Menajeria de pluş
„Vaaaai, cîtă pufoşenie!... Uită-te şi tu! Priveşte şi în spate, aici sînt mai mulţi!“, spunea prietena mea, în timp ce amîndouă ne (re)transformaserăm în nişte fetiţe de 5 ani, care visau la un prieten „pufos“. Da, da, aţi citit bine – un prieten. Pentru că simplele cuvinte „jucărie de pluş“ nu fac dreptate acestor camarazi de nădejde, cunoscuţi în lumea anglo-saxonă drept teddy bears.
De primul îmi aduc aminte perfect. Aveam 6 ani şi, în timp ce îl aşteptam emoţionată pe Moş Crăciun, un ursuleţ roşu, cît palma, şi-a făcut apariţia fix între crengile bradului. L-am botezat rapid Moş Martin (chit că arăta mai tinerel) şi i-am găsit un loc de cinste în camera mea. Am mai primit şi alte jucării atunci, precum şi în anii care au urmat, dar nici una nu i-a putut lua locul – era al lui pentru totdeauna.
Pe la 12 ani, prieteni de familie mi-au mai dăruit unul – Teddy, pe numele său –, a cărui culoare se apropia de cea a urşilor „adevăraţi“. Pe acesta l-am plimbat dintr-o încăpere în alta, pînă s-a „stabilit“ în sufragerie. Şi chiar şi acum, după atîţia ani, mă întîmpină cu acelaşi zîmbet larg şi cu lăbuţele întinse, parcă pregătite oricînd să mă îmbrăţişeze. De altfel, privindu-l, primesc mereu confirmarea că animăluţele acestea pufoase sînt cei mai buni şi ascultători prieteni. Stau unde le pui, sînt vesele şi mereu cu ochii după tine, nu te lasă niciodată singur. Numai eu ştiu cîte „petreceri“ fastuoase am dat sau cîte discursuri de Oscar am ţinut în faţa menajeriei animalelor de pluş, orînduite în faţa mea, pe canapea.
„Fleacuri pentru copii“, veţi spune poate, privindu-mă cu neîncredere. Acum sîntem mari, nu mai avem vreme de copilării. Nimic mai neadevărat. Aveam 21 de ani cînd am plecat cu o bursă în Marea Britanie. Singură, la capătul lumii (sau, cel puţin, aşa îmi părea mie la început), într-un ianuarie parcă mai aspru ca niciodată, am făcut în prima săptămînă de şedere o excursie la Marea Nordului. Era sîmbătă, iar în staţia de tren din Tynemouth se ţinea tîrgul săptămînal de... de toate. Cărţi, DVD-uri, vechituri, broşe, evantaie, dulciuri. M-am plimbat vreo oră printre standuri, ajungînd pînă la urmă şi la cel cu animale de pluş. Colorate şi pufoase, cum le şade bine, toate îmi plăceau. Dar nici una ca ursul pe care îl ochisem din celălalt capăt al tîrgului. Acela era ursul meu. Eu – singură, fără familie şi prieteni, înconjurată de necunoscut. El – de culoarea cafelei cu lapte, cu cel mai blînd surîs pe chip, cu o panglică satinată la gît. Totuşi, m-am învîrtit mai bine de 15 minute înainte să-l cumpăr – mi se părea prea costisitor. În final, mi-am făcut un calcul simplu, în care am lăsat matematica deoparte: preţ – 10 lire; valoare – nepreţuit. Katri, colega mea finlandeză, i-a devenit naşă, botezîndu-l exact pe plaja Mării Nordului. „Îi vom spune Oni Sampo – mi-a zis, apăsînd fiecare consoană –, numele lui simbolizează noroc şi belşug.“ În cele cinci luni petrecute printre britanici, Oni Sampo şi-a luat în serios rolul: îmi veghea somnul, mă asculta cînd îmi repetam prezentările pentru cursuri, ba a devenit chiar un fel de mascotă a apartamentului nostru – toată lumea îl iubea. Cu aproximativ trei săptămîni înainte de revenirea mea în ţară, l-am trimis cu avionul la Bucureşti, iar cînd am intrat în camera mea, el mă aştepta, zîmbitor, ca de obicei.
Unii iau în rîs astfel de istorioare, ştiu bine. Nu consideră că se potrivesc cu imaginea serioasă, implacabilă a „oamenilor mari“, cu o sobrietate pe care o consideră necesară, cu treburile importante din viaţa de zi cu zi.
Pentru toţi ceilalţi însă, mă uit în jurul meu şi încep numărătoarea: Oni Sampo şi Teddy sînt la locurile lor. Mai am patru reni – dintre care doi cu urechi verzi şi salopete, unul primit tocmai din Suedia şi unul cu fular; Dodo – un dinozaur multicolor (care cîndva chiţăia dacă era strîns în braţe); o mascotă a Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004, un ursuleţ mic-mic şi alb, cu scufie albastră, şi o ursoaică la fel de mică, cu pălărie înflorată, primită de la o colegă dragă.
Chiar dacă şi-a mai schimbat componenţa de-a lungul timpului, menajeria mea de pluş vieţuieşte nestingherită, cel puţin în casă. Aceste animale din interior sînt blînde, nu cunosc răutatea, răzbunarea, ridicolul. Afară însă, în lumea noastră, a adulţilor, animalele capătă alte chipuri...
