Populismul spre noi culmi

Alegerile regionale din landul Angelei Merkel s-au soldat cu un dezastru şi pentru şefa CDU, şi pentru democraţi şi proeuropeni în genere. Cauza lui rezidă în refuzul confruntării cu realităţile şi al asumării de greşeli.

Deşi, teoretic, numărătoarea voturilor a scos în faţă social-democraţia şi permite perpetuarea actualului guvern de coaliţie creştin-social-democrat, ambele mari partide, zise populare, s-au văzut sever pedepsite de electorat. Care, fără vreo jenă, i-a snobat pe ecologişti, ca şi pe liberali, cărora nu le-a permis atingerea baremului de 5% necesar intrării în parlamentul regional. Concomitent, alegătorii au ridicat pe scut populismul de dreapta reprezentat de Alternativa pentru Germania.

Parţial xenofobă, rasistă şi putinistă, ba chiar marcată de certuri intestine pe marginea unor derapaje antisemite, Alternative für Deutschland (AfD) şi-a adjudecat peste o cincime din vot, depăşind net, deşi a plecat de la zero mandate, chiar şi partidul cancelarei, Uniunea Creştin-Democrată.

Succesul populiştilor de dreapta i-a redus la insignifianţă pe neonaziştii de la NPD şi a aplicat o palmă usturătoare pe obraz inclusiv, şi nu în ultimul rînd, extremei stîngi. Căci şi partidul postcomunist zis Stînga, Die Linke, a încasat-o. Fostul partid conducător al Germaniei comuniste s-a văzut redus, într-un land est-german, nota bene, la un rezultat mai slab decît oricînd, de la prăbuşirea fostei RDG, în 1990, încoace.

Nu e nevoie de o filozofie elaborată spre a se înţelege cauzele catastrofei electorale abătute nu atît asupra extremei stîngi, la fel de putinistă precum extrema dreaptă, cît asupra partidelor democrate. Şi, prin ele, asupra întregii Germanii, a Europei şi a lumii libere. Refuzul democraţilor de a se confrunta cu realităţile şi a-şi asuma greşelile comise explică în mare măsură succesul populiştilor germani.

Alexander Gauland, articulatul vice-şef al AfD, a pus degetul pe rană reliefînd că succesul partidului său nu e, de fapt, decît eşecul celorlalte formaţiuni. Unul datorat respingerii, de către o mare parte din electorat, a politicii faţă de refugiaţi girate de Angela Merkel. „Oamenii au senzaţia că-şi pierd patria“, a rezumat Gauland situaţia, redînd probabil cu acurateţe sentimentul prevalent în rîndul multor alegători care s-au pronunţat la urne în favoarea formaţiunii sale.

Reiese că triumful populiştilor constituie, prima facies, echivalentul unui cartonaş roşu arătat Angelei Merkel pentru o politică excesiv de laxă faţă de migranţi. Una şi eronată, şi obstinat asumată, chiar şi după ce a renunţat la ea.

Dar nu e, din păcate, doar atît. E şi un vot de blam la adresa întregii clase politice democratice şi a presei mainstream, cărora bună parte din electoratul german le-a retras, în mod evident, încrederea. Identic cu al altora de aceeaşi făină din spaţiul euro-atlantic, protestul alegătorilor populişti e un mod de a exprima dorinţa unui reset politic şi mediatic prin care să se articuleze grijile, angoasele şi temerile multora, încetîndu-se ignorarea ori desconsiderarea lor, cum s-a făcut sistematic pînă acum.

În schimb, replicile sistemului sînt la fel de neajutorate şi superficial gîndite, cînd nu sînt autoritar-trufaşe şi demonizante, ca în anii care au pregătit actualele catastrofe electorale înregistrate mai peste tot în Vest. Reacţiile unor analişti, formatori de opinie şi politicieni germani de frunte din partidele clasice sînt tipice. Şi nu arareori aiuritoare. Mecklenburg-Pomerania Inferioară ar fi un land înţesat de inşi burduşiţi cu prejudecăţi şi cu „declinuri imaginare“, care văd străini unde nu sînt, declara redactoarea-şefă a postului naţional de radio german, Birgit Wentzien.

Ca şi cum sătenii n-ar fi conectaţi la societatea informaţională. Ca şi cum n ar putea fi contaminaţi de temeri naţionale şi globale, vehiculate în reţea. Ca şi cum ar fi siliţi, ca provinciali ce sînt, să stea să-i numere pe cei 20.000 de refugiaţi din zonă, care ar fi doar o picătură insignifiantă în oceanul celor un milion de migranţi preluați de Germania în ultimul an şi, deci, să se calmeze şi să accepte fără să crîcnească politica dictată de la centru.

La rîndul său, demnitarul social-democrat Thorsten Schäfer-Gümpel a recunoscut că scrutinul regional s-a soldat cu un „rezultat alarmant“, ba chiar, după cum s-a exprimat el textual, cu „o catastrofă“. Dar vicepreşedintele SPD crede că, în ecou, partidele democrate ar trebui să procedeze la „amplificarea securităţii sociale“, între altele prin „promovarea construcţiei de locuinţe ieftine“. Ca şi cum votul electoratului AfD ar fi fost comunist, iar nu expresia unor preocupări preponderent identitare.

Se mai susţine, apoi, frecvent, că triumful populist s-ar datora divergenţelor dintre democraţi. De pildă, neînţelegerilor dintre Merkel şi social-democraţi. Adevărul e pe dos. În fapt, pe extremişti îi întăreşte mai degrabă consensul dintre partidele democratice în materie de excludere din dezbatere a poziţiilor considerate de elită populiste. Şi îi umflă, în genere, marile coaliţii.

Nu mai puţin caracteristice sînt şi alte ritualuri eterne. E vorba de repetarea pînă la saţietate a ideii de a se atribui succesul uimitor al populiştilor fie unor carenţe de ordin retoric ale democraţilor, fie unor deficienţe pasagere, precum dezinteresul electoratului, neajunsuri relativ lesne de înlăturat printr-o mai bună mobilizare viitoare. Realitatea e la antipod.

Departe de a se datora lehamitei politice ori unei bune aşezări interioare a formaţiunii populiste, succesul AfD s-a produs în ciuda certurilor intestine ale conducerii ei, precum şi pe fondul unei mobilizări exemplare a electoratului. Ca şi cum segmente ostracizate, reduse mult timp la tăcere, şi-ar fi găsit în fine reprezentarea politică la care au aspirat.

În sfîrșit, deşi deveniţi celebri prin poziţiile lor concesive şi mariajul cu Realpolitik, prin împăciuitorismul faţă de tirani şi extremişti, politicienii pălmuiţi de protestul conţinut în sufragiul popular recomandă adesea, în mod paradoxal, fermitate. Dar nu în confruntarea frontală cu marotele anticapitaliste, antiamericane şi antidemocratice ale multora din alegătorii AfD şi, deci, în consolidarea democraţiei, care are nevoie ca de aer de rigoare, claritate morală şi adevăr, precum şi de reliefarea unor alternative, ci în respingerea de plano a revendicărilor identitare ale protestatarilor şi excluderea oricăror variante politice.

Bizara inconsecvenţă, expresie a unei cecităţi antidemocratice aparent involuntare, aminteşte de newspeak-ul orwellian, în care „războiul“, vorba lui 1984, e „pace“. Iar „libertatea“, „sclavie“. Cu o atare inadecvare în raport cu adevărul şi cu năzuinţele electoratului, extremismul riscă să fie propulsat spre culmi de glorie noi.

(apărut pe siteul Deutsche Welle, dw.com) 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deu­tsche Welle.