Deriva transatlantică a Europei
De la Beatles încoace, nu ştiu ca Europa să mai fi adus culturii universale, ca în trecutul ei glorios, vreo contribuţie decisivă. Iar faimoasa trupă britanică, nota bene, e greu să fie considerată produsul Europei continentale, deşi s-au produs, în debut de carieră, la Hamburg.
Totuşi, Europa continentală ridică pretenţii fără precedent de la finele războaielor mondiale încoace. Atunci, supremaţia americană s-a instalat necondiţionat şi necontestat pînă la războiul din Vietnam. Cînd opoziţia internă, americană, faţă de acest război prea puţin înţeles de studenţime şi libertatea garantată de sisteme democratice stabile s-a coalizat spre a amplifica furiile şi elanurile revoluţiei 68-iste.
După un timp, revoluţionarii au trecut la putere în Europa. Dar n-au realizat, pozitiv, mai nimic. Nu ei au obţinut căderea Zidului Berlinului, ci creştin-democraţii lui Helmut Kohl. Ultimul a contribuit esenţial, alături de Ronald Reagan – prin decizia americanului de a demara „războiul stelelor“, un proiect prea complex pentru ca sovieticii să mai poată ţine pasul –, precum şi împreună cu Solidaritatea poloneză şi Suveranul ei Pontif, la demolarea sistemului comunist şi prăbuşirea Cortinei de Fier. Configurarea Europei de azi e în mare măsură produsul lor, nu al stîngii relativiste, postmoderne şi corecte politic.
Dar ultima n-a sucombat. La umbra protecţiei americane s-a dezvoltat impetuos, mai întîi în Franţa şi în universităţile de peste Ocean, apoi şi în Germania, începînd să devoreze lent, apoi din ce în ce mai vorace, nu doar vechile valori europene, ci şi repere esenţiale ale democraţiei liberale, săpînd totodată la baza punţii transatlantice. Au început să sufere, din ce în ce mai intens, libertatea de opinie şi de expresie, laolaltă cu gîndirea liberă. În Germania s-a instalat mitul refacerii unităţii naţionale în temeiul deceniilor de Realpolitik, al concesiilor făcute Estului comunizat. Concomitent s-au cultivat în straturi succesive noi orgolii. S-au adăugat mîndriei ridicării din genunchi, prin miracolul economic al anilor ’50, succesul reunificării şi triumful european facilitat de reformele de piaţă introduse de Guvernul Schröder. Toate au alimentat vanitatea unei puteri comerciale mondiale căreia riscă să i se urce acum la cap.
Devenită principala putere economică europeană şi una comercială globală într-o epocă în care stînga a permis demolarea parţială a bazei industriale a superputerii, pe care o concurează vehement şi statele emergente, Germania lui Merkel a început să ridice pretenţii. Parte din ele sînt îndreptăţite. Ţara vrea însă ceea ce nu doar prietenii, ci şi duşmanii democraţiei liberale i-au dorit de mult. În speţă, să-şi asume un nou rol politic. Unul nu doar european, ci mondial.
Ar fi un drum situat, o dată în plus, la distanţă de Statele Unite şi, după, Brexit, de lumea anglo-saxonă. Chiar dacă implică, în gîndirea elitei germane, ajutorul Uniunii Europene, e totuşi un drum aparte şi periculos. E o traiectorie amintind de cea solitară, pe care i-o propuse Germaniei lui Adenauer Stalin, în anii ’50, cînd Moscova i-a promis predecesorului cancelarei reunificarea în schimbul abandonării alianţei nord-atlantice şi a neutralităţii. Adenauer rezistase, respectînd consensul postbelic cu care se soldase catastrofa nazistă, cînd, electrocutată de înfrîngere şi de ameninţarea sovietică, întreaga societate germană a exclus pentru viitor orice nou „Sonderweg“, orice nouă izolare naţionalistă de aliaţii occidentali ai Republicii Federale.
La şase decenii de atunci, succesoarea lui, şi ea creştin-democrată, pare – fortificată de virulenta antipatie faţă de populistul Trump, manifestată în segmente ample ale de elitei culturale, politice şi mediatice germane – să sucombe ispitei. Dar e oare completă această analiză? Nu i-a scăpat oare elementul incontestabil important al campaniei electorale prin care Merkel se pregăteşte să-şi perpetueze prezenţa extrem de îndelungată la cîrmă? Pe acest fundal trebuie analizată aparenta schimbare de paradigmă operată în raporturile transatlantice la capătul unui interval de patru luni şi al celor trei întîlniri bilaterale la vîrf din prima parte a lui 2017, extenuîndu-i şi pe Angela Merkel, şi pe mult hulitul preşedinte Trump.
După întrevederea lor de la Washington şi participarea la summit-ul NATO, ca şi la reuniunea G7, Merkel a dat semne să fi cedat nervos. Enervată, pare-se, îndeosebi de recea denunţare, de către preşedintele american, a Tratatului Climatic de la Paris, ceea ce echivalează cu o palmă răsunătoare aplicată cvasireligiosului crez ecologist al nemţilor, cancelara s-a distanţat public de liderul executivului american.
Defazat, ca bună parte a elitei mediatice americane, care speră să dispară de la sine coşmarul Trump, implodînd sub loviturile propriilor prostii şi prăbuşindu-se din oficiu, sub greutatea presupusei „russian connection“, Washington Post constata recent că Merkel „şi-a schimbat net retorica“. Căci a declarat că noi, europenii, trebuie să ne luăm „destinul în propriile mîini“. Iar SUA nu ar mai fi „un partener de încredere“.
Luate cum grano salis, cuvintele acestei declaraţii de iminent divorţ nu sînt noi şi nici nu exprimă adevărul fără rest pe care, citate literal, par să-l semnifice. În fapt, intens detestata victorie în alegeri a preşedintelui american, în contra căruia Merkel folosise încă din campania electorală americană, ca şi ministrul ei de Externe, actualul preşedinte Frank-Walter Steinmeier, avertismente formulate net, chiar draconic, i-a suscitat cancelarei o reacţie similară. La numai cîteva săptămîni după scrutinul american, Merkel, citată de Der Spiegel, sublinia că europenii „trebuie să şi ia soarta în propriile mîini“.
Indiscutabil, şocul provocat de ascensiunea aparent irepresibilă a populiştilor europeni, cu reverberaţii amplificate masiv de Brexit şi de victoria republicanului în alegerile prezidenţiale americane, ca şi de impredictibilitatea notorie a lui Trump, au amplificat nervozitatea cancelarei. Dar riposta ei nu e decît parţial semn de nevroză şi indiciu al pragmatismului ei politic, care o determină să gîndească îndeobşte în termeni de putere, spre a ţine cont, cu predilecţie, de idiosincraziile antiamericane ale unui electorat german chemat să voteze în toamnă.
Declaraţia cancelarei e, esenţialmente, o chemare la unitate şi reorientare post-transatlantică şi post-Brexit în faţa unei Europe conduse totuşi de germani. Lor, Merkel speră să le procure eficient sprijinul francezilor lui Emmanuel Macron. Uniunea condusă de franco-gemani e scindată şi în criză perpetuă, potenţial fatală. În plus, chemarea ei prezintă probleme. Fiindcă de Paris, cu care împărtăşeşte atitudinea faţă de terorismul islamist şi ideea intensificării cooperării în zona euro, Berlinul se vede net despărţit de frica Germaniei de a fi nevoită să plătească oalele sparte ale lipsei de entuziasm reformist a francezilor. Această carenţă transformă Germania, după Brexit, în potenţial unicul finanţator al unei Europei esenţialmente falimentare, dacă nu s-ar bucura încă de susţinerea datorată dinamicei creşteri economice germane.
Or, potenţiala aventură postamericană a Germaniei (deloc certă, dat fiind că Merkel s-a arătat conştientă de perpetuarea nevoii de parteneriat germano-european cu americanii şi britanicii) pare un pariu riscant şi din alte motive. Nu doar din cauza ameninţării ruseşti, care nu priveşte Germania la fel de acut ca pe est-europeni. Ci şi pentru că, din Siria şi pînă în Afganistan, din Venezuela şi pînă pe continentul negru sau în Iran, lumea este – cu şi fără terorism islamist – plină de turbulenţe, crize şi conflicte fierbinţi şi de potenţiale noi războaie reci. Europa însăşi e mai profund scindată decît oricînd, după războiul iugoslav, după cum reiese din gestionarea nu tocmai înţeleaptă de către Berlin şi oamenii Germaniei de la Bruxelles a crizei refugiaţilor şi a litigiului ivit între globaliştii din Apus şi naţionaliştii din Răsărit.
În plus, puterea economică germană e lipsită de blindajul unei forţe militare proprii, suficiente spre a garanta Europei securitatea, chiar dacă majoritatea germanilor ar renunţa la pacifism şi ar dori să le-o asigure şi est-europenilor ameninţaţi de Putin şi de heirupismul islamisto-autoritar à la Erdogan. Trumpismul, cu tot cu naţionalismul, populismul şi protecţionismul pe care-l implică, reprezintă, cert, o mare problemă pentru elitele lumii vechi. Eroarea lor constă însă în subestimarea preşedintelui american. Care a demonstrat, fără echivoc, că învaţă rapid. Altfel nu se explică, între altele, volta urgentă în raporturile SUA cu o Chină comunistă pe care Trump părea hotărît s-o antagonizeze masiv, chiar printr-un posibil război comercial. Sau garanţiile necondiţionate de respectare a articolului 5 al Tratatului NATO oferite fie şi doar unei ziariste din România la o conferinţă la Casa Albă, iar nu, aşa cum ar fi fost recomandabil, la summit-ul nord-atlantic.
Dacă toate acestea ar trebui să se zărească lesne, de unde perpetuarea antagonismului actual? Din nevolnicia Bătrînului Continent. Ca şi din laşitatea unei Europe ce se teme şi de umbra ei. E neriscant ca, în căutare de vrăjmaşi imaginari meniţi să întărească unitatea în propriile rînduri, să ataci retoric, fie şi virulent, puteri democratice care nu vor riposta niciodată cu forţa la critici. Dar deriva transatlantică are multe neajunsuri. Între altele, faptul că, fără sprijin anglo-american, Europa nu va ajunge să poată ţină piept ameninţărilor multiple ale lumii globalizate. Şi nici de geniul Beatlesilor riscă să nu treacă.
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.
