Între ură şi minciună politic corectă
Responsabilii occidentali au investit în ultimii ani resurse considerabile în a explica de ce societăţile deschise nu se pot lipsi de o doză apreciabilă de corectitudine politică dacă vor să-şi păstreze şi deschiderea, şi eficienţa în lupta antiteroristă.
S-a făcut mult caz de nevoia, reală, de a nu se aliena musulmanii moderaţi şi de a nu-i determina să treacă la terorişti cu arme şi bagaje. De pildă, în reacţie la atacuri retorice nediscriminate la adresa islamului, a credincioşilor mahomedani sau a Coranului, declanşate, eventual, în siajul unor atentate teroriste islamiste de proporţiile celor de la Madrid, Londra, Paris şi Bruxelles.
S-a vorbit net mai puţin de faptul că, în Europa, între timp, minoritatea etnică şi religioasă cea mai prigonită nu e defel cea a musulmanilor, ci a evreilor. Prea puţin s-a scos în evidenţă, concomitent, faptul că, la nivel global, credincioşii cei mai crunt prigoniţi nu sînt musulmanii, din care nu puţini experţi în a se autovictimiza, ci creştinii.
Mai nou, autorităţile pakistaneze au declanşat o investigaţie menită să ducă la capturarea teroriştilor care au pus la cale un atentat de proporţii neobişnuite în oraşul pakistanez Lahore. Deflagraţia unor bombe purtate asupra sa de un terorist sinucigaş, aparţinînd jihadiştilor pakistanezi, care s-a aruncat în aer duminică, 27 martie, într-un parc frecventat de familii creştine, a ucis cel puţin 72 de persoane. Între victime sînt aproximativ 30 de copii şi numeroase femei. Multe sute de persoane au fost rănite de cele 20 de kilograme de exploziv. Talibanii, din gruparea Jamaat ul-Ahrar, care au revendicat atentatul, au explicat că ţinta lor au fost, în mod expres, creştinii.
Baia de sînge comisă în Lahore a recoltat în genere, pe plan internaţional, ceea ce merită. În speţă, condamnări dintre cele mai ferme. Au osîndit masacrul şi oficialii pakistanezi, şi Papa de la Roma, şi guvernul german. Dar, potrivit celui din urmă, s-a vădit că „terorismul se îndreaptă în egală măsură contra tuturor oamenilor, indiferent de sexul, vîrsta, credinţa, ori culoarea pielii lor“, după cum a explicat o purtătoare de cuvînt a Ministerului german de Externe.
Mă tem că această declaraţie, neîndoielnic bine intenţionată, nu e tocmai corectă. E adevărat că, pînă la urmă, orice terorism şi orice totalitarism reprezintă etalări de neomenie cruntă şi se îndreaptă, finalmente, contra întregii omeniri, a demnităţii omului, a dreptului său la libertate.
Dar a nu admite martiriul unor oameni ucişi doar pentru credinţa sau obîrşia lor e, la rîndul ei, o probă de inadecvare şi de fugă de realităţi. E ca şi cum s-ar afirma că evreii exterminaţi de nazişti n-ar fi fost asasinaţi pentru că se întîmplase să se nască evrei, intrînd ca atare, fără vreo vină personală, în vizorul genocidar al antisemitismului lui Hitler şi al aliaţilor lui fascişti. Ci pentru că avuseseră, cine ştie, ghinion să se afle, să zicem, prin preajmă.
În două curse se cade, cu regularitate, ca reacţie la provocarea totalitară a terorismului jihadist. Unii se lasă ispitiţi de izbucniri nediscriminate de ură. Or, ura ne sapă lăuntric. Dar e facilitată de mecanisme psihologice devoalate de psihanaliză, care ne determină să proiectăm în exterior, spre ceilalţi, carenţele şi neajunsurile noastre subconştiente.
Datorită lor ne vine la îndemînă să dăm vina pe mai oricine, în afară de noi şi de „ai noştri“. Pe „refugiaţi“, pe „migranţi“ şi „musulmani“, cînd n-avem la îndemînă romi, unguri, ruşi, evrei şi americani. Cu toţii sînt mai lesne de culpabilizat decît confruntarea cu defectele proprii. De pildă, cele din pricina cărora nu sîntem în stare să iubim. Sau cele din cauza cărora s-au diluat pînă la irecognoscibil şi s-au pervertit, în zone vaste ale Vestului, valorile naţionale şi religioase ale civilizaţiei iudeo-creştine. Astfel încît nou-veniţii din Orient nu prea mai au în ce anume să se integreze, cînd doresc s-o facă.
Alţii cotizează la apeluri aparent generoase, în fapt ipocrite, disociindu-i pe terorişti de fundalul lor islamist. Nu puţini intuiesc sau realizează că a ceda la tentaţia urii înseamnă a face jocul extremiştilor de toate soiurile, islamişti, fascişti sau comunişti, uniţi toţi în vrăjmăşia lor inconturnabilă faţă de statul democratic şi de drept.
Conştienţi că lumea liberă n-are dreptul să-şi trădeze valorile democratice şi respectul faţă de drepturile omului, cei din urmă cred că ar face bine să treacă sub tăcere ori să mascheze conţinutul identitar, religios şi cultural al conflictului. Ceea ce reduce şansele combaterii carenţelor de integrare a imigraţiei musulmane, ale promovării unei reforme a religiei islamice şi, implicit, ale sporirii eficienţei apărării antiteroriste.
Contrar opiniei multora, corectitudinea politică şi tendinţa autoculpabilizării excesive a occidentalilor nu constituie împrumuturi bizare, străine de cultura apuseană. Dimpotrivă, ele mi se par înscrise în codul genetic al civilizaţiei iudeo-creştine, întemeiate, benefic, pe severele imprecaţii, nu în ultimul rînd autocritice, ale proorocilor.
Dar e timpul să se întoarcă foaia. E timpul să se evite deopotrivă ura şi capcanele extremiste, dar şi să se renunţe la edulcorarea şi falsificarea demobilizantă a provocărilor totalitare confruntînd civilizaţia. A le lichida presupune să le depistăm rădăcinile. Le vom găsi în parte nu doar dincolo de noi, ci şi în propriile noastre inadecvări la libertate, cele peren producătoare şi stimulatoare de varii forme de totalitarism.
(apărut pe site-ul Deutsche Welle, www.dw.com)
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.
