Sebastian LEITNER: "Muzica clasică nu e plictisitoare" - interviu

Noseland este un film construit în jurul festivalului de muzică clasică „Julian Rachlin & Friends“ – organizat în fiecare an la Dubrovnik, în Croaţia – şi are o distribuţie cel puţin neobişnuită, la prima vedere: de la muzicieni faimoşi precum violonistul Julian Rachlin, violoncelistul Mischa Maisky sau pianistul Stefan Vladar la actorii John Malkovich şi Sir Roger Moore. Mockumentar-ul (adică un documentar amuzant şi ciudat) a fost regizat de către un alt muzician renumit: Aleksey Igudesman. El a fost ajutat de tînărul austriac Sebastian Leitner, care a lucrat ca director de imagine, dar s-a ocupat şi de editarea şi montajul filmului. Înainte de proiecţia specială a Noseland, care a avut loc în cadrul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo de anul acesta, am stat de vorbă cu Sebastian Leitner care, deşi momentan scrie la lucrarea de disertaţie în domeniul fizicii aplicate, rămîne un pasionat de cinematografie, lucrînd în lumea filmului încă din 2004.

Noseland a avut premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) 2012. Apoi, aţi ajuns pe la nenumărate alte festivaluri, din diverse ţări. Cum a fost primit filmul în România şi care a fost reacţia publicului în lume?

TIFF a fost un festival minunat, cu un public interesant, dar şi interesat. Am fost, într-adevăr, şi la alte festivaluri de film – la Karlovy Vary, în Cehia, în Germania, Austria, Norvegia, Georgia, SUA, Rusia –, dar nicăieri nu a fost o experienţă atît de intensă ca cea din România. Ne-am bucurat mult să vedem că există un interes crescut atît din partea spectatorilor, cît şi a presei.

Prin contrast, la premiera din Germania am avut doar 15 oameni în sală... Iar percepţia este foarte diferită de la o vizionare la alta. Spre exemplu, în Norvegia erau vreo 40-50 de persoane şi nimeni nu a pus întrebări la sfîrşit. Dar au fost gălăgioşi în timpul filmului, rîzînd mai tare decît dacă ar fi fost 300 de oameni. Şi au rîs în nişte momente în care nu mai auzisem pe nimeni rîzînd pînă atunci. Asta pentru că au acelaşi tip de umor nebun ca noi şi au prins ideea filmului. (rîde) Oricum, cel mai bine îl înţeleg vorbitorii nativi de engleză sau cei care stăpînesc limba foarte bine.

Ce urmăriţi cu acest film şi cui se adresează el?

Filmul reprezintă un experiment care combină ficţiunea cu realitatea şi stiluri diferite, pentru a atrage atenţia publicului. Scopul nostru este de a-i determina mai ales pe tineri să vadă filmul, pentru a se convinge că muzica clasică şi artiştii din această lume nu sînt nici pe departe conservatori, plictisitori şi băţoşi. Aceşti artişti nu vor decît să cînte muzică, împreună, pentru oameni. Majoritatea muzicienilor nu sînt interesaţi de bani, ci de muzica lor şi de transmiterea unui mesaj. De aceea şi repetă ore în şir, atingînd aproape perfecţiunea. Pentru noi, a fost important să arătăm faţa umană, reală, a acestor muzicieni de prestigiu.

De altfel, acesta este şi unul dintre principalele motive pentru care Julian organizează festivalul, de mai bine de doisprezece ani, în Dubrovnik. Acolo, el îşi invită toţi prietenii muzicieni – unii dintre ei fiind consideraţi cei mai buni din lume, la un anumit instrument – şi cîntă împreună, fără să primească onorarii. Festivalul se numeşte „Julian Rachlin & Friends“, iar biletele sînt foarte ieftine, astfel încît oricine să poată veni la concerte. Aceasta e misiunea lui Julian. Şi noi am vrut să o transpunem într-un film, pe care să-l vadă apoi un public diferit, care nu are neapărat de-a face cu lumea muzicii clasice.

Am lucrat cu un buget aproape zero, iar cînd ne-am apucat de editarea filmului, nu ştiam exact ce urma să fie pentru că aveam sute de ore de material înregistrat. Nimeni nu mai făcuse un asemenea film pînă acum şi nu ştiam dacă va fi bun, dacă vom primi banii necesari pentru a-l termina... E şi foarte greu de vîndut şi de promovat. La festivaluri, de exemplu, sînt înscrise sute de filme, iar al nostru nu se încadrează în nici o categorie...

Mai mult, este şi foarte dificil să distribui un astfel de film pentru că trebuie să cunoşti şi piaţa de muzică clasică, şi pe cea de film. Încă încercăm să găsim o metodă de distribuire în cinematografe din întreaga lume.

Cum de v-aţi implicat în acest proiect?

Lucrez cu Aleksey de multă vreme; ne-am întîlnit prima oară în 2006, la un spectacol pe care l-a susţinut în Viena, a cărui înregistrare a apărut şi pe DVD. De atunci, am cam rămas împreună – avem multe puncte în comun, privim lucrurile asemănător, avem cam aceleaşi gusturi. Şi avem tot felul de idei simpatice pe care le concretizăm prin diverse clipuri promoţionale pentru proiectele sale. Sau facem înregistrări ale concertelor.

În ce fel sînteţi legat de lumea muzicii clasice? Cîntaţi la vreun instrument?

Am ascultat dintotdeauna muzică clasică, am încercat să cînt la violoncel, cînd eram mic, dar nu m-a atras foarte mult. Preferam filmele. Şi, în plus, îmi plăcea mult combinaţia dintre filme şi muzică. Conexiunea mea cu muzica clasică se face prin Aleksey, datorită căruia am cunoscut o mulţime de muzicieni extraordinari, care te inspiră. Sînt oameni foarte hotărîţi şi pasionaţi de arta lor, care ştiu ce vor, de ce au nevoie şi cum să obţină ceea ce-şi doresc.

Aleksey Igudesman (regizorul şi producătorul filmului) şi Sabina Hasanova (producătorul asociat) sînt, ambii, muzicieni. În ce fel a ajutat acest lucru la filmări?

La filmări, nu prea a ajutat. (rîde) Şi asta pentru că eram doar patru oameni în Dubrovnik – eu, în spatele camerei, un sunetist, Aleksey, în faţa camerei, şi Sabina, care făcea toate celelalte lucruri.

Însă la post-producţie, cînd editam, a ajutat mult. Stăteam toţi trei împreună şi am creat, practic, filmul în camera de montaj. Am creat atmosfera filmului începînd cu muzica pe care voiam să o folosim. Şi apoi am adăugat imaginile, construind în jurul muzicii, fapt ce a ajutat la ritmul filmului. (În mod normal, lucrurile se întîmplă invers.)

Cît de mult aţi improvizat la acest film?

Nu am avut un scenariu propriu-zis, ci doar nişte idei schiţate, astfel că am improvizat mult. De aceea şi este atît de natural totul. Pare a fi jucat foarte bine, dar nu e aşa. Fiecare interviu a fost filmat o singură dată, nu am tras mai multe duble. Şi toţi cei intervievaţi sînt, de fapt, nişte oameni foarte drăguţi şi prietenoşi. Dar cu toţii ştiau că, la final, vor fi jigniţi. Şi asta deoarece Aleksey detestă documentarele standard legate de muzica clasică pentru că sînt plicticoase. Noi am vrut să creăm ceva mai îndrăzneţ, mai experimental, mai creativ... Şi asta a însemnat că, uneori, în interviuri, trebuia să fie drastic şi diferit.

Oricum, ajută foarte mult să-i cunoşti şi altfel pe oamenii de pe scenă, să citeşti despre ei, să vorbeşti cu ei. De aceea şi vrem să continuăm folosirea lumii muzicii clasice şi a muzicienilor; Aleksey nu suportă cînd vede că actorii de la Hollywood, după ce au repetat vreo două săptămîni, joacă roluri de instrumentişti. Fiecare interpret de muzică clasică este neîncrezător cînd vede una ca asta... De ce să nu-i lăsăm chiar pe muzicieni să interpreteze acele roluri? Majoritatea pot fi actori buni şi, în plus, sînt mult mai naturali în interpretare, mai ales cînd e vorba de a cînta la un instrument.

Cît a durat realizarea filmului?

Filmările propriu-zise s-au desfăşurat pe parcursul celor peste două săptămîni de festival. Apoi, ne-a mai luat încă un an să punem înregistrările cap la cap. Simţeam că are potenţial, dar aveam nevoie şi de nişte fonduri, pentru a-l aduce la festivaluri şi în cinematografe. Iar a obţine bani pentru astfel de lucruri creative este foarte greu, în zilele noastre – deseori, arta este cea care beneficiază de cele mai puţine finanţări. Să luăm ca exemplu Festivalul SoNoRo: 85% din fonduri vin din sponsorizări private. Şi e grozav că asta funcţionează în România. În Austria nu ar funcţiona. Acolo sînt mai mulţi bani disponibili, la o adică, dar nu merg către proiecte culturale noi, ci doar către anumiţi oameni, care primesc acele fonduri în fiecare an. Practic, dacă vrei să creezi ceva nou, nu prea ai nici o şansă...

Cum de au apărut John Malkovich şi Sir Roger Moore în distribuţie?

Malkovich făcea parte din festival întrucît era protagonistul unui proiect iniţiat de Aleksey, intitulat „The Music Critic“, unde interpreta diferite roluri ale unor critici de muzică. Şi totul se încheia cu el jucînd rolul unui critic de teatru foarte supărat, din Turcia, care vorbeşte chiar despre John Malkovich. Cînd era pe platourile de filmare de la Napoléon – o coproducţie TV franco-germană, în patru părţi –, unde îl juca pe Paganini, Julian i-a cunoscut pe John Malkovich şi pe Gérard Depardieu. Şi, atunci, s-a dus pur şi simplu la Malkovich şi l-a invitat la festival. (rîde)

Cît despre Sir Roger Moore – şi el este un vechi prieten al lui Julian şi al lui Aleksey. Fiind ambasador UNICEF, era în sală la o gală caritabilă la care cînta Julian. Acolo s-au cunoscut şi, pentru că Julian voia de asemenea să devină ambasador UNICEF, au colaborat la mai multe astfel de proiecte caritabile. Cum este, spre exemplu, faptul că organizează un meci de fotbal: muzicieni vs sportivi renumiţi. Şi toţi banii strînşi merg la UNICEF...

În cadrul festivalului, Sir Roger Moore a recitat o scrisoare trimisă de Beethoven fratelui său.

De ce „Noseland“?

Titlul filmului ar putea fi interpretat ca o metaforă dublă. Pe de o parte, e adevărat, sînt destui muzicieni cu nasul pe sus. Dar, mai mult decît atît, numele vine de la fetişul lui Julian pentru nasuri. Îi place să atingă nasurile prietenilor lui. Practic, este modul lui de a-şi arăta afecţiunea. De altfel, pe plăcuţa de la uşa casei sale din Viena nu e scris numele „Julian Rachlin“, ci „Noseland“. Este lumea lui, unde nu contează unde eşti şi de unde vii, ci ce ştii să faci, cum îi poţi inspira pe alţii prin muzica ta. „Noseland“ este o metaforă pentru un loc frumos şi liniştit.

Cu alte cuvinte, trebuie să fii serios, ca muzician, dar fără să „te iei în serios“ foarte mult...

Exact. Altfel, nu mai poţi fi sincer cu cei din jurul tău, nu mai poţi spune ce crezi, iar acest lucru e foarte important cînd lucrezi cu cineva. 

a consemnat Patricia MIHAIL 

Mai multe detalii pe www.noselandthemovie.com şi pe www.rachlinandfriends.com   

Foto: Şerban Mestecăneanu

Versiunea în limba engleză a acestui interviu o puteţi accesa aici.