Între a pleca şi a rămîne e lumea întreagă

 „Pe vremea mea... era perioada comunistă, şi n-aveam voie să ieşim din ţară. Nu ieşeau decît ai lor“, îmi spune bunica Tatiana. În 77 de ani, nu a ieşit niciodată din ţară, dar asta nu a împiedicat-o să viseze, să spere, să se gîndească la acel afară, care înainte părea de neatins. Totuşi, visele au apărut mai tîrziu, conturîndu-se mai ales după Revoluţie, odată cu căderea comunismului. 

„Îmi aduc aminte că eram elevă, şi nu eram UTC-istă. Şi cînd venea secretarul de partid să le predea UTC-iştilor vreo hîrtie, pe noi ne dădea afară din clasă, pînă cînd pleca tovarăşul. Noi ştiam – cum intra în clasă, băgam cărţile în pupitru şi ieşeam. Eram dintr-o categorie de oameni care nu era în ton cu comuniştii. Tata era considerat chiabur pentru că avea pămînt mult, păduri. Îi puseseră în vedere să părăsească domiciliul şi să ne ducem cu toţii într-o casă naţionalizată, părăsită de un boier –  ca să ne dezrădăcineze. Pentru că nu a vrut, l-au dat afară de la serviciu. Şi noi, copiii, am tras multe...“ Într-o asemenea situaţie, nu-i mai ardea nimănui de străinătate, nu se mai gîndea nimeni la ce exista în afara graniţelor, care erau, oricum, închise pentru cei dinăuntru. „Eram atît de înapoiaţi aici, la ţară, că nu ştiam nimic. Neavînd posibilităţi să ieşim în afară, pe noi nu ne interesa. Nici măcar ideea nu exista.“ Apoi adaugă: „Lumea era supusă. Nu fugeau decît cei care aveau un mare curaj şi care erau puternici psihic.“

Fugă, nu plimbare

Într-o formă sau alta, cam aşa au început să-şi amintească despre acea perioadă şi mătuşa şi unchiul de la Craiova. Unchiul (zis şi Bibanu’) provenea dintr-o familie „dubioasă“ – tatăl era moşier, mama făcuse gimnaziul în Paris. Date sigure pentru a nu ţi se permite plecarea, de teama că vei rămîne prin alte ţări. Urmarea a fost dureroasă: „A trebuit să ne înjosim, să nu ne recunoaştem provenienţa. Să fim nişte oameni umiliţi. N-aveam unde să mă duc, n-aveam motive“. Face o pauză, plonjînd direct în trecut: „Înainte de Revoluţie nu te puteai gîndi la aşa ceva, pentru că avea aşa o amploare Securitatea, că nu te puteai gîndi decît să fugi, nu să te plimbi“. Fuga – repetă el, accentuînd vocalele. Ideea acelei fugi reale, născută din nevoia de a scăpa, de a te elibera, face ca titluri de ziare – din vremea noastră – de tipul „studenţii români fug din ţară“ să pară cel puţin tembele. „Eu nu m-am gîndit la fugă – continuă el –, m-am gîndit că o să fugă ei. Mi se pare foarte ciudat să pleci tu de la tine de-acasă ca să-i laşi pe ei să-ţi administreze lucrurile.“

Şi n-a plecat. Întrebîndu-l dacă, acum, nu şi-ar dori totuşi să iasă din ţară, îmi răspunde rîzînd: „Poate undeva în Ţările Nordice, prospere, unde e mai răcoare – Finlanda, Danemarca, Suedia. Dar nici pe la Berlin sau în Londra nu cred că ar fi rău“.

O zi în Belgrad

Mătuşa Seni – sora bunicii mele materne şi soţia lui Bibanu’ – nu a ieşit decît o singură dată din ţară, pe cînd avea 23-24 de ani. A fost într-o excursie de numai o zi, cu serviciul, în fosta Iugoslavie, cînd „mai mult a durat drumul pînă în Serbia“. O ieşire care a marcat-o însă şi despre care povesteşte veselă, de parcă s-ar fi întîmplat ieri, purtîndu-mă, alături de ea, pe străduţele şi prin magazinele din oraşul vizitat: „Am văzut Belgradul vechi. Pentru mine, în ’68-’69, era ceva extraordinar să vezi maşini parcate pe trotuar – ca acum, la noi –, sau scări rulante, cum sînt în Bucureşti. În acea perioadă, oamenii de acolo erau opuşi nouă. Fiind atît de tînără, m-au frapat bunătăţile, frumuseţea, avuţia; mi s-a părut ţara foarte bogată. La noi, în ’68, totul era la colectiv şi vitele cădeau din picioare pe cîmp, de nemîncate, pe cînd la ei arau pămîntul cu tractoraşele şi o maşină îi aducea în capul locului. Pe lîngă asta, am avut un ghid român (născut acolo), care ne-a aşteptat la autocar. Ne cerea discuri româneşti – erau la modă discurile cu romanţe – cu Ioana Radu, Gică Petrescu... Şi muzică populară... Dolănescu, Maria Ciobanu. Ne spunea că este student, că lucrează pe un camion mare, iese în Germania, aduce marfă. Era o ţară socialistă, dar care avea şi vederi capitaliste.“ A observat, aşadar, o relaxare a sistemului, care la noi nu exista. De acolo se putea ieşi afară la lucru, existînd chiar şi particulari, care mergeau la muncă în Italia, Germania, Austria şi aduceau venitul în ţară. 

Acea unică zi i-a deschis o portiţă spre lume, ca şi cum o mînă nevăzută ar fi ridicat capacul unei cutii închise aproape ermetic. O zi, într-o viaţă, în care a putut vedea şi altceva. Ar mai pleca şi acum, ar vrea să vadă mai mult, dar – nici o noutate – totul depinde de bani. Cum pensiile sînt mici, nevoile iau locul dorinţelor, iar aşteptările se ajustează după croiala noilor vremuri. Îmi înşiră repede ţări, oraşe, locuri – pe unele le-ar vizita cu drag, pe altele – nu. Ca de exemplu, englezii, nemţii îi par prea sobri, distanţi, iar Italia – pe care i-ar fi plăcut să o viziteze –, ca urmare a evenimentelor petrecute în ultimii ani şi a imaginii pe care s-ar părea că o au românii acolo, aproape o îngrozeşte, trezindu-i teama – de neprevăzut, de necunoscut. O teamă izvorîtă, de fapt, din „realităţile“ zugrăvite la televizor, zi de zi, în aşa-zise jurnale de ştiri, talk-show-uri interminabile, discuţii fără rost.  În schimb, i se luminează faţa vorbind de Austria: „Cînd zic Austria văd Viena, văd lume civilizată şi parcă aud muzica lor. Arătau odată un Revelion, şi oamenii mi s-au părut foarte paşnici pe stradă. Mi-ar mai plăcea foarte mult să văd Moscova – admir arhitectura ruşilor, mi se pare deosebită. Au nişte biserici fantastice“. Apoi, aflu cu mirare că „dacă aş fi putut alege, aş fi vrut să trăiesc în Japonia. Am impresia că japonezii sînt printre puţinii oameni care ştiu, concret, ce au de făcut şi cum trebuie să trăiască“. Dovada acestui fapt nu a primit-o, cum s-ar crede, urmărindu-le comportamentul de după cutremurul cumplit din acest an, ci pentru că a lucrat la o întreprindere de utilaj greu, într-un laborator de metrologie, alături de colegi japonezi, „care nu acceptau să nu facă revizia unei maşini de la cap la coadă. Ca la carte. Nişte oameni atît de corecţi, pentru care munca era ceva nobil“.

Axa Londra-Paris-New York

Am stat la taclale cu bunica mai bine de o oră. La final, mi se agăţaseră de urechi vorbele ei: „Noi nu eram prea curajoşi, ca să plecăm. Trebuie să fii născut să iei lumea în piept. Or, noi – care trăiserăm 45 de ani în stricteţea de atunci – nu aveam curaj să plecăm în afară. În schimb, după ’89 s-a simţit o libertate nebună. Unii au înţeles-o chiar greşit – că pot face ce vor“. Deci de plecat s-ar fi putut, dar lipsa banilor a ales din nou în locul ei. Rugînd-o să facă totuşi un exerciţiu de imaginaţie, o întreb unde i-ar fi plăcut să trăiască. Oftează. „Ca ordine mi-ar fi plăcut la nemţi, iar ca libertate – la americani“, îmi spune, cu siguranţa lucrului ştiut bine. „Prin anii ’80, şeful meu contabil, care era sas, povestea că băiatul lui a făcut studii în Germania – completează ea. Şi spunea că băiatul s-a dus odată la poştă, şi şi-a uitat la ghişeu portofelul cu toate actele. A ajuns acasă, şi-a dat seama şi s-a întors la poştă, unde l-a găsit în acelaşi loc. Nu-l luaseră nici cei care lucrau acolo, nici persoanele care au venit după. Nu puneau mîna pe ce nu era al lor. Şi ne mai spunea că era o curăţenie fantastică – treceau maşini speciale care spălau străzile cu detergent. Aşa de curăţenie era. O ţară în care merită să stai. Astfel de lucruri m-au impresionat – corectitudinea, cinstea şi curăţenia.“ În ceea ce-i priveşte pe americani, n-or fi venit ei să ne salveze, dar un (fel de) vis american tot i-a rămas: „M-aş fi dus la americani, că ăştia nu prea te sîcîiau. Acolo erai liber şi fără teamă de nimic, te lăsau să-ţi dezvolţi ideile. Nu te constrîngeau – că aia ai voie, aia – nu. Îmi plăcea libertatea asta“.
Cît despre plimbat şi vizitat, lista e lungă: „Mi-ar plăcea să cunosc şi eu Parisul... Aş vrea să văd Londra, şi Palatul Buckingham, New York-ul şi... pe unde sînt plantaţiile de lămîi, de portocali, de măslini, în ţările mai calde – Spania, Grecia. Să culeg fructele astea cum culeg de la ţară caisa – direct din copac“. Îşi aduce apoi aminte de Catedrala lui Gaudí, din Barcelona, de pasiunea pe care o are pentru Împărăteasa Sissi a Austriei, dar şi de... China, pe care i-ar plăcea să o cunoască, fie şi în treacăt.

La cei 77 de ani ai săi, are o vioiciune şi o poftă de viaţă pe care le admir şi le iubesc. Aşteaptă cu nerăbdare fiecare cartolină pe care i-o trimit de prin ţări străine şi, la întoarcere, ascultă cu nesaţ întîmplări din fiecare loc vizitat – „prin vederile astea, văd şi eu lumea, alături de tine“. Se bucură că tinerii, mai ales, pot pleca din ţară cu relativă uşurinţă şi înţelege, în acelaşi timp, că străinătatea – cu toată strălucirea ei de odinioară – rămîne o lume plină de speranţă, de promisiuni şi oportunităţi, dar şi un loc al posibilelor dezamăgiri, tristeţi şi neputinţe. Decizia de a-şi lua lumea în cap şi a pleca unde vede cu ochii atîrnă greu pe umerii celui care o ia – fie că e vorba de un tînăr care pleacă la studii, plănuind să rămînă (sau nu), sau de o familie care caută, prin plecarea-i de acasă, un trai mai bun – cuvinte ajunse doar un simplu clişeu în ţară. Astfel că eu nu pot decît să sper, alături de cei trei, şi de mulţi alţii, şi să aştept – vorba lui Bibanu’ – „momentul în care vom fi şi noi consideraţi de-afară“.

Foto: P. Mihail