Consecințele nehotărîrii și iluziilor Vestului în raport cu Rusia

Pare evident că SUA mizează pe victoria Ucrainei în conflictul cu Rusia. Altfel n-ar fi pompat pînă acum 54 de miliarde de dolari în ajutorarea Kievului. La această sumă considerabilă se adaugă alte ajutoare occidentale, în special vest-europene, precum și promisiunile de arme grele, ofensive, din care o parte au început să ajungă la destinație. Cuplate cu sancțiunilor impuse Rusiei, asemenea sume și arme, constata recent un observator olandez de la De Telegraaf, nu se investesc în proiecte perdante, „mesajul lui Joe Biden fiind că americanii nu-și pot permite să le piardă și să-l lase la putere pe Vladimir Putin”. E logic. Dar la fel de evident este că ucrainenii nu au în acest moment suficiente resurse spre a-i arunca înapoi, dincolo de granițele proprii, pe invadatorii ruși și că americanii știu că ajutoarele pe care le-au primit sînt departe de a fi congruente cu promisiunile ori a satisface nevoile lor militare.

Mesajul dusului cu zăhărelul

În special Germania cancelarului Scholz și a ministrei sale de la Apărare, Lambrecht, se arată puternică la vorbe, dar jenant de anemică la fapte. Berlinul se împleticește de luni de zile, rătăcind pe un curs sinuos, de parcă ar aștepta fierbinte armistițiul, înainte de-a fi trimis Ucrainei fie și un singur tanc. Dar nici francezii, nici americanii și poate nici britanicii n-au trimis în Ucraina materialul greu de care e nevoie pentru o înfrîngere fie și parțială, în Donbas și în sud, a trupelor ruse, necum pentru capitularea armatei lui Putin, liderul unui regim evident fascist. Capitulare de care e nevoie.

La putere, la Washington, Berlin și Paris, e o stîngă ale cărei sentimente sînt articulate de progresistul New York Times într-un recent editorial, care-i cere administrației SUA să-și „limiteze” ajutoarele acordate Kievului ca să semnalizeze că „există o graniță a voinței Americii și a NATO de a înfrunta Rusia. Deci și o limită a furniturilor de arme, de bani și de sprijin politic”. Prin urmare, stînga sau extrema stînga americană dindărătul acestui editorial îi recomandă „Guvernului ucrainean să se gîndească realist la cîte distrugeri mai poate suporta Ucraina”. Ca și cum Kievul ar avea de ales și n-ar ști că degeabea i se spune „Capitulează (cedînd teritoriile ocupate) sau mori“, căci Moscova nu se va mulțumi cu Donbasul integral, așa cum nu s-a mulțumit nici cu Crimeea și cu două republici separatiste în Donețk și Luhansk. Pe scurt, Moscovei i se transmite din stînga ultraprogresistă a spectrului politic american mesajul că, dacă are resurse, poate continua să piseze țara vecină, s-o acopere cu covoare de bombe, să comită crime de război, să cucerească noi teritorii. Căci „există o graniță a voinței SUA și NATO de a înfrunta Rusia” și n-are a se teme de ajutor occidental suficient cît să fie realmente înfrîntă.

Ce rezultă din nevolnicia apuseană pentru Ucraina…

Or, Rusia, cea mai întinsă țară din lume, una extrem de bogată în minereuri, terenuri agricole, tehnologie spațială, industrie militară, energie, are resurse alimentare, energetice și economice gigantice. Sancțiunile? O irită, dar nu ar pune-o în genunchi nici măcar dacă ar avea dinți, în speță dacă nu i s-ar mai plăti Rusiei aproape un miliard pe zi pe exporturile ei de gaze și petrol, dacă s-ar institui un embargo serios, iar băncile rusești ar fi decuplate toate de la sistemul de plăți SWIFT. Prin urmare, decizia în actuala confruntare – care, să nu uităm, e una pe valori, în cauză fiind cele occidentale la care, spre furia Kremlinului, au aderat stăruitor și în covîșitoarea lor majoritate ucrainenii – se va lua pe baza faptelor de arme, cum am reliefat repetat, la unison cu Armand Goșu.

Gîndind pînă la capăt, reiese că, dacă Vestul merge pe drumul sugerat de stînga americană, drum pe care a pășit efectiv Germania prin ezitările, oscilațiile și inconsistența ei, iar ucrainenilor li se va acorda un ajutor militar insuficient, în condițiile în care Kievul nu beneficiază de asistență militară cu trupe apusene, resursele rusești se vor dovedi decisive. Kremlinul va cîștiga războiul.

…și pentru restul lumii

În acest caz, vor urma, după o vreme, statele NATO din prima linie. Alianța, oricum pe cale de a deveni în formula ei actuală irelevantă, dată fiind dezbinarea iscată de apartenența la ea a unor țări șantajiste, antiamericane și filoruse ca Turcia și Ungaria, ori ca Franța, care a declarat „NATO în moarte clinică”, se va destrăma. Rusia ar putea ajunge, ca în 1814, la Paris. Adio libertate.

Asta vrea Washington-ul? Dar Londra? Dar Parisul, Bruxelles-ul, Berlinul? Cancelarul german Scholz a spus recent că e obligatoriu ca Rusia să nu învingă în acest război. Interesant. Modul în care s-a exprimat el, textual, e instructiv. „Rusia nu are voie să cîștige acest război, Ucraina trebuie să dăinuie”, a spus el. Or, a „nu cîștiga un război” e un mod foarte ambiguu de a formula. Pare că Scholz nu a înțeles corect natura conflictului în curs. Sau e prea laș ca să tragă concluziile care se impun și să și acționeze în consecință. Fiindcă a nu cîștiga nu e același lucru cu a fi înfrînt. Patul militar e acceptabil într-un război purtat de două state civilizate, care pot ajunge la concluzia că litigiul armat e prea costisitor și că, prin urmare, trebuie să i se pună capăt la masa tratativelor. Dar așa cum nu se putea încheia o înțelegere cu Hitler, nu se va putea dialoga și bate palma nici cu regimul de la Moscova. Căci e condus de un lider totalitar, care nu poate accepta națiunea ucraineană ca pe una de sine stătătoare și nu respectă nici un acord, tratat, lege, reglementare sau for de drept internațional, dacă nu corespund și nu suflă vînt din pupă voinței, ideologiei, agendei, acțiunilor și intereselor lui imperialiste.

Concluzia tristă și amară

Întrucît experiența probează că Putin nu înțelege decît limbajul forței, crede că se poate impune manu militari și n-are decît dispreț pentru viața tuturor, inclusiv pentru viața propriilor săi ofițeri și soldați, Rusia va continua să arunce noi și noi rezerve pe cîmpul de luptă și să le irosească. Într-o atare confruntare, în care finalul negociat nu e posibil, va învinge, oricît de mare va fi pînă la urmă prețul victoriei, una din cele două tabere beligerante. Una din armate se va prăbuși.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.