"Să privim monstrul în ochi" - interviu cu profesorul Roger GRIFFIN

"Oamenii au o capacitate extraordinară de a face faţă unor realităţi multiple", a spus Roger Griffin în timpul conferinţei "Modernism and Terrorism", susţinută joi, 27 octombrie, în cadrul proiectului "Cultura bate criza" - conceput de Sorin Alexandrescu şi organizat cu sprijinul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii şi al Bibliotecii Centrale Universitare "Carol I".

Roger Griffin este profesor de Istorie modernă la Oxford Brookes University, autorul a peste 120 de studii despre modernism şi fascism, precum şi a două monografii: The Nature of Fascism şi Modernism and Fascism. The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler.

În ce fel se modifică noţiunea de terorism, percepţia asupra lui de la o ţară la alta, de la un individ la altul?

Pentru o persoană din România, nu va avea un impact foarte puternic, întrucît nu au existat experienţe directe ale unor atacuri teroriste asupra societăţii româneşti. Prin comparaţie, Franţa, de exemplu, s-a confruntat cu terorismul în timpul Războiului algerian de Independenţă, prin Frontul Naţional de Eliberare; la fel şi Spania – care a avut parte de mai multe decenii de atacuri ETA. Multe ţări au trăit experienţa terorismului, dar acesta s-a întins neuniform pe glob. În cazul unora dintre ţări, atinge o coardă sensibilă, pentru altele – nu prea. Fiecare ţară are propria imagine asupra terorismului, răsfrîntă prin intermediul experienţei istorice: ruşii se gîndesc la ceceni, americanii – la 11 septembrie, cei din Sri Lanka – la Tigrii Tamili, astfel că profilul şi impactul terorismului variază enorm.

Ce tipuri de terorism aţi identificat în studiile dvs.? Cum îşi aleg teroriştii ţintele?

Există mai multe tipuri de terorism şi depinde de context. În noua mea carte – The Metapolitics of Terrorism. From the Sicarii to the New Knights Templars (Palgrave, 2012 ) – încerc să fac o distincţie între o tipologie concretă şi una abstractă, fapt ce m-a dus la conturarea a trei categorii.

În primul rînd, este vorba despre cei care îşi apără ţara şi pămîntul de ocupaţie. Dacă eşti în această situaţie, şi vezi cum „nemernicii“ îţi distrug cultura sau îi ucid pe cei pe care îi iubeşti, devine o situaţie personală, extrem de concretă. Cum ar fi dacă norvegienii ar reveni în Marea Britanie şi ar spune: „Am fost cîndva în nordul Angliei şi acum îl vrem înapoi!“. Reacţia ar provoca aproape sigur un război terorist al noilor vikingi, care şi-ar apăra „pămîntul sacru“ – un amestec de ţară, teritoriu fizic, cultură, tradiţie, Dumnezeu. Împreună, acestea constituie ceea ce numesc în cartea mea nomos, o boltă sacră.  

În al doilea rînd, există un anumit tip de terorism cu o dimensiune mai puţin concretă, care duce la atacuri împotriva „sistemului“. Acesta reduce întreaga lume la ideea că „sistemul“ distruge tot ceea ce e pur şi important în viaţă, astfel că este necesară violenţa pentru a-l „arunca la gunoi“ („flush it down the toilet“) – după cum spune Travis Bickle, protagonistul filmului Taxi Driver, care se convinge pe sine că, prin uciderea proxeneţilor, atacă şi curăţă astfel sistemul. În mod asemănător, cînd Timothy McVeigh aruncă în aer clădirea Alfred Murrah din Oklahoma, el nu creează direct o nouă societate. În schimb, şi-a conceput atacul ca pe un semnal dat americanilor că ţara lor este ocupată de un guvern sionist (ZOG – Zionist Occupation Government) şi că vărsarea de sînge ar putea purifica un sistem corupt şi ticălos, declanşînd reînnoirea. În acest caz nu aperi ceva concret, precum cultura ta, ci creezi un spaţiu pentru ceva nou. O nebuloasă de anxietăţi, confuzii şi resentimente se cristalizează într-un plan, o ţintă. Mecanismul intern care are loc în mintea unui individ plin de ură şi confuzie este transpus în filmul Fight Club. La acest lucru am făcut referire, atît în carte, cît şi în prezentarea mea – îl avem pe Nietzsche, cu o armă, spunînd: „Trăieşte mai intens! Dacă nu-ţi schimbi viaţa, îţi zbor creierii!“. Nemaipomenit este că scriitorul nu a aruncat nimic în aer, ci a scris o carte despre asta. A înţeles cum funcţionează terorismul modern, dar nu a acţionat în direcţia lui decît în ficţiune.

Al treilea tip de terorism este important din perspectivă istorică, deoarece a inspirat două evenimente majore: crearea statului Israel şi islamismul. El reprezintă un hibrid – cineva care pare a apăra un nomos, dar care face, de fapt, altceva, întrucît acel nomos nu mai există sau este doar proiectat în istoria contemporană. Atît teroriştii evrei de după 1945, cît şi islamiştii zilelor noastre apără o tradiţie culturală deja existentă, dar, în acelaşi timp, încearcă să creeze un nou nomos (Statul Israel, Califatul Global), însă în moduri foarte diferite.

Statul modern al Israelului este produsul unui salt extraordinar de imaginaţie mitică, care i-a inspirat pe evrei să lupte, să arunce în aer şi să distrugă, pentru a-şi recupera „pămîntul promis“.

În cazul islamismului, punerea la pămînt a Turnurilor Gemene nu doar apără islamul tradiţional. Este văzut, de asemenea, ca un stadiu al încercării de a înlocui Vestul cu islamul global, deoarece, chiar dacă „Vestul“ nu ocupă militar pămînturi islamice, el, ca forţă culturală, ameninţă aruncarea islamului în rîndul culturilor învechite. Practic, luptă împotriva unei ameninţări culturale, care este Vestul, iar acesta a fost redus la capitalism, care a fost, la rîndul său, redus la un simbol singular puternic: Turnurile Gemene. Iar ceea ce e fascinant e că două cărţi – atît Fight Club, cît şi Mao II al lui DeLillo –, ambele scrise înainte de 11 septembrie, văzuseră deja Gemenii ca pe un simbol al capitalismului care trebuie distrus. Imaginaţia unui artist poate fi mult mai puternică decît raţiunea unui membru al lumii academice...

Le-aţi cerut studenţilor dvs. să-şi imagineze că sînt terorişti şi că trebuie să planifice un atac. Cum au reacţionat la o asemenea provocare?

Cînd mintea umanistă nu înţelege ceva, tinde să-l demonizeze. Deoarece este mult mai la îndemînă să-i consideri pe terorişti nebuni, psihopaţi. Însă trebuie să mergem dincolo de explicaţii simpliste. Unele evenimente ale istoriei ţin de fapte, date, arhive. Dar istoria cu care mă ocup eu se concentrează pe încercarea de a înţelege de ce oamenii fac anumite lucruri. Iar acest lucru necesită un alt tip de abordare – empatia metodologică. La fel ca atunci cînd citim un roman şi personajul principal este, să spunem, o femeie care a făcut un avort, dacă este bine scris şi îi permiţi imaginaţiei să funcţioneze, poţi ajunge să te identifici cu femeia care a pierdut un copil, chiar dacă eşti bărbat. Astfel, trebuie să iei această capacitate şi să o foloseşti pentru înţelegerea istoriei şi mai ales a ororilor ei. Să luăm Holocaustul, spre exemplu; nu e suficient să spunem „Naziştii erau nişte monştri“. Erau monştri, dar să privim un pic acest monstru în ochi.

Dacă trăieşti o viaţă mizerabilă, de pe o zi pe alta, fără să ai nimic de pierdut, unul dintre modurile de a-ţi rezolva problemele acestei existenţe este acela de a-ţi oferi o cauză, prin care te convingi pe tine însuţi că, deşi nu poţi construi, poţi măcar crea condiţia de bază pentru construire. Prin distrugerea întruchipărilor decadenţei sau a unei ordini vechi şi rele, cei precum naziştii, islamiştii, anarhiştii se autoconving că ei contribuie cu ceva la a face istoria mai bună, la a salva lumea de corupţie.  

Terorismul este un produs special al epocii moderne, în care crezi în crearea unui nou viitor prin întoarcerea spre un trecut mitic.

Deci ce se întîmplă, de fapt, într-o minte teroristă?

Teroristul reprezintă persoana duplicitară fundamentală: trăieşte la exterior într-o lume, în vreme ce aparţine, în realitate, alteia. Teroristul suferă un proces de dedublare eroică (heroic doubling). Minţile noastre nu sînt supuse unui timp liniar. Trăim într-un „timp al ceasului“, dar în minţile noastre există multi-universuri. Şi dacă ne închidem într-unul dintre acestea, cineva care pare obişnuit poate ajunge să facă lucruri neobişnuite, extraordinare. Energia, determinarea, convingerea necesare pentru a ataca Turnurile Gemene sînt uimitoare pentru un non-fanatic. Planificarea în cele mai mici detalii, starea extremă de dedicare pe care trebuie să o ai pentru a merge la un hotel, a te trezi dimineaţa, a te urca în avion, ştiind că vei tăia gîtul unei persoane cu un cutter şi că vei muri apoi în timpul unui atac-martir asupra duşmanului – această stare extremă a minţii este ceva cu care studenţii preocupaţi de terorism trebuie să se împace.

Acum zece ani, totul a funcţionat perfect pentru terorişti. Cerul era senin, de un albastru minunat, în inima New York-ului erau multe camere de luat vederi, mii de oameni la faţa locului, şi alte milioane privind live la TV... Atacul a fost redat global şi viral – toată lumea privea. A fost cel mai mare spectacol de distrugere văzut vreodată în timp real. Primul avion a fost ambiguu – toţi se întrebau dacă nu a fost un accident... Şi apoi a urmat al doilea. În acel moment, terorismul a devenit un fenomen global şi o sursă mondială de anxietate. Chiar şi românii sînt conştienţi de acest lucru, chiar dacă nu i-a atins în mod direct.

Care este influenţa mass-mediei în privinţa terorismului? Ce rol are ea?

Mass-media este aproape pasivă în acest caz. Ea are rolul de a transmite evenimente spectaculoase. Dacă e o inundaţie, dacă un prim-ministru a avut o aventură – toate acestea vor fi reflectate în presă. Mass-media este o structură instituţională menită să reflecte evenimente şi să le dramatizeze pentru a genera emoţii indirecte. Este ca o formă tehnologică de bîrfă.

Terorismul funcţionează pe principiul unei triade. El comite violenţe faţă de ţinta A, pentru a avea un efect indirect asupra ţintei B. Spre exemplu, în urma atacurilor de la 11 septembrie, milioane de oameni au devenit ţinta indirectă a terorismului, securitatea a nenumărate vieţi fiind subminată. Dar să dai vina pe media pentru diverse atacuri e ca şi cînd ai învinovăţi telefoanele mobile pentru atacurile de la Madrid, pentru că bombele au fost detonate cu ajutorul unor celulare.

Dacă scopul tău este de a teroriza, vei alege spectaculosul. Trăim într-o eră dominată de imagine şi este natural ca teroriştii să exploateze mass-media cît de departe pot. O presă responsabilă şi inteligentă sună ca exprimarea „un politician responsabil şi inteligent“. Nu stă nici în firea politicienilor, nici în cea a mass-mediei să fie astfel. La un anumit nivel, ea reprezintă doar o maşinărie care procesează şi mediază realitatea.

Cred că toată obsesia legată de mass-media este irelevantă, este ceea ce numim în engleză „a red herring“ (un hering roşu – n. red.) – adică o diversiune, nu o problemă centrală. Este o modalitate de a ne opri să ne gîndim ce spune, de fapt, un atac terorist. Înseamnă că nu mai trebuie să analizăm în profunzime. În plus, terorismul a existat mult înaintea apariţiei presei.

Putem evita sau preveni în vreun fel terorismul? Poate fi oprit/învins? Sau va exista totdeauna, schimbîndu-şi doar înfăţişarea şi modul de operare?

Terorismul va exista atîta vreme cît există asimetrii ale puterii, iar indivizi care se simt neputincioşi vor încerca să schimbe statu-quo-ul prin violenţă. Ceea ce înseamnă că va exista pentru totdeauna.

În ce fel ne poate ajuta istoria şi, împreună cu ea, această nouă direcţie – terorologia?

Lecţia istoriei este că nimeni nu învaţă din istorie. Şi chiar dacă unii oameni reuşesc să înveţe ceva, realitatea se schimbă continuu, fiind mereu unică. Dar, prin cultivarea unei înţelegeri a lumii prin perspectiva istorică, ne imunizăm împotriva percepţiei simpliste asupra realităţii, asupra teoriilor conspiraţiei şi fanatismului. Iar, prin predarea episoadelor violente din istorie, ne umanizăm studenţii, în mod paradoxal, şi creăm un curent nonviolent, contrarevoluţionar, la revoluţiile violente. Sau, cel puţin, asta sperăm. 

a consemnat Patricia MIHAIL 

Foto: A. Spineanu