XII-a ediţie şi proaspăt devenit un eveniment anual. Dumitru Budrala (directorul şi „sufletul“ festivalului) şi Csilla Kató (directorul artistic al festivalului) au reuşit să construiască un festival profesionist, cald, prietenos, nepretenţios şi, în acelaşi timp, un festival care şi-a dobîndit recunoaşterea internaţională, prin calitatea filmelor alese spre a fi proiectate, dar şi a invitaţilor (de la cei care susţin masterclass-uri la membrii juriului). Anul acesta, festivalul s-a concentrat mult pe teme ecologice şi sociale, parcă într-o încercare de a ne atrage atenţia asupra lumii în care trăim. De altfel, aproape fiecare film a fost urmat de „întrebări şi răspunsuri“ (Q&A) cu realizatorul filmului, declanşînd un dialog viu cu publicul din sală.

Mai mult, cei care au trecut pe la festivalul de la Sibiu au avut parte şi de concerte şi expoziţii precum „ReciclART“ sau cea de fotografie documentară, „Culoarea fînului: Ţăranii din Maramureş“, semnată de americanca Kathleen Laraia McLaughlin.

Cu toate acestea, după cum recunoaşte şi Dumitru Budrala, în „Cuvîntul înainte“ din catalogul festivalului: „Într-adevăr, e greu de pornit şi de «crescut» un festival de documentar, pentru că filmul documentar nu are, în ochii publicului larg, imaginea strălucitoare a vedetelor defilînd pe covorul roşu, în blitzurile fotografilor. Dar şi documentarul îşi are vedetele lui...“

Esenţial este să înţelegem că nu există o reţetă, uşor de urmat, în realizarea unui film documentar – cu fiecare film vizionat, am descoperit o altă modalitate de a filma/reda/privi realitatea de către un regizor. Fiecare şi-a lăsat amprenta asupra filmului, astfel că documentarele au variat de la unele profund personale la altele realizate cu o obiectivitate aproape clinică. Unii, cu atenţie şi răbdare, nu intervin asupra poveştii, nu „grăbesc“ personajele, sînt neutri, neimplicaţi. Alţii, dimpotrivă, devin prieteni cu protagoniştii, interacţionează cu ei, ba chiar păstrează legătura şi după terminarea filmărilor. Unii filmează vreme de trei, patru sau chiar peste zece ani, alţii termină filmările în trei săptămîni. Pendulînd mereu între subiectiv şi obiectiv, regizorii de film documentar ne poartă alături de ei în lumi diferite, explorînd, căutînd, întrebînd, observînd...

În final însă, mi s-au întipărit în minte cele spuse de Pawel Kloc, în timpul sesiunii de Q&A de după proiecţie: „Ca regizor, trebuie să ai mare grijă cu realitatea, să fii atent să nu forţezi lucrurile, întrucît nu ştii ce faci...“

Premiile Astra Film Festival 2012

Cu 1172 de filme, din 71 de ţări, înscrise în preselecţia festivalului la începutul anului, alegerea celor 65 de filme participante nu a fost deloc treabă uşoară. Încă şi mai dificilă a fost însă desemnarea cîştigătorilor ediţiei din acest an, de către juriul format din Luciano Barisone (directorul Festivalului Internaţional de Film Documentar din Elveţia, Visions du Réel – Nyon, în 2000), Sorin Botoşeneanu (decan al Facultăţii de Film din Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti), Hanka Kastelicová (producător executiv al departamentului „Film Documentar“ pentru HBO Europa), René Kubásek (directorul Centrului Ceh), Cristian Niţulescu (membru CA SRTV şi consilier management TVR3, fost producător executiv la departamentul de ştiri al Societăţii Naţionale de Televiziune), Christophe Pomez (consilier pe probleme de cinema şi teatru al Ministerului Culturii din Franţa, actualul director al Institutului Francez din România, filiala Cluj-Napoca), Cristi Puiu (regizor şi scenarist) şi Michael Stewart (antropolog şi director al festivalului de film documentar Open City de la Londra). Totuşi, după 300 de ore de proiecţii în cele trei săli ale Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu, sîmbătă, 20 octombrie 2012, juriul a anunţat acordarea următoarelor premii:

● Marele Premiu: Phnom Penh Lullaby/Cîntec de leagăn din Phnom Penh (Polonia, 2011), de Pawel Kloc;

● Premiul pentru Cel mai bun documentar, Competiţia Internaţională, oferit de HBO România: Han tror han är bäst/Se crede cel mai bun (Suedia, 2011), de Maria Kuhlberg;

● Premiul pentru Cel mai bun documentar, Competiţia România: Charges communes/Cheltuieli comune (Belgia, 2012), de Anne Schiltz şi Charlotte Grégoire;

● Premiul „Realităţi româneşti“: Noosfera (România, 2011), de Artchil Khetagouri şi Ileana Stănculescu;

● Premiul pentru Cel mai bun documentar, Competiţia Eco CinematogrAFF, oferit de Fundaţia pentru Parteneriat: Gone Wild (România, 2012), de Dan Curean;

● Premiul pentru Cel mai bun documentar, Competiţia Student, ex aequo: My Kosher Shifts/Schimburi cuşer (Marea Britanie, 2011), de Iris Zaki; La Ultima Calle/Ultima stradă (Germania, Spania, 2011), de Rasmus Sievers şi Marina Monsonís;

● Premiul Special acordat documentarului românesc, oferit de revista Formula As: Roşia Montană, Dorf am Abgrund/Roşia Montană, un loc la marginea prăpastiei (Germania, România, 2012), de Fabian Daub.

Foto: S. Marcovici