Automutilarea prin antisemitism

De la egipteni şi Luther pînă la moderni, puţini au rămas la adăpost de greşeli cînd e vorba de iudeofobie şi de evrei. Căci versatilitatea şi venalitatea antisemitismului sînt imense. La fel, tenacitatea lui. 

Infailibil, se ştie, nu e nimeni. Nici papa, în ciuda fişei postului, de vreme ce Francisc a comis enormitatea de a compara taberele de refugiaţi ale statului elen cu lagărele de concentrare naziste.

Că a săvîrşit-o în scopul, moral, al ajutorării unor năpăstuiţi şi n-a făcut-o ex cathedra, în calitatea sa de şef al Vaticanului şi dascăl al creştinilor, nu-mi pare a-i diminua decisiv gafa. Căci a compara incomparabilul e a relativiza, dacă nu a disculpa oroarea exterminărilor naziste.

Din antichitate şi pînă azi nu mulţi demnitari sau gînditori religioşi ori seculari au rămas fără hiat la adăpost de erori mai mărunte sau mai grave, în sfere variate, cînd vine vorba de evrei şi de ura împotriva lor.

Căci versatilitatea antisemitismului este imensă. Nu mai puţin toxicitatea, venalitatea şi tenacitatea lui. Încît nici măcar evreii nu sînt vaccinaţi pe veci. Filozoful israeliano-germano-american Hans Jonas deplîngea pe bună dreptate păcatele majore comise din ignoranţă ori încăpăţînare de evreica Hannah Arendt, eleva şi iubita antisemitului filozof Martin Heidegger, în cărţile ei, altfel excelente, cu privire la evrei, la Holocaust şi la o presupusă, de fapt impropriu invocată „banalitate a răului“. În Originile totalitarismului şi Eichmann la Ierusalim, de pildă.

În domeniul politic, o eroare cu efecte greu calculabile a comis şeful diplomaţiei germane, Sigmar Gabriel, ratîndu-şi vizita în statul evreu. Unde i s-a refuzat întrevederea cu premierul israelian. După ce acum cîţiva ani le-a vexat, vituperînd la Hebron în contra unui prezumtiv „regim de apartheid“, demnitarul social-democrat şi-a bruscat gazdele de la Ierusalim din nou, insistînd, în pofida unor semnale de alarmă diplomatice, să stea de vorbă cu organizaţii antiisraeliene care calomniază sistematic forţele armate ale statului evreu.

E o ţară ce-şi apără nevoile şi neamul recurgînd, la rigoare, la forţă. Şi a cărei politică, inclusiv cea din teritorii, e, pe moment, puternic controversată. Şi criticabilă, cît timp nu se transformă Israelul în „jidan“ al naţiunilor şi li se contestă evreilor dreptul la un stat propriu. Unul care, în ciuda deceniilor de război ce i s au impus, a rămas singurul democratic din Orientul Mijlociu. Singurul dotat cu o justiţie independentă, care, spre deosebire de a unor ţări ca Rusia ori China comunistă, parvine sistematic să-şi judece şi să-şi condamne liderii sau militarii dacă sînt corupţi ori îşi pîngăresc armele prin exces de violenţă. 

E şi un stat de care Vestul are mare nevoie în combatarea terorismului islamist. Şi a cărui conducere fie şi numai din acest motiv n-ar trebui să fie tratată de un ministru de externe european ori de formatori de opinie apuseni de sus, cu superbie, ca şi cum ar fi un regim totalitar sau autoritar de tip chinezesc sau rusesc. Mă întreb în context, ca alţi comentatori, cum ar fi reacţionat guvernul federal dacă premierul israelian, aflat în vizită în Germania, ar fi stăruit, din raţiuni electorale, să se afişeze cu exponenţii unor organizaţii populiste, virulent antieuropene, ca Pegida?

Sigur, nici gazda demnitarului german n-a procedat tactic înţelept. Din raţiuni de hipersensibilitate ori poate din raţiuni politice interne, Beniamin Netanyahu şi-a iritat la rîndul său oaspetele, acordînd involuntar, prin anularea întrevederii cu diplomatul german, importanţă excesivă unor organizaţii ostile nu doar Israelului, ci, implicit, vestului şi intereselor sale.

În plus, nu trebuie uitat că statul evreu se bucură, pe bună dreptate, de o relaţie specială cu Germania, în baza răspunderii fireşti preluate de Republica Federală pentru crimele Reich-ului nazist. Deci pentru Holocaust. Pentru o crimă de genocid de o anvergură, natură şi dimensiuni fără precedent, comisă la scară industrială de germani, în numele germanilor, de care nu e străină nici România, de vreme ce legionarii, Antonescu, parte din funcţionarii, jandarmii şi militarii săi au pus umărul la Holocaust în numele românilor.  

E curios cît de puţin se înţelege că a defrişa jungla de minciuni acoperind acest trecut naţional şi european extrem de trist şi de accidentat nu e pur şi simplu o umilinţă, un serviciu oneros făcut evreilor, o plecăciune faţă de străini, sau, chiar, o „mistificare“ rentabilă, cum mai cred mulţi negaţionişti şi analfabeţi în materie de istorie.

E un act imperativ de igienă morală. Unul fără de care nici unei naţiuni, oricît de avansată ar fi cultural şi economic, nu-i poate merge realmente bine, întrucît carenţa de memorie privind suferinţele pricinuite celuilalt, fie el evreu, rom sau ungur, constituie şi o distanţare contaminantă şi autoinfamantă faţă de seamăn. Ea se va răzbuna politic, invariabil, prin amplificarea pînă la ireparabil a distanţei dintre guvernanţi şi guvernaţi.

Iată de ce a-l ucide în efigie pe un Soros, ca evreu, aşa cum îl execută programatic PSD-ul, nu face bine românilor, nu îi ajută şi nu e un act de veritabil patriotism, oricît de problematice ar fi opţiunile politice ale magnatului american. 

Cristian Pantazi are deci dreptate să deplore că „zece morminte evreieşti au fost (recent) vandalizate“ (la Bucureşti). Şi să ceară „să nu se mire nimeni că după ani de campanii mediatice şi politice împotriva străinilor, împotriva lui Soros (prezentat în subtext ca un evreu care vrea să sugă resursele ţării), împotriva a tot ce nu e neaoş se întîmplă asemenea orori. Cînd semeni vînt, culegi fix furtună“.

Cum are loc acest tip de „semănat“? Prin falsificante tradiţii de familie, transmise din generaţie în generaţie. Prin instituţii deficitare. Prin şcoli rele şi lipsă de educaţie. Prin confuzii şi derapaje intelectuale, care-i determină pe unii să ignore munţi de probe şi să interiorizeze, mancurtizaţi, agitpropul îndelung repetat, potrivit căruia generalii şi ofiţerii lui Antonescu ori mareşalul însuşi ar fi fost animați de „patriotism“.

Unii au fost. Majoritatea nu. Toţi liderii totalitari şi marii criminali în masă din istorie s-au pretins animaţi de patriotism. În fapt, erau însufleţiţi de mizantropie şi bîntuiţi de un rău ancestral. 

Furtuna pe care o dezlănţuie aceşti inşi nu se traduce doar  prin vandalizări limitate precum cele de la cimitirul evreiesc din Bucureşti. Devine la un moment dat un uragan care devastează în cele din urmă, durabil, suflete şi colectivităţi întregi. În care prea puţini pricep că a evoca trecutul nu e o probă de „hipersensibilitate“, ci o terapie. Şi că indiferenţa faţă de victimele oricărui totalitarism, fie el fascist, comunist, islamist şi, cu atît mai mult, faţă de poporul lui Dumnezeu şi al Sfintelor Scripturi, e nu doar antidemocratică şi anticivilizatorie. Ci autodistructivă. 

Ca actul unui arbore în stare să înşface un topor şi să-şi reteze singur tulpina. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.